Constituția și strategia libertății

Traducere de Diana Costea și Dan Cristian Comănescu *

Statul și dinamica sa

Statul este un monopol teritorial al coerciției – o agenție ce se poate angaja în exproprierea neîntreruptă, instituționalizată a proprietății și în exploatarea – sub forma impozitării și a reglementării – proprietarilor legitimi[1]. Presupunând din partea angajaților statului nimic mai mult decât urmărirea interesului personal, este de așteptat ca toate statele să dovedească o tendință către accentuarea exploatării. Pe de o parte, aceasta înseamnă o exploatare (și o impozitare) internă sporită, iar pe de altă parte, o expansiune teritorială. Statele vor încerca întotdeauna să-și extindă baza de exploatare și de impozitare. Procedând astfel, vor intra însă în conflict cu alte state concurente. Competiția dintre state, în calitatea lor de monopoluri teritoriale ale coerciției, este, prin însăși natura sa, o competiție eliminatorie, în sensul că poate exista, pe un anumit teritoriu, doar un singur monopolist al exploatării și impozitării. Astfel, putem anticipa că această competiție dintre diferite state va promova o tendință către o centralizare politică mai accentuată, în cele din urmă, către un unic stat mondial.

Este suficientă o scurtă privire asupra istoriei occcidentale pentru a ilustra adevărul acestei concluzii. Astfel, la începutul acestui mileniu, Europa era formată din numeroase unități politice independente, pentru ca, în prezent, numai o parte dintre acestea să mai existe. Au existat, desigur, și forțe descentralizatoare. Bunăoară, dezintegrarea progresivă pe care a cunoscut-o Imperiul Otoman începând din secolul al XVI-lea până după primul război mondial și apariția Turciei moderne. Imperiul Habsburgic a fost treptat dezmembrat, începând cu momentul de maximă expansiune pe care a cunoscut-o sub Carol al V-lea până la dispariția sa și fondarea Austriei moderne în 1918. Și doar de curând fostul Imperiu sovietic s-a dezintegrat. Există în prezent, pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, mai mult de o duzină de state independente. Fosta Iugoslavie s-a transformat acum în Slovenia, Croația, Serbia, Macedonia și Bosnia. Iar cehii și slovacii s-au despărțit și au format țări independente. Cu toate acestea, tendința predominantă s-a manifestat în direcția opusă. De pildă, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Germania însemna 234 de țări, 51 de orașe libere și 1500 de proprietăți seniorale independente. La începutul secolului al XIX-lea, numărul total al celor trei categorii a scăzut la mai puțin de 50, pentru ca în 1871 să fie desăvârșită unificarea. Același lucru s-a întâmplat în Italia. Chiar și țările mai mici au o istorie a expansiunii și a centralizării. Elveția a început în 1291 ca o confederație de trei state cantonale independente, pentru ca în 1848 să devină un stat unic federal cu vreo două duzini de provincii cantonale.

În plus, văzută dintr-o perspectivă globală, omenirea a ajuns mai aproape ca oricând de instituirea unui stat mondial. Chiar înainte de disoluția Uniunii Sovietice, Statele Unite atinseseră un statut hegemonic asupra Europei occidentale, îndeosebi a Germaniei Federale, și asupra țărilor din zona Pacificului, mai cu seamă a Japoniei. Depun mărturie pentru aceasta prezența trupelor americane și a bazelor militare; pactele NATO și SEATO; rolul jucat de dolarul american ca ultimă monedă de rezervă internațională și sistemul Rezervelor Federale în calitate de „împrumutător” sau „furnizor de ultimă instanță de lichidități” pentru întreg sistemul bancar apusean; existența unor instituții precum Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială și nou-înființata Organizație Mondială a Comerțului (OMC). În plus, sub hegemonia americană, integrarea politică a Europei occidentale a continuat neîntrerupt. O dată cu înființarea unei Bănci Centrale Europene și a unei monede europene, Comunitatea Europeană se așteaptă să fie desăvârșită înainte de răscrucea secolului. În același timp, o dată cu Acordul Nord American de Liber Schimb (NAFTA), a fost făcut un pas important către integrarea politică a continentului american. În absența Imperiului sovietic și a amenințării militare sovietice, Statele Unite s-au impus ca unica, indiscutabila superputere militară mondială și ca „polițistul său fruntaș”.

Integrarea politică versus integrarea economică

Potrivit opiniei prevalente în prezent, centralizarea reprezintă o mișcare progresistă, dezirabilă în orice moment, în vreme ce dezintegrarea și secesiunea, chiar dacă uneori inevitabile, sunt un anacronism. Se presupune că unitățile politice de mai mari dimensiuni – și, în cele din urmă, un stat unic mondial – conduc la piețe mai extinse și, în consecință, la o avuție sporită. Este adus ca mărturie faptul că prosperitatea economică a crescut dramatic o dată cu sporirea centralizării. Această interpretare ortodoxă, mai degrabă decât să dovedească acest adevăr, ilustrează faptul că istoria este îndeobște scrisă de învingătorii săi. Corelația sau concidența temporală nu dovedesc cauzalitatea. În realitate, relația dintre prosperitatea economică și centralizare este extrem de diferită de ceea ce pretinde ortodoxia, dacă nu chiar opusul poziției acesteia[2].

Integrarea politică (centralizarea) și integrarea economică (integrarea prin piață) sunt două fenomene total diferite. Integrarea politică presupune expansiunea teritorială a puterii statului de a impozita și de a reglementa proprietatea (adică de a expropria). Integrarea economică reprezintă o lărgire a diviziunii inter-personale și inter-regionale a muncii și a participării la schimburile derulate pe piață. În principiu, prin taxarea și reglementarea proprietarilor privați legitimi și a celor ce-și obțin veniturile pe piață, toate statele sunt contraproductive. Ele reduc participarea pe piață și formarea avuției economice. O dată presupusă însă existența statului, nu mai există o relație directă dintre mărimea teritoriului și integrarea economică. Elveția și Albania sunt, amândouă, țări de mici dimensiuni, însă Elveția dovedește un înalt grad de integrare economică, în timp ce Albania nu o face. Atât Statele Unite, cât și fosta Uniune Sovietică sunt țări întinse. În vreme ce în Statele Unite există diviziune a muncii și participare la schimburile pieței pe scară largă, în Uniunea Sovietică – unde proprietatea privată asupra bunurilor de capital lipsește aproape cu desăvârșire – cu greu putem vorbi de vreo integrare economică. Prin urmare, centralizarea poate însoți fie progresul economic, fie regresul economic. Există o îmbunătățire a situației ori de câte ori un stat ce impozitează și reglementează într-o mai mică măsură își extinde teritoriul în detrimentul unuia mai împilator. Dacă se întâmplă invers, centralizarea conduce la dezintegrare economică și la regres.

O relație indirectă de cea mai mare importanță există totuși între mărimea teritoriului și integrarea economică. Un guvern central ce conduce teritorii întinse nu poate să apară ab ovo, cu atât mai puțin un guvern unic mondial. Din contră, toate instituțiile ce se bucură de puterea de impozitare și reglementare a proprietarilor privați trebuie să pornească la drum de la dimensiuni reduse. Aceasta, să nu uităm, favorizează moderația. Un stat mic are mulți concurenți[3]. Dacă-și impozitează și reglementează supușii într-o mai mare măsură decât concurenții săi, va suferi inevitabil o emigrație a forței de muncă și a capitalului și, în consecință, o scădere a venitului viitor colectat din taxe. Să considerăm, bunăoară, o gospodărie sau un sat ca teritoriu independent. Ar putea tatăl să-i facă fiului său, sau primarul, satului pe care îl conduce, ceea ce guvernul Uniunii Sovietice le face supușilor săi, în sensul că le neagă acestora dreptul de proprietate privată asupra bunurilor de capital, sau cum procedează cu cetățenii lor toate guvernele din Europa occidentală și Statele Unite, când le expropriază până la 50% din rezultatul obținut în producție? Nu, desigur. Fie ar izbucni imediat o revoltă, iar statul ar fi detronat, fie ar începe emigrația către o altă gospodărie sau un alt sat învecinat.

În consecință, contrar poziției prevalente, tocmai faptul că Europa a avut o structură a puterii descentralizată într-un grad ridicat, formată din nenumărate unități politice independente, explică originea occidentală a capitalismului – expansiunea participării la schimburile derulate pe piață și a dezvoltării economice. Nu a fost un accident înflorirea pentru întâia oară a capitalismului în condițiile unei extreme descentralizări politice, prezente în orașele-stat din nordul Italiei, din sudul Germaniei și din Țările de Jos (Olanda), secesioniste.

Competiția dintre state de mici dimensiuni pentru supuși impozabili le aduce într-o stare conflictuală. În urma conflictelor inter-statale, istoric vorbind prelungite de-a lungul secolelor, câteva state reușesc să-și extindă teritoriile, în vreme ce altele sunt eliminate sau încorporate. Care state ies câștigătoare din acest proces competitiv eliminatoriu depinde de mulți factori, desigur, însă pe termen lung, factorul decisiv îl constituie cantitatea relativă de resurse economice aflate la dispoziția statului. Prin impozitare și reglementare, statele nu contribuie la crearea de avuție economică. Din contră, ele fagocitează avuția existentă și pot influența în sens negativ mărimea avuției prezente la un moment dat. Ceteris paribus (toate celelalte lucruri rămânând constante), cu cât sarcina fiscală și de reglementare impusă de stat asupra economiei interne este mai scăzută, cu atât populația va tinde să se înmulțească – datorită unor motive interne, dar și ca urmare a imigrației, și cu atât va fi mai ridicată mărimea avuției produse intern, pe care statul se poate baza în conflictele cu competitorii învecinați. Din acest motiv, centralizarea are de multe ori un caracter dinamic. Statele care impozitează și reglementează într-un grad redus economiile lor interne – statele liberale – au tendința să-și apere și să-și extindă teritoriile pe seama celor neliberale. Astfel se explică apariția explozivă a „revoluției industriale” în Anglia și Franța, ambele state centralizate, și tot acesta este motivul pentru care, de-a lungul secolului al XIX-lea, Europa occidentală a ajuns să domine restul lumii, mai degrabă decât invers. În plus, pe baza aceleiași observații explicăm ascensiunea din secolul XX a Statelor Unite până la rangul de superputere.

În orice caz, pe măsură ce continuă procesul prin care statele mai liberale le înving pe cele mai puțin liberale – i.e. cu cât teritoriile sunt mai întinse, cu atât concurenții rămași sunt mai puțini și la distanțe mai îndepărtate, iar migrația internațională tot mai costisitoare – se diminuează tot mai mult incitativul statului de a rămâne fidel liberalismului intern. Apropierea de limita statului unic mondial conduce la dispariția oricărei posibilități de a vota împotriva statului prin părăsirea teritoriului acestuia. Oriunde ne-am îndrepta, se aplică același impozit și aceeași structură de reglementare. Despovărat în acest mod de problema emigrației, dispare o piedică esențială din calea expansiunii puterii etatiste. Evoluția evenimentelor din secolul XX este astfel clarificată: o dată cu primul război mondial, și cu atât mai mult cu al doilea război mondial, Statele Unite au obținut supremația asupra Europei occidentale și au devenit moștenitorul vastului său imperiu colonial. Un pas decisiv în direcția unificării globale l-a constituit instituirea pax americana. Într-adevăr, pe parcursul acestei perioade, Statele Unite, Europa occidentală și marea majoritate a celorlalte țări au suferit o creștere continuă, dramatică a puterii statului, a impozitării și a exproprierii pe calea reglementării[4].

Considerentele economice și politice ale secesiunii

Devine posibilă, așadar, o pledoarie în favoarea secesiunii, în lumina teoriei și istoriei sociale și economice. La început, secesiunea nu este nimic mai mult decât o transferare a controlului asupra avuției naționalizate dinspre un stat central, mai mare, către un stat regional, de mai mici dimensiuni. Dacă acest lucru va conduce la o integrare economică și la prosperitate într-un grad mai ridicat sau mai redus depinde, în mare măsură, de politicile noului stat regional. În orice caz, simplul fapt al secesiunii are un impact pozitiv asupra producției, întrucât unul dintre motivele-cheie ale secesiunii a fost tocmai credința unora dintre secesioniști că ei și teritoriul lor sunt exploatați de alții. Slovenii simțeau că sunt sistematic jefuiți de către sârbi și de către guvernul central iugoslav, aflat sub dominația acestora. Balticii erau nemulțumiți de faptul că trebuiau să plătească tribut rușilor și guvernului Uniunii Sovietice, controlat de către aceștia. Grație actului de secesiune, relațiile hegemonice interne sunt înlocuite de relații contractuale externe, reciproc avantajoase. Separarea voluntară înlocuiește acum integrarea forțată. Ilustrată prin măsuri de genul transportului public, controlul chiriilor, acțiunea afirmativă, legi anti-discriminare și, după cum vom arăta pe scurt, „imigrare liberă”, integrarea forțată cauzează invariabil tensiune, ură și conflict. Din contră, separarea voluntară conduce la armonie și pace. În condițiile integrării forțate, orice greșeală poate fi imputată unei culturi sau unui grup „străin”, iar toate succesele, însușite. Există, așadar, puține motive pentru ca o cultură să învețe de la alta. Sub un regim al celor „separați, dar egali”, oamenii trebuie să se confrunte cu o realitate nu numai a diversității culturale, dar, în particular, și a unor trepte evident distincte ale progresului cultural. Dacă un popor secesionist dorește să-și îmbunătățească sau să-și mențină poziția relativă față de un concurent al său, nimic nu îl poate ajuta decât educația discriminatorie. El trebuie să imite, să asimileze și, dacă este posibil, să îmbunătățească aptitudinile, caracteristicile, obiceiurile și regulile specifice unor societăți mai avansate și trebuie să le evite pe cele ale unor societăți mai puțin avansate. Mai degrabă decât să promoveze o nivelare a culturilor pe o treaptă inferioară, așa cum se întâmplă în cazul integrării forțate, secesiunea stimulează un proces al selecției și progresului cultural, desfășurat în condiții de cooperare.

Să adăugăm că, deși toate celelalte lucruri depind de politicile interne ale noului stat regional și cu toate că nu există o relație directă între mărimea teritoriului și integrarea economică, există totuși o importantă corelație indirectă. Așa cum centralizarea politică tinde, în cele din urmă, să promoveze dezintegrarea economică, tot astfel secesiunea tinde să încurajeze integrarea și dezvoltarea economică. În primul rând, secesiunea presupune întotdeauna o separare a unei populații dintr-o alta mai numeroasă și astfel reprezintă un vot împotriva principiului democratic și a regulii majoritare și în sprijinul proprietății private, descentralizate. Mai important încă decât aceasta este faptul că secesiunea conduce întotdeauna la șanse sporite de migrație inter-regională, iar un stat secesionist se confruntă instantaneu cu pericolul emigrației. Pentru a evita pierderea celor mai productivi cetățeni ai săi, este supus unei presiuni crescânde de a adopta politici interne relativ liberale, permițând într-o mai mare măsură proprietatea privată și impunând impozite și reglementări mai scăzute decât cele ale vecinilor săi. În ultimă instanță, cu tot atâtea teritorii independente câte gospodării, sate sau orașe diferite, ocaziile pentru o migrație justificată economic sunt maximizate, iar puterea statului asupra economiei interne tinde să fie minimă.

Mai precis, cu cât teritoriul unei țări este mai redus, cu atât va fi mai ridicată presiunea de a alege comerțul liber în locul protecționismului. Întregul amestec al statului în comerțul internațional limitează în mod coercitiv sfera schimburilor inter-teritoriale mutual avantajoase, conducând astfel la o relativă sărăcire atât în interiorul țării, cât și în afara ei. Acest efect va fi cu atât mai accentuat, cu cât teritoriul și piețele interne sunt mai restrânse. O țară de dimensiunile Statelor Unite, bunăoară, ar putea să atingă standarde relativ ridicate de trai chiar dacă ar renunța la toate schimburile internaționale, cu condiția să beneficieze de o piață internă de bunuri de consum și de capital neobstrucționată. Din contră, dacă orașele sau zonele majoritar sârbești ar secesiona de Croația, ce le înconjoară, în condițiile menținerii protecționismului actual, ele ar fi condamnate la dezastru. Să luăm o singură gospodărie ca cea mai redusă posibil unitate secesionistă. Angajându-se într-un comerț liber nerestricționat, chiar și cel mai redus teritoriu poate fi pe deplin integrat pe piața mondială și poate să împărtășească toate avantajele diviziunii muncii, iar proprietarii săi pot deveni unii dintre cei mai bogați oameni de pe planetă. Pe de altă parte, dacă aceiași proprietari ai gospodăriei ar decide să renunțe la orice comeț inter-zonal, consecințele vor fi sărăcia lucie sau chiar moartea. Așadar, cu cât teritoriul și piața internă sunt mai restrânse, cu atât este mai probabil că se va opta pentru comerțul liber.

Mai mult, secesiunea promovează și integrarea monetară. Procesul centralizării a fost de asemenea urmat de dezintegrarea monetară, și anume, distrugerea etalonului internațional monedă-marfă aur anterior și înlocuirea sa cu un sistem, dominat de dolar, de monede discreționare de hârtie ale statului, cu cursuri de schimb fluctuante, cu alte cuvinte, un cartel statal global al fraudei, manevrat de Statele Unite. Un sistem de monede de hârtie cu cursuri de schimb ce fluctuează liber – idealul monetarismului friedmanian – nu reprezintă, strict vorbind, absolut deloc un sistem monetar[5]. Acesta este un sistem de barter parțial, nefuncțional în raport cu obiectivul însuși al banilor de a facilita schimbul, nu de-al complica. Lucrurile devin clare o dată ce înțelegem că, din punctul de vedere al teoriei economice, nu este atribuită nici o însemnătate deosebită modului în care sunt trasate granițele. Dacă însă ne imaginăm înmulțirea unor teritorii naționale de dimensiuni din ce în ce mai mici, în cele din urmă până la punctul în care fiecare gospodărie este propria sa țară, propunerea lui Friedman nu se dovedește nimic mai mult decât un nonsens total. Dacă fiecare gospodărie ar emite propria monedă de hârtie, lumea s-ar întoarce rapid la barter. Nimeni nu ar accepta hârtia emisă de un altul, calculul economic ar fi imposibil, iar comerțul s-ar găsi propriu-zis în impas. Doar datorită secolelor de centralizare politică și faptului că au rămas numai un număr relativ redus de țări și de monede naționale – prin urmare, consecințele dezintegrative și dificultățile asociate calculului economic sunt mult mai puțin semnificative – acest adevăr a putut fi trecut cu vederea. Rezultă din această observație că secesiunea, cu condiția să fie dusă îndeajuns de departe, în realitate va promova integrarea monetară. Într-o lume cu sute de mii de unități politice independente, fiecare țară ar trebui să abandoneze sistemul actual al monedei discreționare – responsabil de cea mai mare inflație globală din întreaga istorie a umanității – și să adopte, o dată în plus, un sistem al monedei-marfă internaționale, bunăoară etalonul aur.

Secesionismul și amplificarea mișcărilor secesioniste și separatiste din Europa răsăriteană și occidentală, din America de Nord, ca de altfel de pretutindeni, nu reprezintă nicidecum un anacronism, ci probabil cele mai progresiste forțe istorice. Secesiunea sporește diversitatea etnică, lingvistică, religioasă și culturală, în vreme ce secolele de centralizare au strivit sute de culturi diferite. Ea va pune capăt integrării forțate rezultate de pe urma centralizării și, în loc să stimuleze conflictul social și nivelarea culturală, va promova competiția pașnică, în condiții de cooperare, a diferitelor culturi separate geografic. Secesiunea va elimina, în particular, problema imigrației, cu care se confruntă tot mai mult atât Europa occidentală, cât și Statele Unite. În prezent, ori de câte ori administrația centrală acceptă imigrația, ea le permite străinilor să ajungă – la propriu, pe străzile deținute de stat – până la ușa rezidenților, indiferent dacă aceștia din urmă doresc sau nu acest grad de apropiere fizică față de străini. „Imigrația liberă” reprezintă astfel, în mare măsură, o integrare forțată. Secesiunea soluționează această problemă, lăsând la latitudinea teritoriilor mai reduse să aibă propriile standarde de acceptare și să determine, în mod independent, cu cine anume doresc să se asocieze pe propriul teritoriu și cu cine preferă să coopereze de la distanță[6].

În sfârșit, secesiunea promovează integrarea economică și dezvoltarea. Procesul de centralizare a culminat cu formarea unui cartel internațional de stat, dominat de Statele Unite, al migrației, comerțului și monedei discreționare reglementate, a condus la apariția unor state încă și mai invazive și împilatoare, la un etatism asistențial – războinic globalizat și la stagnare eonomică, dacă nu chiar la standarde de trai în scădere. Secesiunea, dacă este îndeajuns de răspândită, ar putea schimba toate acestea. O lume formată din zeci de mii de țări, regiuni sau cantoane diferite, din sute de mii de orașe libere de felul „ciudățeniilor” actuale numite Monaco, Andorra, San Marino, Liechtenstein, Hong Kong și Singapore, cu ocaziile mult sporite rezultate de aici de migrație motivată economic, ar fi o lume de mici state liberale, integrate prin intermediul comerțului liber și al unei monede-marfă internaționale, de pildă aurul. Ar fi o lume a unei creșteri economice nemaivăzute până acum și a unei prosperități nemaiauzite.

Teoria proprietății – aspecte etice și economice

Avuția poate să apară pe trei și numai trei căi: prin perceperea anumitor resurse naturale ca fiind rare și aproprierea lor activă, înainte ca altcineva să fi făcut acest lucru (homesteading); prin producerea de bunuri cu ajutorul muncii producătorului și al unor asemenea resurse apropriate de el în prealabil; sau prin obținerea de bunuri prin transferuri voluntare, contractuale, de la un apropriator sau producător prealabil. Actele de apropriere originară transformă o resursă pe care nimeni nu o percepuse înainte ca fiind rară într-un activ aducător de venituri; actele de producție sunt, prin însăși natura lor, menite să sporească valoarea activelor; și orice schimb contractual implică redirecționarea unor active specifice din mâinile celor ce prețuiesc mai puțin posesiunea lor, în mâinile celor ce o prețuiesc mai mult.

De aici urmează că socialismul nu poate duce decât la sărăcire. Mai întâi, în regim socialist, proprietatea asupra activelor productive este asignată unui colectiv de persoane individuale, indiferent de acțiunea sau inacțiunea trecută a fiecăruia, relativ la activele posedate. Într-adevăr, proprietatea socialistă îl favorizează pe non-homesteader, non-producător și non-contractor, în detrimentul homesteader-ilor, al producătorilor și al contractorilor. În consecință, va rezulta mai puțină apropriere originară de resurse naturale a căror raritate este percepută, mai puțină producție și mai puțină atenție acordată întreținerii vechilor factori de producție, precum și o reducere a activităților contractuale, deoarece toate acestea implică suportarea unor costuri. Un regim de proprietate colectivă sporește costurile asociate cu efectuarea acestor acțiuni și le reduce pe cele asociate cu neefectuarea lor.

În al doilea rând, deoarece în regim socialist mijlocele de producție nu pot fi comercializate, nu vor exista nici prețuri de piață pentru factorii de producție. Fără asemenea prețuri, contabilizarea costurilor este imposibilă. Inputurile nu pot fi comparate cu outputurile, și este imposibil să se stabilească dacă utilizarea lor pentru un anumit scop este rentabilă, sau dacă duce la irosirea de resurse rare în scopul realizării unor proiecte de importanță redusă, sau chiar lipsite de importanță pentru consumatori.

Nefiind în măsură să accepte ofertele unor persoane private, care ar putea să vadă căi alternative de utilizare a unui anumit factor de producție, gestionarul socialist al bunurilor de capital pur și simplu nu știe care sunt alternativele abandonate. Așadar, consecința necesară este o permanentă alocare greșită a resurselor.

În al treilea rând, chiar pornind de la o anumită alocare inițială dată, deoarece factorii de input și outputul produs se află în posesiune colectivă, incitativul fiecărui producător luat în parte de a spori cantitatea și/sau calitatea produsului său individual este sistematic redus, iar incitativul său de a utiliza factorii de input astfel încât să evite supra- sau subutilizarea lor se diminuează. Dimpotrivă, o dată ce câștigurile și pierderile înregistrate în bilanțul capitalului și al vânzărilor sunt socializate, în loc de a fi imputabilă unor anumiți producători individuali, înclinația fiecăruia spre lene și neglijență este sistematic încurajată. Așadar, consecința va fi o reducere a cantității și/sau calității bunurilor produse și o permanentă decumulare de capital.

În al patrulea rând, într-un regim de proprietate privată, persoana care posedă o resursă poate stabili independent de alții ce să facă cu ea. Dacă dorește să-și sporescă avuția și/sau să avanseze în ierarhia socială, atunci ea nu-și poate realiza dorințele decât răspunzând mai bine și mai prompt celor mai intense dorințe exprimate voluntar de consumatori, prin întrebuințarea pe care o dă proprietății sale. În regim de proprietate colectivă asupra factorilor de producție, devine necesară utilizarea unor metode colective de luare a deciziilor. Orice decizie privitoare la ce, cum și pentru cine să se producă, la cât să se plătească și ce prețuri să se solicite, sau la cine să fie promovat sau retrogradat, devine o chestiune politică. Orice dezacord trebuie rezolvat prin impunerea voinței unei persoane asupra alteia, ceea ce creează invariabil câștigători și perdanți. Asfel, dacă cineva dorește să avanseze în regim socialist, atunci acea persoană trebuie să-și mobilizeze talentele politice. Nu capacitatea de a iniția proiecte, de a munci și de a răspunde la nevoile consumatorilor este cea care asigură succesul. Dimpotrivă, afirmarea și succesul se obțin prin mijloacele persuasiunii, ale demagogiei și ale intrigilor, prin promisiuni, mită și amenințări. Inutil să adaug, politizarea societății, care este implicată în orice sistem de proprietate colectivă, contribuie, încă și mai mult, la sărăcire[7].

Constituția libertății – principii de privatizare

Falimentul evident al socialismului în întreaga Europă de Est, începând din anii 1980, după vreo 70 — și în majoritatea cazurilor numai 40 — de ani de „experimentare socială” furnizează o ilustrare tristă a validității teoriei economice. Ce implicații are acum teoria care a prevăzut de mult acest rezultat inevitabil[8], cu privire la felul în care Europa de Est se poate ridica cel mai rapid din ruinele socialismului? Deoarece cauza ultimă a mizeriei sale este proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție, soluția și cheia unui viitor prosper este privatizarea. Dar cum trebuie privatizată proprietatea socializată?[9]

O observație elementară, dar fundamentală, care ține de domeniul moralei, trebuie să preceadă răspunsul la această întrebare. Deoarece socialismul nu se poate afirma fără exproprierea activelor „create” inițial și posedate de homesteader-i, producători și/sau contractori individuali, întreaga proprietate socialistă, dobândită dintru început prin mijloace nedrepte, trebuie abandonată de stat. Nici un aparat guvernamental, fie el și liber ales, nu poate fi considerat proprietarul nici unei proprietăți socialiste, deoarece moștenitorul unui criminal, chiar dacă este el însuși inocent, nu devine posesorul legitim al activelor dobândite ilegitim. Datorită inocenței sale personale, el nu este amenințat cu judecata, dar toate câștigurile „moștenite” de el trebuie înapoiate imediat victimelor inițiale, iar repunerea populației în posesia proprietății socializate trebuie să se facă fără ca ea să mai aibă de suportat vreo plată. În fapt, a sili populația victimizată să mai suporte un preț pentru redobândirea celor ce-i aparțineau inițial ar fi o crimă în sine, și ar nimici instantaneu orice inocență pe care noua guvernare o va fi avut.

Mai precis, toate titlurile originare de proprietate se cuvin a fi recunoscute imediat, indiferent cine este posesorul lor actual. În măsura în care drepturile proprietarilor privați inițiali, sau ale moștenitorilor lor, intră în conflict cu creanțele actualilor utilizatori ai activelor, cele dintâi trebuie să prevaleze asupra celor din urmă. Numai dacă un utilizator actual poate dovedi că pretențiile proprietarului/moștenitorului inițial sunt ilegitime — că dreptul la proprietatea în chestiune a fost obținut inițial prin mijloace coercitive sau frauduloase — numai în acest caz se cuvine ca creanța utilizatorului să prevaleze și ca el să fie recunoscut ca proprietar legitim[10].

În ce privește proprietatea socialistă asupra căreia nu se ridică nici un fel de asemenea cereri, de către foștii proprietari sau actualii utilizatori individuali, se cuvin implementate idei sindicaliste. Posesiunea activelor se cuvine a fi imediat transferată către cei care le utilizează — pământul agricultorilor, fabricile muncitorilor, străzile celor ce le întrețin sau rezidenților, școlile profesorilor, birourile birocraților, ș.a.m.d. Pentru a fragmenta conglomeratele socialiste de producție, care sunt cel mai adesea supradimensionate, principiul sindicalist trebuie aplicat anumitor unități de producție în care se desfășoară efectiv munca unui individ dat, i.e., clădirilor cu birouri, școlilor, străzilor sau cuartalelor, fabricilor și fermelor, individual. Spre deosebire de schema sindicalistă, însă de cea mai mare importanță, acțiunile astfel obținute trebuie să fie liber comercializabile, ceea ce va duce la apariția unei burse, astfel încât funcția proprietarilor capitaliști și cea a angajaților non-proprietari vor fi separate, asigurând transferul lin și continuu al activelor din mâinile mai puțin producătoare de valoare în mâini mai producătoare de valoare.

În legătură cu această strategie de privatizare se ridică două probleme. Mai întâi, cum se va proceda cu structurile nou clădite — care, conform schemei propuse ar urma să aparțină actualilor lor utilizatori productivi — ridicate pe terenuri care urmează să fie returnate unui proprietar inițial diferit. În vreme ce poate părea destul de evident că fiecare producător actual va primi un număr egal de acțiuni, sau un număr de acțiuni proporțional cu timpul pe care l-a petrecut respectivul producător în acea unitate de producție (o schemă mai justă, cu atât mai mult cu cât ar permite și împroprietărirea lucrătorilor actualmente pensionați, ceea ce ar rezolva simultan și așa-zisa problemă a pensiilor), câte acțiuni i se cuvin oare proprietarului funciar? Structurile nu pot fi separate fizic de teren. În termeni economici, este vorba de factori de producție complementari absolut specifici, ale căror contribuții relative la valoarea produsului total nu pot fi disociate. În cazul acesta, singura alternativă disponibilă este negocierea. Această împrejurare — contrar impresiei inițiale că s-ar putea solda cu un conflict insolubil, permanent — n-ar trebui să genereze prea multe bătăi de cap, deoarece, invariabil, există numai două părți aflate în dispută, pentru resurse strict limitate. Mai mult, găsirea rapidă a unei soluții de compromis mutual acceptabile este în interesul ambelor părți și, dacă vreuna din ele se află într-o poziție de negociere mai slabă, aceea este evident proprietarul funciar (deoarece el nu poate vinde pământul fără consimțământul proprietarilor structurii, în vreme ce ei pot demantela structura fără permisiunea proprietarului funciar).

În al doilea rând, strategia de privatizare sindicalistă creează un avantaj relativ producătorilor din industriile capital-intensive, prin comparație cu cei din industriile care utilizează intensiv forța de muncă. Valoarea acțiunilor primite de cei dintâi ar fi superioară avuției care ar reveni celor din urmă, și această distribuție inegală a averilor ar necesita, în aparență, o justificare. În realitate, o asemenea justificare este imediat disponibilă. Contrar unei opinii social democrate larg răspândite, inegalitatea nu suferă de nici o carență etică. Într-adevăr, problema privatizării proprietăților socializate în prealabil este aproape perfect analoagă cu cea a stabilirii drepturilor de proprietate privată într-o „stare de natură”, i.e., atunci când resursele nu se află inițial în proprietatea nimănui. Într-o asemenea situație, conform ideii lockeene centrale cu privire la dreptul natural, care coincide cu intuiția naturală a majorității oamenilor privitoare la dreptate, proprietatea privată ia naștere prin acte de homesteading, prin amestecarea muncii cuiva cu anumite resurse naturale, înainte ca altcineva să fi făcut acest lucru. În măsura în care există diferențe calitative între resursele naturale, așa cum este întotdeauna cazul, rezultatul generat de etica lockeeană, prin aplicarea principiului de homesteading, va fi inegalitar, mai degrabă decât egalitar. Abordarea sindicalistă a privatizării schițată mai sus nu este decât aplicarea acestui principiu de homesteading în împrejurări ușor diferite. Factorii de producție socializați au fost deja apropriați, prin homesteading, de către anumiți indivizi. Atâta doar că drepturile lor de proprietate, privitoare la anumiți factori de producție, au fost, până acum, nesocotite, astfel încât singura modificare propusă prin schema de mai sus este ca această situație nejustificabilă să fie, în cele din urmă, rectificată. Dacă această rectificare generează inegalități, acestea nu sunt mai nedrepte decât cele care ar rezulta dintr-un proces de homesteading originar, neadulterat[11].

În fine, această propunere sindicalistă este, din punct de vedere economic, mai eficientă decât singura alternativă posibilă de privatizare compatibilă cu cerința imperativă de dreptate (i.e., cu recunoașterea faptului că statul nu poate fi posesorul legitim al economiei socializate, astfel încât vânzarea sau scoaterea acesteia la licitație trebuie scoasă din discuție). Conform acestei alternative, toți cetățenii ar primi acțiuni cu părți egale, din toate activele țării care n-au fost reclamate de către un proprietar originar expropriat. Abstracție făcând de calitatea morală îndoielnică a acestei opțiuni[12], ea ar fi extrem de ineficientă. În primul rând, pentru că asemenea acțiuni, distribuite în întreaga țară, să devină titluri de proprietate comercializabile, este necesar să se specifice la ce resurse anume se referă ele. De aceea, pentru a implementa această propunere, ar fi mai întâi necesar un inventar complet al tuturor activelor din țară, sau cel puțin un inventar al tuturor unităților productive distinct separabile. În al doilea rând, chiar admițând că un asemenea inventar ar fi în cele din urmă asamblat, proprietarii ar fi, de regulă, persoane care nu știu mai nimic despre activele pe care le posedă. Prin contrast, urmând schema sindicalistă, non-egalitară de privatizare, inventarul nu mai este necesar. Mai mult, posesiunea inițială le va reveni exclusiv persoanelor care, datorită implicării lor productive în utilizarea activelor ai căror proprietari sunt, vor fi, de regulă, cel mai bine informate pentru a putea face o primă apreciere realistă a valorii acestor active.

În paralel cu privatizarea tuturor activelor, conform principiilor schițate mai sus, aparatul guvernamental ar trebui să adopte o constituție, care să consacre proprietatea privată și să o declare legea fundamentală și imutabilă a întregii țări. Această constituție ar trebui să fie extrem de scurtă și să articuleze următoarele principii, în termeni cât mai inambigui cu putință: fiecare persoană, în afara faptului că este singurul proprietar al corpului său fizic, are dreptul să-și utilizeze proprietatea privată în orice fel crede de cuviință, atâta vreme cât nu modifică fără a fi invitată integritatea fizică a corpului sau proprietății altei persoane. Toate schimburile interpersonale și tranzacțiile titlurilor de proprietate între proprietari privați trebuie să fie voluntare (contractuale). Aceste drepturi ale persoanelor sunt absolute. Orice încălcare a lor de către cineva va fi supusă urmăririi în lege de către victima acestei încălcări sau de către împuterniciții săi, și va fi acționabilă în conformitate cu principiile proporționalității pedepsei și cu cel al responsabilității stricte.

Conform acestei constituții, așadar, toate controalele de prețuri și salarii existente, toate reglementările referitoare la proprietate și la licențiere și toate restricțiile asupra importurilor și exporturilor ar trebui imediat abolite, instituindu-se în loc libertatea completă de contractare, de alegere a ocupației, de a face comerț și de migrație. În cele din urmă, aparatul de stat, rămas acum fără proprietăți, ar trebui să declare neconstituțională continuarea propriei sale existențe — în măsura în care depinde de achiziții non-contractuale de proprietate, adică de impozitare — și să abdice.

Consecințe ale privatizării. Contagiunea pozitivă

Rezultatul acestei aboliri complete a socialismului și al instituționalizării unei societăți pur capitaliste — o anarhie a posesorilor de proprietate privată, reglementată exclusiv de dreptul proprietății private — ar fi cea mai rapidă cale de redresare economică pentru Europa de Est. De la bun început, populația ar fi, în linii mari, uimitor de bogată, deoarece, deși economiile Europei de Est sunt sfârtecate, țările acestea nu sunt distruse. Aici există valori imobiliare ridicate și, în ciuda întregului consum de capital din trecut, încă mai există cantități masive de capital. Cu abolirea completă a sectorului guvernamental și cu întreaga avuție națională trecută în mâini private, popoarele din răsăritul Europei ar putea să devină în curând invidiate chiar și de vecinii lor occidentali.

Mai mult, eliberarea factorilor de producție de sub tutela controlului politic și așezarea lor în mâinile persoanelor private, care au dreptul să le utilizeze cum doresc, atâta vreme cât nu dăunează fizic resurselor aflate în posesiunea altora, reprezintă supremul stimul al producției viitoare. Cu o piață neobstrucționată a bunurilor de capital, devine cu putință contabilizarea rațională a costurilor. Cu individualizarea profiturilor și a pierderilor și reflectarea lor în bilanțul capitalului și al vânzărilor unui proprietar, incitativul fiecărui producător în parte de a spori cantitatea și/sau calitatea produsului său și de a evita orice supra- sau subutilizare a capitalului său va fi maximizat. În particular, prevederea constituțională conform căreia numai integritatea fizică a proprietății (și nu valoarea ei) va fi protejată, garantează că fiecare posesor va face cele mai intense eforturi producătoare de valoare — eforturi de promovare a modificărilor favorabile creșterii în valoare și de preîntâmpinare și combatere a celor defavorabile (de pildă, a celor care ar putea rezulta din acțiunea altei persoane asupra proprietății sale).

Concret, abolirea tuturor controalelor prețurilor ar elimina, aproape instantaneu, toate actualele deficite, și producția ar începe imediat să crească, atât cantitativ, cât și calitativ. Temporar, șomajul ar spori drastic. Însă, datorită flexibilității ratelor salariale și în absența negocierilor colective și a subvenționării șomajului, acesta ar dispărea curând. Inițial, ratele salariale medii ar rămâne substanțial în urma celor occidentale. Dar și acestea s-ar modifica rapid. Ademeniți de salariile comparativ reduse, de faptul că europenii din est vor simți probabil o nevoie acută să-și preschimbe în bani (să-și lichideze) nou dobânditele active de capital, astfel încât să-și finanțeze consumul curent, și mai ales de faptul că Europa de Est ar fi un paradis al liberului schimb, lipsit de fiscalitate, un număr mare de investitori și volume importante de capital ar începe imediat să sosească.

Producția de securitate — de protecție polițienească și de servicii judiciare — despre care se presupune, de regulă, că se găsește în afara domeniului piețelor libere și că este o funcție rezervată statului, ar fi, cel mai probabil, preluată de principalele agenții de asigurări occidentale[13]. Furnizarea siguranței pentru proprietatea privată și acțiunile polițienești — prevenirea și detectarea crimei, precum și extragerea compensațiilor fac, în realitate, parte din domeniul „natural” de activitate al acestor industrii (în ciuda faptului că guvernele îi împiedică pe furnizorii de asigurări să-și îndeplinească sarcina, pe care și-o arogă pentru ele însele, cu toate consecințele uzuale și ineficiențele familiare rezultate dintr-o asemenea monopolizare). Similar, fiind deja active în afacerea de arbitraj a conflictelor între litiganți ai unor companii de asigurări rivale, companiile de asigurări și-ar asuma, în mod natural, și funcția de sistem juridic.

Încă și mai important decât pătrunderea pe piață a marilor firme, de felul companiilor de asigurări în domeniul producției de securitate, ar fi influxul masiv de mici antreprenori, îndeosebi din Europa Occidentală. Confruntați nu doar cu povara grea a impozitării din statele asistențiale occidentale, ci și obstrucționați de nenumărate reglementări (de licențiere, ale condițiilor de muncă, restricții ale domeniilor de activitate sau ale orelor de deschidere a magazinelor), economia nereglementată din Europa de Est, bazată pe proprietatea privată, ar reprezenta pentru ei o atracție aproape irezistibilă. Importul pe scară largă de talente antreprenoriale și de capital ar începe neîntârziat să stimuleze creșterea salariilor reale, economisirea internă, ducând la un proces accelerat rapid de acumulare a capitalului. În loc de a mai părăsi Estul, migrația s-ar desfășura curând în direcția opusă, cu un număr tot mai ridicat de occidentali abandonând socialismul asistențial în favoarea șanselor nelimitate oferite de Est. În fine, confruntată cu pierderi crescânde de indivizi productivi, care ar împovăra încă și mai mult bugetele lor asistențiale, elitele puterii din Europa occidentală ar fi silite să înceapă privatizarea și în Occident.

Traducere de Diana Costea și Dan Cristian Comănescu

* Traducere după „Small is Beautiful and Efficient: The Case For Secession” în Telos, nr. 107, primăvara 1996, pp. 95-101 și după "On the Law and Economics of Socialism and Desocialization", Cultural Dynamics, vol. 8, nr. 3, Nov. 1996, p. 323-332.

Translated into Romanian and e-published with the author’s permission.