Despre ceea ce a fost uitat în dezbaterea legii armelor şi muniţiilor

Marian Eabraşu · 15 septembrie 2004

De curând, legislatorii români s-au aplecat asupra unei chestiuni de mare însemnătate pentru protecţia proprietăţii private: legea armelor şi muniţiilor.

În ceea ce urmează, vom prezenta mai întâi rezultatul legislativ al eforturilor demnitarilor români, pentru ca apoi să recapitulăm argumentele avansate în sprijinul şi împotriva acestui act legislativ. În final vom evidenţia un aspect care, deşi s-ar fi putut dovedi hotărâtor, cel puţin pentru înţelegerea acestei dezbateri, a fost în întregime eludat din discuţie: argumentul etic al proprietăţii private.

Actul legislativ în forma sa finală[1] stabileşte că armele de pază şi apărare pot fi achiziţionate numai de către militari, poliţişti, demnitari, magistraţi, diplomaţi, de către personalul Gărzii Financiare şi al Gărzii Naţionale de Mediu atât pe perioada cât sunt în activitate, cât şi după trecerea în rezervă, retragere sau pensionare. Acest privilegiu este de asemenea extins asupra persoanelor incluse în programele de protecţie a martorilor, precum şi cele care aduc în faţa organelor competente dovada necesităţii procurării, portului şi folosirii armelor, prin faptul că sunt expuse unui pericol iminent constatat de un magistrat, ca urmare a administrării probelor într-un proces în care persoana are calitatea de parte, pe perioada existenţei stării de pericol.

Lăsând la o parte speculaţiile psihologice despre intenţiile autorilor acestei legi, fie şi numai din textul final adoptat de Parlamentul României, se pot desprinde anumite indicii despre scopul ei predeterminat: acela de a „armoniza” legislaţia în materie de arme şi muniţii din România cu cea din Uniunea Europeană. În încheierea textului adoptat de Parlament, întâlnim specificarea: „Prezenta lege transpune Directiva nr. 91/477/CEE din 18 iunie 1991 privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor, publicata în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 256 din 13 septembrie 1991”[2].

Prezenţa acestei specificări în textul final al legii nu este deloc întâmplătoare, ea fiind prezentă încă de la formularea motivaţiilor pentru un proiect legislativ în domeniu[3]. Din proiectul acestei legi se putea desluşi intenţia de a reînnoi legislaţia în materie de arme şi muniţii, ceea ce ar presupune, din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, o armonizare a legislaţiei şi în acest domeniu. „Proiectul de lege supus dezbaterii are ca obiect reglementarea regimului achiziţionării şi deţinerii armelor şi muniţiilor, precum şi folosirea acestora în scopul creşterii nivelului de protecţie a cetăţenilor, instituind un sistem modern de reglementare, armonizat cu prevederile comunitare în domeniu.”[4]

Prin această veritabilă declaraţie de intenţie din preambulul proiectului de lege, putem identifica cel puţin trei scopuri declarate: modernitatea, creşterea nivelului de protecţie al cetăţenilor şi armonizarea cu prevederile comunitare. Dacă lăsăm la o parte desuetudinea primului din cele trei scopuri propuse, ar mai rămâne de discutat celelalte două. Presupoziţia inerentă a acestei declaraţii este aceea că cel puţin ultimele două scopuri propuse sunt coerente între ele. Această presupoziţie este departe de a fi evidentă. Altfel spus, nu este deloc clar de ce legislaţia în materie de arme şi muniţii deja adoptată în ţările membre ale Uniunii Europene ar spori securitatea cotidiană pe teritoriul României. De altminteri, nu este deloc evident că această legislaţie ar fi sporit sau ar spori în viitor securitatea pe teritoriul ţărilor deja membre ale Uniunii. Singurul argument apt a tranşa această dezbatere, ce va fi prezentat în finalul articolului, va arăta tocmai de ce această presupunere este pripită.

Pentru moment putem reţine, în primul rând, că scopul prealabil al adoptării acestei legi era, nici mai mult, nici mai puţin, acela de a reproduce legislaţia europeană în vigoare. În al doilea rând, se impune a fi reţinută presupunerea legislatorilor români, conform căreia o simplă replică a legislaţiei europene în materie ar fi suficientă pentru a genera o ameliorare a securităţii individuale cotidiene. De asemenea, s-ar mai putea face observaţia că, în ipoteza în care cele două scopuri propuse sunt incompatibile, unul dintre ele va trebui totuşi să primeze.

Dat fiind faptul că, încă din faza de proiect, legea armelor şi muniţiilor conţinea deja forma sa finală ce avea să fie adoptată de Parlament, eventualele dezbateri ulterioare nu ar însemna decât o simplă verificare a conformităţii proiectului de lege. Cu toate acestea, la propunerea senatorului Sergiu Nicolaescu, proiectul de lege suferă un amendament (neconform legislaţiei europene) şi declanşează cu această ocazie o dezbatere ce trece dincolo de zidurile Senatului. Pe scurt, ceea ce propunea senatorul Nicolaescu era o extindere a sferei persoanelor cu drept de a purta o armă de foc. Importanţa amendamendului atârnă exclusiv de propunerea ca armele de foc să poată fi folosite şi de alte persoane decât cele aflate direct în slujba Statului. Principalele criterii de eligibilitate ale acestor pesoane ar fi fost vârsta de 20 de ani, domiciliu stabil cel puţin un an, prezentarea unui acord scris şi autentificat al membrilor majori ai familiei, obţinerea autorizaţiei pentru arme letale destinate exclusiv autoapărării la domiciliu sau reşedinţă. În ciuda restricţiilor, oricum existente chiar şi cu acest amendament, miza dezbaterii a fost considerată importantă.

Cu toate acestea, argumentele invocate în jurul amendamentului au călăuzit dezbaterea problemei liberului port de armă pe un teren nesigur, unde nici un argument, fie el în favoarea sau contra amendamentului, nu ar fi putut să fie constrângător. Este semnificativ faptul că rezumatul dezbaterii parlamentare în jurul amendamentului Nicolaescu reţine ca motiv principal în favoarea adoptării „o mai bună clasificare a tipurilor de arme”, iar ca motive împotrivă, în primul rând „pericolul social major”, iar în al doilea rând „inconsecvenţa cu celelalte prevederi ale legii”[5]. Cântărirea argumentelor pro şi contra, astfel puse în balanţă, nu ne poate îndemna decât la o respingere a amendamentului. Ceea ce, se înţelege de la sine, ambele camere ale Parlamentului au şi făcut cu uşurinţă. Cine ar dori oare să înfrunte un pericol social major doar pentru a obţine în schimb o mai bună clasificare a armelor de foc? În realitate, configuraţia balanţei nu este atât de clară, iar rezumatul dezbaterii parlamentare ignoră cea mai mare parte a argumentelor avansate cu această ocazie, dar ignoră mai ales argumente ce nu au fost deloc expuse.

În toiul dezbaterilor de la Senat s-au remarcat, prin expunerea argumentelor în favoarea amendamentului, senatorul Sergiu Nicolaescu, Norica Nicolai, Radu Alexandru şi Mircea Ionescu Quintus. De cealaltă parte, printre cei mai fervenţi detractori ai amendamentului, se regăsesc Mircea Alexandru, secretar de stat în Ministerul Administraţiei şi Internelor, Grigore Zanc, Peter-Kovacs Eckstein şi Ion Predescu[6].

Argumentele avansate cu această ocazie în favoarea extinderii dreptului de a purta arme de foc se înscriu în direcţia ameliorării protecţiei individuale. Cu alte cuvinte, apărătorii amendamentului au invocat mai cu seamă ineficienţa protecţiei indivizilor de către Stat. În consecinţă, susţin apărătorii acestui amendament, posesia privată a armelor de foc ar ameliora protecţia individulă în cel puţin două feluri. Pe de o parte, prin disuadarea potenţialilor agresori, pe de altă parte, prin folosirea lor oportună şi eficace în cazul unei agresiuni efective. Fireşte, în ipoteza în care aceste argumente ar fi constrângătoare, sunt cu atât mai greu de justificat restricţiile, nu puţine la număr, impuse totuşi prin amendamentul Nicolaescu.

Dar lăsând la o parte acestă remarcă, obiecţiile aduse împotriva amendamentului susţin că, dimpotrivă, o înzestrare cu arme de foc a unei părţi importante a populaţiei civile ar conduce la o creştere a insecurităţii individuale, dată fiind inevitabilitatea escaladării violenţei. Şi asta cu atât mai mult, cu cât insecuritatea prezentă datorată armelor de foc nu pare a fi importantă.

În fond, argumentele aduse din ambele părţi năzuiesc să demonstreze că securitatea individuală -- devenită ad-hoc ţintă predilectă -- ar fi sporită într-un caz sau altul. Cu certitudine o parte a acestei dispute se înşală. Dar care dintre ele şi, mai cu seamă, cum s-ar putea tranşa această dezbatere? Iată câteva întrebări la care, din nefericire, dat fiind contextul în care a fost plasată dezbaterea, nu se poate răspunde cu precizie. Lucrurile stau în acest fel deoarece ambele argumente nu fac altceva decât să construiască, cu ajutorul imaginaţiei, o stare de fapte ipotetică, pe care năzuiesc să o verifice sau să o infirme cu argumente empirice.

În primul rând, fiecare dintre cele două construcţii imaginative se reduce, în cele din urmă, la două presupoziţii incompatibile şi strâns legate de o psihologie umană generală. Aceste presupoziţii consistă de fapt în descrieri ale comportamentului indivizilor, în ipoteza în care aceştia ar deţine arme de foc. Astfel încât se susţine că o prezenţă răspândită a armelor de foc ar induce mai degrabă fie o reţinere în privinţa folosinţei lor, fie o tendinţă de expansiune a agresiunii cu ajutorul lor. În lipsa unei teorii psihologice pertinente, nici una dintre aceste supoziţii nu poate avea vreo valoare argumentativă. Nu se poate cunoaşte şi cu atât mai puţin s-ar putea imagina o trăsătură comună a comportamentului uman într-o situaţie ipotetică. Prin urmare, în măsura în care ambele argumente se reduc la un asemenea tip de presupoziţie ce nu poate fi nici verificat, nici infirmat, nu se poate stabili cu precizie care dintre cele două poziţii să fie adoptată.

În al doilea rând, dat fiind faptul că ambele argumente avansate în Parlament năzuiesc spre o creştere a eficienţei securităţii individuale, se susţine că, fie prin introducerea amendamentului, fie prin respingerea sa, indivizii ar fi mai bine protejaţi. Dovezile avansate sunt descrieri de stări de fapte fie existente în trecut, fie imaginate într-o situaţie ipotetică. Fireşte, nici una din aceste dovezi nu poate fi constrângătoare pentru a accepta sau pentru a respinge amendamentul. Atunci când se caută o cauză a unui eveniment -- în cazul de faţă, cauza creşterii securităţii individuale -- dat fiind faptul că viitorul este necunoscut, nici trecutul şi nici ipoteticul nu ne pot oferi indicii. Cu ajutorul inducţiei nu se pot identifica cauzele unui eveniment decât într-un univers închis care să permită experimente de laborator. Chiar în cazul în care am descoperi în trecut o corelaţie între portul de armă şi securitatea individuală, nu putem induce din această coincidenţă un raport de cauzalitate între cele două evenimente. Aceasta deoarece oricine va putea obiecta cu uşurinţă că, de fapt, am ignorat un al treilea eveniment ce putea fi cauză. Atâta timp cât argumentele invocate în dezbatere se bazează pe astfel de „dovezi”, nu există nici un instrument adecvat ce ne-ar putea permite să scoatem la iveală forţa constrângătoare a vreunuia dintre ele.

Singura modalitate de a dovedi eficienţa ameliorării securităţii individuale este de a face apel la o teorie care să ofere o explicaţie pe cale deductivă. O astfel de teorie poate fi cea care arată că, inclusiv în materie de securitate, liberul schimb între indivizi conduce la satisfacerea nevoilor mai bine decât introducerea unui monopol coercitiv, precum cel statal. Dacă această teorie este corectă, indiferent de cursul evenimentelor în trecut sau în viitor, liberul port de armă va ameliora securitatea individuală în comparaţie cu interzicerea sau restrângerea lui. Acesta este singurul argument de tip descriptiv capabil de a lămuri chestiunea portului de armă.

Lăsând la o parte detaliile unei astfel de teorii de ordin descriptiv, se poate evidenţia un ansamblu de argumente situate în plan normativ, ce a fost ignorat cu desăvârşire de dezbaterea parlamentară.

Atunci când se caută un instrument adecvat pentru ameliorarea securităţii individuale, sunt aduse inevitabil în discuţie o serie de concepte precum proprietate privată şi autoapărare. Altfel spus, orice discuţie purtată pe tema eficientizării protecţiei proprietăţii private presupune un drept al exersării unei astfel de acţiuni. Pentru a descrie în mod coerent care este instrumentul cel mai oportun pentru a proteja proprietatea privată, este necesar să se presupună existenţa unui astfel de drept. În caz contrar, discuţia nu ar mai avea sens. Dar a presupune un drept al deţinerii unei proprietăţi implică dreptul de a o ceda după voinţă, precum şi dreptul de a o proteja împotriva unei agresiuni. În caz contrar, înţelesul obişnuit al conceptului „a deţine” ar dispărea, fiind înlocuit cu conceptul „a folosi”.

Prin urmare, se poate observa acum că, din punct de vedere logic, problema apărării proprietăţii private este anterioară problemei eficienţei apărării proprietăţii private. A înzestra un individ cu dreptul de a-şi apăra proprietatea implică a-l lăsa liber să-şi apere proprietatea. În caz contrar, ar însemna o restrângere a dreptului de a-şi apăra proprietatea şi deci a dreptului de a deţine o proprietate. Ar însemna, cu alte cuvinte, înlocuirea dreptului de a deţine cu dreptul de a folosi. Se iveşte acum în mod clar contradicţia majoră subzistentă în această dezbatere asupra portului armelor de foc. Plecând de la ideea că proprietatea privată trebuie apărată, prin respingerea dreptului de a purta arme de foc se ajunge la însăşi negarea acestei idei.

Conţinutul actului legislativ asupra portului de arme reprezintă o negare a conceptului de proprietate privată. Iar pretenţia de a eficientiza apărarea proprietăţii private nu este decât o figură de stil construită în termeni contradictorii. Cum se poate eficientiza un lucru prin însăşi respingerea lui? Textul legislativ asupra armelor şi muniţiilor în forma sa finală reprezintă fie o contradicţie în termeni -- între afirmarea proprietăţii private şi negarea ei -- fie o înlocuire a ordinii proprietăţii private cu ordinea folosinţei unor bunuri aflate în proprietatea statului. Iată o dilemă jenantă pentru rezultatul eforturilor parlamentarilor români.

Mai trebuie adăugat că, nici în ipoteza în care amendamentul Nicolaescu ar fi fost adoptat, legea armelor şi muniţiilor nu ar fi fost scutită de această dilemă. Prezenţa unor restricţii asupra locului unde arma ar fi putut fi folosită, sau asupra tipului de armă, sau asupra calităţilor persoanelor ce ar fi putut deţine arme echivalează implicit cu introducerea unor restricţii asupra proprietăţii private. În condiţiile în care proprietarii nu pot dispune în totalitate de instrumentele de protecţie pe care ei le judecă adecvate pentru protejarea lor, dilema precedentă nu se modifică fundamental. În condiţiile în care arma nu poate fi folosită în afara locuinţei personale, se pune sub semnul întrebării proprietatea de sine ca şi cum ea ar fi distinctă de cea a bunurilor exterioare. În sfârşit, în condiţiile în care nu toţi proprietarii sunt eligibili sau reuşesc să treacă testul ce le-ar permite să se apere, conceptul de proprietate privată ar rămâne într-o aplicare restrânsă.

Toate aceste argumente ce evidenţiază coerenţa internă a unor propoziţii de tip normativ reprezintă singura cale ce ar fi permis luarea unei decizii în chestiunea portului de armă. Începând din clipa în care se acceptă existenţa proprietăţii private şi se doreşte păstrarea unei coerenţe logice între propoziţiile aceleiaşi idei, nu se poate obţine decât libertatea proprietarului de a decide cine şi cum să-i apere propria persoană şi bunurile deţinute. Textul legislativ adoptat de Parlament nu a făcut altceva decât să sublinieze, o dată în plus, statutul neclar şi incert al proprietăţii private. Cât despre armonizarea legislaţiei române în materie de arme şi muniţii, argumentele şi concluziile de mai sus pot fi aplicate în aceeaşi măsură şi contextului european.



© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. legea poarta stigmatul discriminarii intre categorii de cetateni. va asigur ca mai multi sunt dilii la cap intre cadrele militare decit la alte categorii de cetateni.
    actuala stare de fapt privind regimul armelor de autoaparare lasa cetatenii fara aparare la nivel individual, raminind dependenti de eficienta si organizarea unor institutii ale statului in privinta asigurarii si prezervarii vietii personale.
    in conditiile subfinantarii si slabirii acestora, dreptul asigurarii macar prin mijloace proprii a autoapararii le este refuzat unor categorii de cetateni, sau redus prin suprareglementare.
    nu accept nici un fel de argumente din partea politistilor, atit timp cit la razii se ridica cantitati impresionante de armament, fapt ce demonstraza ca cetatenii sunt neaparati in fata infractorilor care nu au oricum de gind sa respecte vreo lege, cu atit mai mult pe cea a armelor.
    exemplul Elvetiei, unde prin legea apararii, orice gospodarie trebuie sa detina arme, si unde infractiunile cu arme de foc sunt la cel mai redus nivel din lume, arata ca exista alta cale decit cea urmata in Romania.
    radacinile legii sunt de origine comunista, scopul lipsirii de arme a populatiei era motivat de o ordine sociala asigurata de militie dar si de lipsirea de orice posibilitate de a te razvrati contra sistemului. lucru care razbate si din prevederile legilor postdecembriste.

    dans · 11 iulie 2013, 14:20 · #

  2. un comentariu excelent care dovedeste ca si in Romania sunt oameni cu mentalul ok si nu numai paranoici.

    upaul · 19 ianuarie 2016, 12:58 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)