10. Producţia capitalistă şi problema bunurilor publice

Hans Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi capitalismului
cuprins

Am încercat să demontăm socialismul cu ajutorul unor argumente economice şi morale. Reducându-l la un fenomen cu semnificaţii exclusiv socio-psihologice, adică la un fenomen pentru a cărui existenţă nu pot fi găsite nici bune temeiuri economice, nici bune temeiuri morale, rădăcinile sale au fost explicate în termenii agresiunii şi ai influenţei corupătoare pe care o exercită asupra opiniei publice o politică de tip divide et impera. În capitolul anterior, ne-am reîntors la consideraţii de tip economic, pentru a da o ultimă lovitură socialismului prin realizarea sarcinii constructive de a explica funcţionarea unei ordini sociale capitaliste, ca ordine rivală socialismului şi economic superioară lui, care poate fi oricând adoptată. În termenii evaluărilor consumatorilor, capitalismul s-a dovedit a fi superior în privinţa alocării factorilor de producţie, a calităţii bunurilor produse şi a conservării valorii capitalului în timp. Am demonstrat că aşa-zisa problemă a monopolului, pretins asociată unui sistem pur al pieţei, nu constituie deloc o problemă specială. Mai degrabă, tot ceea ce s-a spus privitor la funcţionarea normal mai eficientă a capitalismului este adevărat şi despre producătorii monopolişti, atâta vreme cât ei sunt într-adevăr supuşi controlului consumatorilor care, voluntar, cumpără sau se abţin să le cumpere produsele.

Capitolul final va analiza un caz special, citat chiar mai frecvent decât cel al monopolului, şi despre care se pretinde că ar cere amendarea tezei superiorităţii economice a capitalismului: cazul producţiei aşa-numitelor bunuri publice. În special, vom lua în considerare producţia de securitate.

Dacă ceea ce s-a spus în precedentul capitol despre funcţionarea unei economii de piaţă este adevărat, şi dacă monopolurile sunt complet inofensive pentru consumatori atâta vreme cât aceştia au dreptul de a le boicota şi de a intra liber ei înşişi pe piaţa producătorilor concurenţi, atunci trebuie să tragem concluzia că, din motive atât economice, cât şi morale, producţia tuturor bunurilor şi serviciilor ar trebui lăsată în mâini private. În special, decurge de aici că până şi producţia legii şi ordinii, a dreptăţii şi a păcii –adică a acelor lucruri despre care se crede că sunt cele mai potrivite candidate pentru a fi produse de stat, pentru motivele explicate în cap.8- ar trebui să fie realizată privat, pe o piaţă concurenţială. Aceasta este şi concluzia pe care G. de Molinari, un faimos economist belgian, a formulat-o încă din 1849 –atunci când liberalismul clasic era încă forţa ideologică dominantă, iar despre "economist' şi "socialist" se credea în general (şi pe bună dreptate) că ar fi termeni antonimi.

Dacă există vreun adevăr bine stabilit în economia politică, acesta este că, în toate cazurile, pentru toate mărfurile care servesc nevoilor vizibile sau ascunse ale consumatorului, interesul acestuia este ca munca şi comerţul să rămână libere, deoarece libertatea muncii şi a comerţului au ca rezultat necesar şi permanent o reducere maximă a preţului; şi că interesele consumatorului unei mărfi trebuie să prevaleze întotdeauna în faţa intereselor producătorului ei. Urmând aceste principii ajungem la următoarea concluzie riguroasă: producţia de securitate trebuie, în interesul consumatorilor acestei mărfi care nu poate fi palpată, să rămână supusă legii liberei competiţii. Rezultă de aici că nici un guvern nu ar trebui să aibă dreptul de împiedica un alt guvern să-l concureze, sau să le ceară consumatorilor de securitate să apeleze exclusiv la el pentru a dobândi această marfă. [1]

De Molinari formulează următorul comentariu asupra acestui argument: "Sau este unul logic şi adevărat, sau principiile ştiinţei economice, pe care se bazează, nu sunt valide." [2]

Există în aparenţă un mod de a evita această concluzie neplăcută (pentru toţi socialiştii): a argumenta că există bunuri pentru care, din anumite motive speciale, raţionamentul economic de mai sus nu se aplică. Este ceea ce sunt hotărâţi să demonstreze aşa-numiţii teoreticieni ai bunurilor publice. [3] Vom demonstra, totuşi, că nu există nici un fel de bunuri sau de motive speciale şi că producţia de securitate, ca exemplu particular, nu ridică alte probleme decât producţia oricărui alt bun sau serviciu, fie că este vorba despre case, brânză, sau asigurări. În ciuda numărului mare de adepţi, teoria bunurilor publice este greşită, prost închegată, străbătută de inconsistenţe şi de greşeli logice interne, atrăgătoare pentru şi făcând apel la prejudecăţi populare şi la credinţe asumate, dar lipsită de orice fel de merit ştiinţific. [4]

Cum arată deci, "evadarea" încercată de economiştii socialişti pentru a evita concluziile lui Molinari? Faţă de perioada lui Molinari, a devenit din ce în ce mai comun răspunsul afirmativ la întrebarea dacă există bunuri la care să se aplice tipuri diferite de analiză economică. De fapt, este astăzi aproape imposibil de găsit un singur manual de economie care să nu opereze distincţia dintre bunurile private, pentru care este admis îndeobşte adevărul superiorităţii economice a unei ordini capitaliste, şi bunurile publice, pentru care această teză este în general negată, şi care să nu sublinieze importanţa vitală a acestei distincţii. [5] Despre anumite bunuri sau servicii, printre care securitatea, se presupune că ar avea trăsătura specială că consumul lor nu poate fi restrâns la cei care le-au finanţat de fapt producţia. Mai curând, pot beneficia de ele şi oameni care nu au participat la finanţarea lor. Astfel de bunuri sunt numite bunuri sau servicii publice (în opoziţie cu bunurile sau serviciile private, de care beneficiază exclusiv cei care au plătit pentru ele). Iar datorită acestei trăsături speciale a bunurilor publice, se argumentează, pieţele nu le pot produce, sau nu în cantităţi şi la calităţi suficiente, fiind necesară prin urmare acţiunea compensatorie a statului. [6] Exemplele date de diferiţi autori pentru pretinsele bunuri publice sunt extrem de variate. Autorii clasifică adesea diferit acelaşi bun sau serviciu, aproape fiecare clasificare a unui bun particular fiind disputată. [7] În mod clar, acest lucru aduce la lumină caracterul iluzoriu al întregii distincţii. Cu toate acestea, câteva exemple care se bucură de un statut extrem de popular ca bunuri publice sunt cel al brigăzii de pompieri care stinge focul izbucnit la casa vecinului, lăsându-l pe acesta să profite de pe urma existenţei brigăzii, deşi nu a contribuit în nici un fel la finanţarea ei; cel al poliţiei care, patrulând în jurul proprietăţii mele, îi sperie şi pe hoţii potenţiali care ar fi atentat la proprietatea vecinului, deşi el nu a contribuit la finanţarea poliţiei; ori cel al farului (un exemplu foarte drag economiştilor [8]), care ajută vapoarele să-şi găsească drumul, deşi proprietarii acestora nu au dat un ban pentru construcţia sau întreţinerea lui.

Înainte de a continua prezentarea şi examinarea critică a teoriei bunurilor publice, să vedem cât de utilă este distincţia dintre bunurile publice şi cele private pentru a decide ce ar tebui să fie produs privat şi ce ar trebui să fie produs de către stat sau cu ajutorul statului. Nici cea mai superficială analiză nu poate să nu remarce faptul că utilizarea acestui pretins criteriu, în loc să ofere o soluţie palpabilă, nu produce decât încurcături. Deşi, la o primă privire, s-ar părea că unele dintre bunurile produse de stat ar putea într-adevăr satisface criteriul, cu siguranţă că nu este deloc evident câte dintre bunurile şi serviciile produse în realitate de stat ar putea fi clasificate drept bunuri publice. Căile ferate, serviciile poştale, telefoanele, străzile etc. par să fie bunuri a căror folosire poate fi restrânsă la persoanele care le finanţează de fapt, şi prin urmare par a fi bunuri private. Iar lucrurile par să stea la fel şi în cazul multor aspecte ale bunului multidimensional "securitate": orice lucru pentru care s-ar putea percepe o primă de asigurare s-ar încadra în categoria bunurilor private. Dar aceasta nu este încă totul. La fel cum multe bunuri produse de stat par a fi bunuri private, multe bunuri produse privat par să se potrivească caracterizării bunurilor publice. În mod evident, vecinii mei ar profita de pe urma bine-întreţinutei mele grădini de trandafiri –ei s-ar putea bucura de priveliştea ei fără să mă ajute vreun pic la grădinărit. Acelaşi lucru este adevărat pentru toate tipurile de îmbunătăţiri pe care le-aş putea aduce proprietăţii mele şi care ar creşte valoarea proprietăţilor învecinate. Chiar şi cei care nu pun bani în pălăria muzicianului care cântă pe stradă pot profita de pe urma muzicii sale. Celelalte persoane din autobus au de profitat de pe urma deodorantului meu, deşi nu m-au ajutat să-l cumpăr. Iar oricine intră în contact cu mine profită de pe urma eforturilor mele, depuse fără sprijinul lor financiar, de a mă transforma în cea mai amabilă persoană din lume. Oare toate aceste bunuri –grădinile de trandafiri, îmbunătăţirile aduse proprietăţii, deodorantele, îmbunătăţirile aduse propriului caracter- care posedă clar caracteristicile bunurilor publice, trebuie să fie produse de către stat, sau cu ajutorul statului?

Aşa cum indică ultimele exemple de bunuri publice produse privat, există o eroare serioasă în teza teoreticienilor bunurilor publice că aceste bunuri nu pot fi astfel produse, ci necesită intervenţia statului. În mod clar, ele pot fi produse de pieţe. Mai mult, experienţa istorică ne arată că toate pretinsele bunuri publice pe care le produc acum statele au fost la un moment dat produse de antreprenori privaţi, şi chiar astăzi mai sunt produse astfel, în anumite ţări. De exemplu, serviciile poştale au fost cândva private, aproape peste tot; străzile au fost finanţate privat, şi în unele locuri încă mai sunt; chiar şi mult-iubitele faruri maritime au fost originar rezultatul iniţiativei private; [9] există forţe de poliţie private, detectivi, şi arbitri; iar ajutorul pentru bolnavi, săraci, orfani şi văduve, a fost dintotdeauna un domeniu tradiţional al organizaţiilor caritabile private. A spune, deci, că astfel de bunuri nu pot fi produse de un sistem pur al pieţei, este o teză falsificată de nenumărate ori de experienţă.

În plus, alte dificultăţi apar atunci când distincţia bunuri private-bunuri publice este utilizată pentru a decide ce trebuie lăsat în seama pieţei şi ce nu. Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă producţia aşa-numitelor bunuri publice nu ar avea consecinţe pozitive, ci unele negative, sau dacă ele ar fi pozitive pentru unii şi negative pentru alţii? Dar dacă, de exemplu, vecinul a cărui casă a fost stinsă de pompieri ş-ar fi dorit (poate pentru că a asigurat-o pentru o sumă foarte mare) ca ea să ardă, sau dacă vecinii mei nu suportă trandafirii, sau dacă celorlalţi călători li se pare dezgustător mirosul deodorantului meu? În plus, dezvoltările tehnologice pot schimba caracterul unui bun dat. De exemplu, odată cu apariţia televiziunii prin cablu, un bun care înainte era (aparent) public a devenit unul privat. Iar modificările legilor privitoare la proprietate –sau la aproprierea proprietăţii- pot avea exact acelaşi efect de schimbare a caracterului public sau privat al unui bun. Farul, de exemplu, este un bun public doar atâta vreme cât proprietatea asupra mării este publică (şi nu privată). Dacă, însă, ar fi posibil să obţii părţi de ocean ca proprietate privată, aşa cum s-ar întâmpla într-o ordine pur capitalistă atunci, cum farul luminează doar un teritoriu limitat, cei ce nu plătesc ar putea fi în mod evident excluşi de la a beneficia de serviciile sale.

Părăsind acest nivel oarecum schematic al discuţiei, şi analizând mai atent distincţia dintre bunurile publice şi cele private, aceasta se va dovedi a fi complet iluzorie. Nu există o dihotomie clară între cele două categorii de bunuri, şi exact acesta este motivul pentru care pot fi întâlnite atâtea dezacorduri privitoare la clasificarea lor. Toate bunurile sunt mai mult sau mai puţin publice sau private îşi modifică constant gradul în care sunt astfel, odată cu modificările valorilor şi evaluărilor oamenilor şi cu schimbările în compoziţia populaţiei. Ele nu cad, odată pentru totdeauna, într-una din cele două categorii. Pentru a recunoaşte acest lucru, nu trebuie decât să ne amintim ce anume face ca ceva să fie un bun. Pentru ca ceva să fie un bun, trebuie să fie recunoscut şi tratat de cineva ca rar. Nu există, ca să spunem aşa, bunuri-ca-atare, ci bunurile sunt bunuri doar în ochii cuiva. Dar atunci, cum bunurile nu sunt niciodată bunuri ca atare –de vreme ce nici o analiză fizico-chimică nu poate identifica ceva ca un bun economic- este clar că nu există nici un criteriu fix, obiectiv, pentru a clasifica bunurile ca publice ori private. Caracterul lor public sau privat depinde de numărul celor care le consideră bunuri, iar gradul în care sunt private sau publice se schimbă odată cu schimbările (ce pot continua la infinit) ale acestor evaluări. Chiar lucruri aparent complet private, cum ar fi interiorul apartamentului meu, sau culoarea lenjeriei mele intime, pot astfel deveni bunuri publice, dacă altcuiva începe să-i pese de ele. [10] Iar lucruri aparent publice, cum ar fi exteriorul casei mele, sau culoarea hainelor pe care le port pe deasupra, pot deveni bunuri extrem de private, imediat ce altor oameni încetează să le mai pese de ele. Mai mult, orice bun îşi poate schimba la nesfârşit caracteristicile; se poate transforma dintr-un bun privat sau public într-un rău privat sau public şi invers, în funcţie doar de modificările interesului sau ale nepăsării. Oricum ,dacă lucrurile stau aşa, atunci nici o decizie nu se poate baza pe clasificarea bunurilor drept private sau publice. [11] De fapt, pentru a lua astfel de decizii, nu doar că ar fi necesar, pentru a stabili cine profită de pe urma a ce, şi deci trebuie să participe la finanţare, să-l întrebi practic pe fiecare individ, în privinţa fiecărui bun, dacă îi pasă despre acesta într-un fel sau altul, şi eventual în ce măsură. (Şi cum s-ar putea şti dacă toţi spun adevărul?) Ci ar deveni de asemenea necesar ca toate modificările acestor evaluări să fie monitorizate continuu, rezultatul fiind că nici o decizie definită nu ar putea fi luată vreodată privind producerea a ceva, iar ca o consecinţă a acestei teorii lipsite de sens, vom fi murit cu toţii de mult. [12]

Dar, chiar dacă am fi dispuşi să ignorăm toate aceste dificultăţi şi să admitem, de dragul argumentului, că distincţia dintre bunurile private şi cele publice rezistă examinării, argumentul tot nu ar demonstra ceea ce pretinde că demonstrează. El nu oferă nici temeiuri constrângătoare pentru care bunurile publice –presupunând că ar exista ca o categorie separată de bunuri- ar trebui să fie produse, nici nu spune de ce statul, şi nu firmele private, ar trebui să le producă. Iată ce spune în esenţă teoria bunurilor publice, după introducerea distincţiei conceptuale mai-sus menţionate: că efectele pozitive ale bunurilor publice pentru oameni care nu au contribuit cu nimic la producerea sau finanţarea lor dovedesc faptul că aceste bunuri sunt dezirabile. Dar, evident, ele nu ar fi produse, ori cel puţin nu într-o cantitate şi la o calitate suficiente, pe o piaţă liberă şi concurenţială, deoarece nu toţi cei care ar profita de pe urma producţiei lor ar contribui şi financiar pentru a o face posibilă. Deci, pentru a se produce aceste bunuri (care sunt evident dezirabile, dar nu ar fi produse altfel), statul trebuie să intervină şi să-şi ofere asistenţa. Acest mod de raţionare, care poate fi găsit aproape în orice manual de economie (nu fac excepţie nici laureaţii Premiului Nobel [13]), este în întregime eronat, din două motive.

În primul rând, pentru a se trage concluzia că statul trebuie să asigure bunurile publice care altfel nu ar fi produse, în lanţul raţionamentului trebuie să se insinueze o normă. Altfel, din propoziţia că, datorită unor caracteristici speciale ale lor, anumite bunuri nu ar fi produse, nu ar putea nimeni deduce concluzia că aceste bunuri ar trebui să fie produse. [14] Dar, având nevoie de o normă pentru justificarea concluziei lor, teoreticienii bunurilor publice au părăsit clar câmpul economiei ca ştiinţă pozitivă, wertfrei. Ei au trecut în schimb în domeniul moralei sau al eticii, şi ne-am aştepta prin urmare să ne ofere o teorie a eticii ca disciplină cognitivă pentru a legitima ceea ce fac şi pentru a justifica posibilitatea derivării concluziei la care ajung. Dar nicăieri în literatura dedicată bunurilor publice nu poate fi găsit ceva care să semene măcar vag cu o astfel de teorie cognitivă a eticii. Trebuie deci să spunem dintru început că teoreticienii bunurilor publice îşi folosesc prestigiul dobândit ca cercetători în câmpul economiei pozitive pentru a se pronunţa în privinţa unor probleme asupra cărora, aşa cum indică propriile lor scrieri, ei nu au nici o competenţă. Dar dacă, totuşi, au ajuns prin accident la o concluzie corectă, fără a o justifica cu ajutorul unei teorii etice elaborate? Devine evident că nimic nu poate fi mai departe de adevăr, imediat ce formulăm explicit norma necesară pentru a deriva mai-sus menţionata concluzie că statul trebuie să asiste producţia de bunuri publice. Această normă este: ori de câte ori se poate dovedi într-un fel că producţia unui anumit bun sau serviciu are un efect pozitiv asupra cuiva, dar că acesta nu ar fi produs deloc, sau nu ar fi produs într-o anume cantitate şi la o anume calitate dacă nu ar participa şi alţii la finanţarea lui, atunci este permisă utilizarea violenţei agresive împotriva acestor alte persoane, fie în mod direct, fie în mod indirect, cu ajutorul statului, iar aceste persoane pot fi silite să preia o parte din povara financiară necesară. Nu este nevoie de o discuţie amănunţită pentru a arăta că prin introducerea acestei reguli ar rezulta un haos, deoarece ea nu spune în esenţă decât că oricine îl poate agresa pe oricine, de câte ori are chef. Mai mult, din discuţia asupra problemei justificării propoziţiilor normative (capitolul 7), ar fi trebuit să devină clar că această normă nu ar putea fi niciodată justificată ca echitabilă. Căci a argument astfel şi a căuta acordul asupra acestui argument presupune, contrar a ceea ce spune norma, faptul că integritatea fiecăruia ca unitate fizic independentă de luare a deciziilor este asigurată.

Dar teoria bunurilor publice cade nu doar datorită raţionamentului moral incorect pe care presupune. Chiar şi raţionamentul ei economic, utilitarist, este în întregime greşit. Aşa cum spune teoria bunurilor publice, s-ar putea să fie mai bine să existe bunuri publice decât să nu existe, deşi ar trebui să nu uităm faptul că nu există nici un temei a priori pentru care lucrurile trebuie să stea cu necesitate astfel (lucru care ar pune capăt chiar aici raţionamentului teoreticienilor bunurilor publice). Căci, în mod clar, este posibil să existe (şi se ştie că există) anarhişti care condamnă atât de puternic acţiunea statului încât ar prefera să nu existe deloc aşa-numitele bunuri publice decât ca ele să fie produse de stat! [15] În orice caz, chiar dacă am admite validitatea argumentului până în acest punct, trecerea de la propoziţia că bunurile publice sunt dezirabile la propoziţia că ele trebuie prin urmare să fie produse de către stat nu este deloc constrângătoare, deoarece nu acestea sunt opţiunile între care avem de decis. De vreme ce banii sau celelalte resurse trebuie retrase din utilizări alternative posibile pentru a finanţa bunurile publice presupus dezirabile, singura întrebare relevantă şi corectă rămâne aceea dacă aceste utilizări alternative ce pot fi date date banilor (adică bunurile private care ar fi putut fi achiziţionate , dar care acum nu mai pot fi, pentru că banii sunt cheltuiţi pentru bunurile publice) nu sunt cumva mai valoroase -mai urgente- decât bunurile publice. Iar răspunsul la această întrebare este absolut evident. În termenii evaluărilor consumatorilor, valoarea bunurilor publice, oricare ar fi nivelul ei absolut, este relativ mai mică decât cea a bunurilor private concurente, deoarece dacă i-am lăsa să aleagă (şi nu le-am impune una dintre alternative), ei ar prefera fără îndoială să-şi cheltuiască banii în alt mod (căci, altfel, forţa nu ar fi fost necesară). Acest lucru demonstrează, dincolo de orice îndoială, că resursele utilizate pentru producerea de bunuri publice sunt risipite, deoarece consumatorilor li se oferă bunuri sau servicii care, sunt, în cel mai bun caz, de o importanţă secundară. Pe scurt, chiar dacă am presupune că există bunuri publice care să poată fi distinse cu claritate de cele private, şi chiar dacă am admite că un bun public poate fi folositor, bunurile publice ar fi încă în concurenţă cu bunurile private. Şi există doar o singură metodă de a afla dacă ele sunt sau nu dorite mai intens, în ce măsură şi, mutatis mutandis, dacă şi până unde producţia lor ar avea loc pe seama non-producţiei sau a producţiei reduse a unor bunuri private dorite mai intens: prin producerea tuturor lucrurilor de către firme private aflate în liberă concurenţă. Prin urmare, contrar concluziei la care au ajuns teoreticienii bunurilor publice, logica ne obligă să acceptăm rezultatul că doar un sistem al pieţei pure poate salva , din punctul de vedere al consumatorilor, raţionalitatea unei decizii de a produce un bun public. Şi doar o ordine pur capitalistă ne poate asigura că decizia privind cantitatea produsă dintr-un bun public (dacă acest bun trebuie produs) este la rândul ei raţională. [16] Doar o revoluţie semantică de dimensiuni cu adevărat orwelliene ar putea produce un rezultat diferit. Doar dacă am fi dispuşi să interpretăm un "nu" ca însemnând în realitate "da", "a nu cumpăra ceva" ca "a prefera acel ceva decât ceea ce persoana care nu-l cumpără face în loc să nu-l cumpere", "forţa" ca "libertate", "non-contractarea" ca "încheiere a unui contract" etc, ar putea concepţia teoreticienilor bunurilor publice să fie "demonstrată". [17] Dar, atunci, cum am mai putea fi siguri că cineva doreşte cu adevărat să spună ceea ce pare să dorească atunci când o spune, şi nu exact opusul, sau că nu doreşte să spună de fapt nimic, ci emite doar sunete fără sens? În nici un fel! M. Rothbard are deci perfectă dreptate atunci când comentează încercările ideologilor bunurilor publice de a dovedi existenţa aşa-numitelor eşecuri ale pieţei datorate non-producerii bunurilor publice, sau a producerii lor în cantităţi sau la calităţi "deficitare". El scrie: "...o astfel de concepţie priveşte complet greşit modul în care ştiinţa economică consideră că acţiunea pieţei libere este optimă. Ea este optimă nu din perspectiva opiniilor etice personale ale economistului, ci din perspectiva acţiunilor libere, voluntare, ale tuturor participanţilor, şi din perspectiva satisfacerii nevoilor liber exprimate ale consumatorilor. Intervenţia guvernamentală, prin urmare, se va îndepărta întotdeauna şi cu necesitate de la un astfel de optimum." [18]

Într-adevăr, argumentele presupuse a demonstra eşecuri ale pieţei nu sunt altceva decât o sumă de absurdităţi. Dezbrăcate de hainele jargonului tehnic, tot ceea ce demonstrează ele este următorul lucru: o piaţă nu este perfectă, fiind caracterizată de principiul non-agresiunii operant în condiţii de raritate a bunurilor, şi prin urmare unele bunuri sau servicii, care ar putea fi produse doar dacă ar fi permisă agresiunea, nu vor fi produse. Adevărat. Dar nici un teoretician al pieţei nu ar îndrăzni să nege vreodată acest fapt. Totuşi, iar acesta este lucrul cel mai important, o asemenea "imperfecţiune" a pieţei poate fi apărată, moral şi economic, pe când presupusele "perfecţiuni" ale pieţelor, propovăduite de teoreticienii bunurilor publice, nu pot fi apărate. [19] Este destul de adevărat, de asemenea, că o încetare a practicilor curente ale statului de a produce bunuri publice ar implica o anumită schimbare a structurii sociale existente şi a distribuţiei avuţiei; şi că o astfel de modificare ar crea greutăţi unor oameni. De fapt, exact acesta este motivul pentru care există o rezistenţă publică răspândită faţă de ideea unei politici de privatizare a funcţiilor statului, deşi pe termen lung avuţia socială totală ar spori. Cu siguranţă, însă, că acest argument nu poate acceptat ca valid pentru demonstrarea eşecului pieţei. Dacă unui om i se permisese să-i lovească pe alţii în cap, iar acum nu i se mai permite, el are desigur de suferit. Dar am putea cu greu accepta acest fapt ca o scuză pentru menţinerea vechii reguli care-i permitea să lovească. El are de suferit, dar suferinţa lui înseamnă înlocuirea unui sistem în care unii consumatori au dreptul de a decide în ce măsură altor consumatori nu le este permis să cumpere voluntar ceea ce doresc să cumpere cu mijloacele pe care le au la disopziţie şi pe care le-au dobândit legitim, cu o ordine socială în care fiecare consumator are un drept egal de a decide ce şi cât să fie produs. Şi, fără îndoială, o astfel de substituire ar fi preferabilă din punctul de vedere al tuturor consumatorilor, în postura lor de consumatori voluntari.

Prin urmare, raţionamentul logic ne obligă să acceptăm concluzia lui Molinari, citată mai sus, că toate bunurile şi serviciile ar trebui, în interesul consumatorilor, să fie asigurate prin mijlocirea pieţelor. [20] Nu doar că teza potrivit căreia ar exista categorii de bunuri ce pot fi distinse clar (care ar cere formularea de amendamente speciale la teza generală a superiorităţii economice a capitalismului), este una falsă; chiar dacă ar exista astfel de categorii, nu poate fi găsit nici un motiv special pentru care aceste pretinse bunuri publice speciale nu ar trebui să fie la rândul lor produse de firme private, de vreme ce ele se află invariabil în competiţie cu bunurile private. De fapt, în ciuda întregii propagande a teoreticienilor bunurilor publice, eficienţa mai mare a pieţelor, în comparaţie cu cea a statului, a fost observată cu privire la tot mai multe dintre pretinsele bunuri publice. Confruntat fiind zi de zi cu experienţa, cu greu ar putea cineva care studiază serios aceste chestiuni să nege faptul că astăzi pieţele ar putea produce servicii poştale, căi ferate, electricitate, telefoane, educaţie, bani, drumuri, etc., mai eficient (adică mai pe placul consumatorilor) decât statul. Cu toate acestea, oamenii se jenează de obicei să admită, într-un anumit sector, ceea ce logica i-ar obliga să o facă: în domeniul producţiei de securitate. De aceea, în restul acestui capitol, vom explica funcţionarea superioară a economiei capitaliste în acest domeniu particular -o superioritate pentru care a fost adus deja argumentul logic, dar care va deveni mai convingătoare odată cu adăugarea de material empiric şi cu studierea ei ca problemă de sine stătătoare. [21]

Cum ar funcţiona un sistem al producătorilor de securitate non-monopolişti şi concurenţi? Ar trebui să fie clar de la bun început faptul că, răspunzând la această întrebare, părăsim domeniul analizei pur logice, iar din acest motiv răspunsului îi vor lipsi cu necesitate certitudinea şi caracterul apodictic al sentinţelor privitoare la validitatea teoriei bunurilor publice. Problema cu care ne confruntăm este perfect analoagă celei privitoare la modul în care piaţă ar rezolva problema producţiei de hamburgeri, mai ales dacă până în acest moment hamburgerii ar fi fost produşi doar de către stat, şi prin urmare nu ar exista o experienţă trecută. Se pot doar încerca răspunsuri. Nimeni nu ar putea să cunoască cu precizie structura industriei hamburgerilor -câte companii concurente ar lua fiinţă, ce importanţă ar avea această industrie în comparaţie cu altele, cum ar arăta hamburgerii, câte tipuri diferite de hamburgeri ar apărea pe piaţă pentru a dispărea poate din nou datorită lipsei cererii etc. Nimeni nu ar putea şti toate circumstanţele şi toate modificările petrecute în timp, care ar afecta chiar structura producţiei de hamburgeri -modificări în cererea diferitelor grupuri de consumatori, în tehnologie, în preţurile diferitelor bunuri care afectează direct sau indirect industria respectivă, şi aşa mai departe. Trebuie să subliniem faptul că lucrurile nu stau altfel nici atunci când este vorba despre producţia privată de securitate. Dar aceasta nu implică faptul că nu ar putea fi spus nimic determinat în această problemă. Presupunând câteva condiţii generale ale cererii pentru serviciile de securitate, cunoscute a fi mai mult sau mai puţin realiste prin examinarea lumii aşa cum este ea azi, ceea ce poate şi va fi spus este modul în care diferitele ordini sociale ale producţiei de securitate, caracterizate prin diferite constrângeri structurale, vor reacţiona diferit. [22] Să analizăm pentru început caracteristicile producţiei de securitate monopoliste, conduse de stat, pentru că, cel puţin în acest caz, ne putem referi la dovezi ample privitoare la validitatea concluziilor obţinute, pentru ca mai apoi să comparăm rezultatele acestei prime anlize cu ceea ce ar fi de aşteptat să se întâmple dacă un astfel de sistem ar fi înlocuit de unul non-monopolist.

Chiar dacă securitatea este considerată a fi un bun public, ea trebuie să concureze cu alte bunuri pentru alocarea unor resurse rare. Ceea ce se cheltuieşte pentru securitate nu mai poate fi cheltuit pentru alte bunuri care ar putea la rândul lor să sporească satisfacţia consumatorilor. Mai mult, securitatea nu este un bun unic, omogen, ci constă mai curând din numeroase aspecte şi elemente componente. Nu există doar prevenire, detectare şi aplicare a legii, ci şi securitate cu privire la jefuitori, violatori, la cei ce poluează mediul, la dezastrele naturale etc. În plus, securitatea nu este produsă global, ci poate fi oferită în unităţi marginale. De asemenea, oameni diferiţi atribuie importanţe diferite securităţii ca întreg şi diverselor sale aspecte, în funcţie de caracteristicile lor personale, de experienţa trecută privitoare la diverşi factori de insecuritate, şi de timpul şi locul în care se întâmplă să trăiască. [23] Se naşte acum, întorcându-ne la problema economică fundamentală a alocării resurselor rare pentru utilizări concurente, întrebarea: cum poate statul (o organizaţie care nu este finanţată exclusiv prin contribuţii voluntare şi prin vânzarea propriilor produse, ci mai degrabă, parţial sau total, din impozite) să decidă cât de multă securitate să producă, în cât de multe dintre nenumăratele ei aspecte, cui şi unde să i-o ofere, şi în ce cantitate? Răspunsul este că nu există nici un mod raţional de decizie. Din punctul de vedere al consumatorilor, reacţia statului la cererea lor pentru securitate, trebuie prin urmare să fie considerat arbitrară! Avem nevoie de un poliţist şi de un judecător, sau de 100.000 din fiecare? Ar trebui oare să fie aceştia plătiţi cu 100$/lună, sau cu 10.000$? Ar trebui oare poliţiştii, oricât de mulţi am avea, să petreacă mai mult timp patrulând pe străzi, urmărindu-i pe hoţi, recuperând bunurile furate, sau spionându-i pe participanţii la infracţiuni în care nu există victime, cum ar fi prostituţia, drogurile sau contrabanda? Şi ar trebui oare judecătorii să dedice mai mult timp şi energie pentru a audia cazurile de divorţ, de încălcare a regulilor de circulaţie, de furt din magazine, de crimă, sau cazurile de încălcare a legilor anti-trust? Cu certitudine, la toate aceste întrebări trebuie să se răspundă cumva, deoarece atâta vreme cât există raritate şi nu trăim în Grădina Edenului, timpul şi banii cheltuiţi pentru un lucru nu pot fi cheltuiţi pentru altul. Statul, la rândul său, trebui să dea un răspuns, dar, orice ar face, el nu este supus criteriului profitului şi al pierderii. Prin urmare, acţiunea sa este arbitrară şi implică cu necesitate nenumărate alocări, din perspectiva consumatorilor, defectuoase şi risipitoare. [24] Independenţi în mare măsură de dorinţele consumatorilor, producătorii de securitate angajaţi de stat fac în schimb, după cum ştie toată lumea, ceea ce lor le place. Taie frunze la câini în loc să facă ceva, iar dacă muncesc preferă să facă ceea ce este mai uşor sau ceea ce le conferă lor putere, mai degrabă decât să servească consumatorilor. Ofiţerii de poliţie se plimbă mult timp cu maşinile, îi hărţuiesc pe cei ce comit mici încălcări ale regulilor de circulaţie, şi cheltuiesc sume enorme de bani pentru a investiga infracţiuni fără victime, care nu sunt pe placul multora (non-participanţi), dar pentru lupta împotriva cărora foarte puţini ar fi dispuşi să plătească, nefiind direct afectaţi. Dar, în privinţa acelui lucru pe care consumatorii îl doresc cu cea mai mare intensitate -prevenirea crimelor grave (adică a celor cu victime), detectarea şi pedepsirea eficientă a criminalilor periculoşi, recuperarea daunelor, şi asigurarea unor compensaţii plătite de agresori victimelor agresiunii-, ineficienţa lor este notorie, în ciuda subvenţiilor mereu mai mari de la buget.

Mai mult, şi mă reîntorc aici la problema calităţii scăzute a serviciilor (în condiţiile alocărilor date), orice ar face judecătorii şi poliţiştii angajaţi de stat (aşa arbitrar cum o fac), deoarece venitul lor este mai mult sau mai puţin independent de evaluările date de consumatori respectivelor servicii, ei vor tinde să facă de mântuială. Observăm astfel arbitrarietatea şi brutalitatea poliţiei, precum şi lentoarea proceselor. Mai mult, este de remarcat faptul că nici poliţia, nici sistemul juridic nu oferă consumatorilor ceva care să aducă măcar vag cu un contract de servicii în care să se specifice în termeni lipsiţi de ambiguitate ce procedură trebuie să se aştepte consumatorul că va fi pusă în mişcare într-o situaţie specifică. Mai curând, ambele operează într-un vid contractual care le permite să -şi modifice arbitrar, în timp, regulile de procedură, şi care explică faptul cu adevărat ridicol că rezolvarea disputelor dintre poliţişti şi judecători, pe de o parte, şi cetăţenii privaţi, pe de altă parte, nu este atribuită unei a treia părţi independente, ci tot unui poliţist sau unui judecător, angajat tot de stat, la fel ca şi una din părţile în dispută.

În al treilea rând, oricine a văzut secţii de poliţie şi tribunale conduse de stat, ca să nu mai vorbim despre puşcării, ştie cât de adevărat este faptul că factorii de producţie utilizaţi pentru a ne oferi securitate sunt suprautilizaţi, prost întreţinuţi şi cu aspect dezgustător. Cei care îi folosesc nu au nici un motiv de a-i satisface pe consumatorii care le asigură veniturile. Iar dacă, în cazuri excepţionale, se întâmplă ca lucrurile să nu stea aşa, atunci acest fapt a fost posibil doar la costuri mult mai mari, comparativ, decât pentru orice afacere privată. [25]

Fără nici o îndoială, toate aceste probleme, inerente unui sistem de producţie monopolistă a securităţii, ar fi rezolvate relativ rapid odată ce o cerere dată pentru servicii de securitate ar apărea pe o piaţă concurenţială a cărei structură a iniţiativei, pentru producători, este total diferită. Aceasta nu înseamnă că s-ar găsi o soluţie "perfectă" a problemei securităţii. Ar exista încă hoţi şi criminali; nu toate daunele vor fi recuperate, şi nici toţi ucigaşii prinşi. Dar, în termenii evaluărilor consumatorilor, situaţia s-ar îmbunătăţi în măsura în care natura umană ar permite acest lucru. În primul rând, în măsura în care există un sistem concurenţial, adică atâta vreme cât producătorii de securitate depind de achiziţiile voluntare, a căror majoritate probabil că va lua forma unor contracte de asigurare încheiate în avans faţă de orice "ocurenţă" a insecurităţii sau agresiunii, nici un producător nu ar putea să-şi sporească venitul fără a-şi îmbunătăţi serviciile sau calitatea produselor, aşa cum sunt ele percepute de consumatori. Mai mult, toţi producătorii de securitate luaţi la un loc, nu ar putea să "umfle" importanţa industriei lor decât dacă, din indiferent ce motiv, consumatorii ar începe într-adevăr să evalueze securitatea ca superioară altor bunuri, asigurându-se astfel faptul că producţia de securitate nu ar avea niciodată şi nicăieri loc pe seama non-producţiei, sau a producţiei reduse de, să spunem, brânză, ca bun privat concurent. În plus, producătorii de servicii de securitate ar trebui să-şi diversifice ofertele într-un grad considerabil, deoarece există o cerere extrem de diversificată pentru produsele ţinând de securitate printre milioanele şi milioanele de consumatori. Direct dependenţi fiind de sprijinul voluntar al consumatorilor, ei ar avea imediat de suferit financiar dacă nu ar reacţiona adecvat la nevoile, sau la schimbările nevoilor consumatorilor. Astfel, fiecare consumator ar avea o influenţă, oricât de mică, asupra bunurilor care apar sau dispar pe piaţa securităţii. În loc să ofere fiecăruia un "pachet de securtate" uniform, aşa cum este caracteristic unei politici a producţiei de stat, pe piaţă vor apărea o multitudine de pachete de servicii. Ele ar fi croite pe măsura nevoilor de securitate diferite ale diferiţilor oameni, luând în considerare diversele lor ocupaţii, comportamentul lor riscant, diferitele lucruri care trebuie protejate şi asigurate, diferitele locaţii geografice şi diferitele constrângeri temporale.

Dar aceasta este departe de a fi totul. În afara diversificării lor, s-ar îmbunătăţi de asemenea conţinutul şi calitatea produselor. Nu doar că tratamentul aplicat consumatorilor de către angajaţii firmelor de securitate s-ar îmbunătăţi imediat, şi că ar dispărea în cele din urmă atitudinea de tip "poate că mie nu-mi pasă", arbitrarietatea şi chiar brutalitatea, neglijenţa şi încetineala sistemelor actuale ale poliţiei şi justiţiei. De vreme ce ele ar fi dependente de sprijinul voluntar al consumatorilor, orice tratament impropriu, impoliteţe sau incompetenţă i-ar putea costa pe angajaţii lor slujbele. Mai mult, particularitatea mai-sus menţionată -aceea că decizia asupra disputelor dintre un client şi producătorul său de servicii este inavariabil lăsată la latitudinea ultimului- ar dispărea aproape cu certitudine , iar arbitrarea conflictelor de către părţi independente va deveni oferta standard a producătorilor de securitate. Cel mai important lucru, însă, ar fi că, pentru a atrage şi păstra clienţii, producătorii unor astfel de servicii ar trebui să ofere contracte care ar permite consumatorului să ştie ce cumpără şi i-ar crea posibilitatea de a formula o plângere validă, intersubiectiv verificabilă, dacă acţiunea reală a producătorului de securitate nu s-ar ridica la înălţimea obligaţiilor sale. Iar, mai specific, pentru că ele nu sunt contracte individualizate privitoare la servicii, în care clieţii plătesc exclusiv pentru a-şi acoperi propriile riscuri, ci mai degrabă contracte de asigurare propriu-zise care implică o punere laolaltă a propriilor riscuri cu cele ale altora, contrar practicii etatiste prezente, aceste contracte cu certitudine că nu vor conţine o schemă redistributivă introdusă deliberat pentru a favoriza un grup de oameni pe seama altuia. Altfel, dacă cineva ar simţi că contractul ce i-a fost oferit ar presupune ca el să plătească pentru nevoile şi riscurile speciale ale altora -adică pentru factori de posibilă insecuritate pe care nu i-a perceput ca aplicabili în propriul caz-, el pur şi simplu l-ar respinge, sau şi-ar înceta plăţile.

Totuşi, după ce s-au spus toate aceste lucruri, va apărea inevitabil întrebarea: "Dar oare un sistem concurenţial al producţiei de securitate nu va avea ca rezultat necesar conflictul social permanent, haosul şi anarhia?" Trebuie făcute câteva menţiuni cu privire la această pretinsă critică. În primul rând, trebuie să observăm faptul că o astfel de impresie nu este deloc în concordanţă cu evidenţa empirică, istorică. Au existat în diferite locuri sisteme de tribunale concurenţiale, cum ar fi cazul vechii Irlande sau al Ligii Hanseatice, înaintea apariţiei statului naţional modern şi, din câte ştim, ele au funcţionat bine.[26] Judecând din perspectiva ratei criminalităţii (al proporţiei dintre numărul de infracţiuni şi populaţie), poliţia privată din Vestul Sălbatic (care, în treacăt fie spus, nu era atât de sălbatic cum lasă unele filme să se înţeleagă) avea un succes relativ mai mare decât poliţia de azi, sprijinită de stat. [27] Şi, pentru a ne întoarce la experienţa şi exemplele contemporane, există chiar şi azi milioane şi milioane de contacte internaţionale -contacte comerciale şi turistice- şi pare cu certitudine o exagerare să spunem că, de exemplu, în aceste contacte există mai multe fraude, mai multe crime şi mai multe încălcări ale contractelor decât în relaţiile domestice. Iar lucrurile stau astfel, ar trebui să observăm, în lipsa unui mare legislator şi producător de securitate monopolist. În fine, nu trebuie să uităm că şi astăzi, într-un mare număr de ţări, există diverşi producători de securitate în afara statului: investigatori privaţi, detectivi ai companiilor de asigurări, instituţii de arbitraj private. În ceea ce priveşte funcţionarea lor, impresia generală pare să confirme teza că ele au mai mult, şi nu mai puţin, succes în rezolvarea conflictelor sociale decât instituţiile publice corelate.

Toruşi, aceste dovezi istorice sunt discutabile, în special în privinţa posibilităţii de a deriva din ele vreo informaţie generală. Dar există, de asemenea, temeiuri sistematice pentru care teama exprimată în critica de mai sus nu este întemeiată. Paradoxal aşa cum ar părea la o primă privire, acest lucru se întâmplă deoarece stabilirea unui sistem concurenţial al producătorilor de securitate implică crearea unei structuri instituţionalizate a iniţiativei de a produce o ordine a legii şi a aplicării acesteia care să întrunească cel mai mare grad posibil de consens în privinţa problemei rezolvării conflictelor, şi prin urmare va tinde să genereze mai puţină nelinişte socială şi mai puţine conflicte decât cea monopolistă! [28] Pentru a înţelege acest lucru, este necesar să analizăm mai atent singura situaţie tipică ce-i permite scepticului să creadă în virtuţile superioare ale unui ordini a producţiei de securitate organizate monopolist. Aceasta este situaţia unui conflict care apare între A şi B, cei doi sunt asiguraţi la companii diferite, iar acestea nu pot ajunge la un acord imediat privitor la validitatea revendicărilor concurente formulate de clienţi. (Nu ar exista nici o problemă dacă s-ar ajunge la un astfel de acord, sau dacă ambii clienţi ar fi asiguraţi de una şi aceeaşi companie -sau cel puţin nu ar fi cu nimic o problemă diferită de cea apărută într-un sistem al monopolului de stat!) Nu ar duce oare întotdeauna o astfel de sitauţie la un conflict armat? Acest lucru este extrem de improbabil. În primul rând, orice confruntare violentă între companii ar fi costisitoare şi riscantă, în special dacă aceste companii au atins o dimensiune respectabilă, lucru important pentru ele, în special pentru a apărea ca garanţi eficienţi ai securităţii în ochii potenţialilor clienţi. Mai important este totuşi faptul că, într-un sistem concurenţial în care fiecare companie este dependentă de continuarea plăţilor voluntare ale consumatorilor, orice confruntare va trebui să fie susţinută deliberat de către fiecare client al ambelor companii. Dacă o singură perosnă şi-ar retrage sumele pe care le-a plătit, deoarece nu ar fi convinsă că lupta armată este necesară pentru rezolvarea conflictului în cauză, atunci s-ar crea imediat o presiune economică asupra companiei, pentru a căuta o soluţie paşnică a conflictului. [29] Astfel, orice producător de securitate pe o piaţă concurenţială, ar fi extrem de precaut în privinţa disonibilităţii sale de a se angaja în acţiuni violente pentru rezolvarea conflictelor. În schimb, în măsura în care consumatorii doresc o aplanare paşnică a conflictelor, fiecare producător de securitate ar depune eforturi intense pentru a oferi astfel de măsuri clienţilor săi şi pentru a stabili în avans, astfel încât toată lumea să ştie, cărui proces de arbitraj ar fi dispus să i se supună, împreună cu clienţii săi, în cazul unor dezacorduri asupra evaluării unor revendicări conflictuale. Iar cum o astfel de schemă ar putea să le apară a fi cu adevărat operaţională clienţilor diferitelor firme doar dacă există între ei un acord asupra unor asemenea măsuri de arbitraj, s-ar dezvolta natural un sistem legal universal acceptabil pentru clienţii tuturor producătorilor de securitate concurenţi, care să guverneze relaţiile dintre companii. Mai mult, presiunea economică pentru generarea unor reguli consensuale privitoare la tratarea conflictelor are consecinţe chiar mai îndepărtate. Într-un sistem concurenţial, arbitrii independenţi cărora li s-ar încredinţa sarcina de a identifica soluţii paşnice ale conflictelor ar fi dependenţi de sprijinul continuu al celor două companii aflate în dezacord, în măsura în care ele ar putea selecta alţi judecători dacă una dintre ele nu ar fi satisfăcută de rezultatul arbitrajului. Astfel, aceşti judecători ar fi presaţi să găsească soluţii problemelor care li se înaintează, de data aceasta nu în raport cu aspectul procedural al legii, ci cu conţinutul ei, soluţii care să fie acceptabile ca drepte şi echitabile pentru toţi clienţii firmelor implicate într-un caz dat. [30] Altfel, una sau mai multe companii şi-ar putea pierde o parte din clienţi, ceea ce le-ar face să apeleze la un alt arbitru atunci când se va ivi din nou nevoia. [31]

N-ar fi însă posibil ca, într-un sistem concurenţial, o firmă producătoare de securitate să depăşească graniţele legii -adică, sprijinită de proprii ei clienţi, să înceapă să le agreseze pe altele? Fără îndoială, nu avem cum nega că acest lucru s-ar putea să fie posibil, deşi trebuie subliniat din nou faptul că aici ne aflăm în domeniul ştiinţei sociale empirice şi că nu avem cum să ştim cu certitudine. Dar, totuşi, insinuarea tacită că posibilitatea ca o firmă de securitate să iasă în afara legii ar indica în vreun fel o deficienţă severă a filosofiei şi economiei unei ordini sociale pur capitaliste, este greşită. [32] În primul rând, ar trebui să ne amintim că orice sistem social, iar o ordine socială etatist-socialistă nu mai puţin decât o economie a pieţei pure, este dependent pentru a-şi continua existenţa de opinia publică, şi că o stare dată a opiniei publice este întotdeauna cea care delimitează ceea ce poate şi ceea ce nu poate să se întâmple într-o societate dată. Starea curentă a opiniei publice vest-germane , de exemplu, face imposibil sau extrem de improbabil ca un sistem etatist-socialist de tip rus contemporan să poată fi impus publicului din Germania de Vest. Lipsa sprijinului public pentru un astfel de sistem l-ar condamna la eşec şi l-ar face să se prăbuşească. Şi ar fi chiar mai improbabil ca orice astfel de tentativă de a impune o ordine de tip rus să spere că ar putea vreodată reuşi în America, dată fiind opinia publică americană. Astfel, pentru a sesiza corect problema companiilor ce ies în afara legii, întrebarea de mai sus ar trebui formulată astfel: cât de probabil este ca orice astfel de eveniment să se întâmple într-o societate dată, în condiţiile specifice ale stării opiniei ei publice? Astfel formulată întrebarea, este clar că răspunsul ar suna diferit pentru societăţi diferite. Pentru unele, caracterizate prin înrădăcinarea adâncă a ideilor socialiste în rândul publicului, probabilitatea reapariţiei unei companii agresive ar fi mai mare, iar pentru alte societăţi ar exista o şansă mai mică pentru ca acest lucru să se întâmple. Dar, atunci, ar fi oare perspectiva unui sistem concurenţial de producţie a securităţii în orice caz dat mai bună sau mai proastă decât menţinerea unui sistem etatist? Să luăm în considerare, de exemplu, Statele Unite de azi. Să presupunem că, printr-un act legislativ, statul şi-a abolit drepturile de a produce securitate cu bani proveniţi din impozite, şi că ar fi introdus un sistem concurenţial de producere a securităţii. Dată fiind starea opiniei publice, cât de probabil ar fi să apară producători care să iasă din cadrul legii; şi ce s-ar întâmpla dacă ar apărea? Evident, răspunsul ar depinde de reacţiile publicului faţă de această schimbare a situaţiei. Astfel, prima replică adresată acelora care combat ideea unei pieţe private pentru securitate ar trebuie să fie: dar tu? Care ar fi reacţia ta? Teama ta faţă de companiile care folosesc mijloace nelegale ar însemna că te-ai angaja în schimburi contractuale cu un producător de securitate care a agresat alţi oameni şi proprietăţile acestora, sau ai continua să-l sprijini dacă ar face-o? Cu siguranţă, criticul ar fi redus în bună măsură la tăcere prin acest contraatac. Dar mai important decât acest lucru este răspunsul sistematic implicat în acest contraatac personal. Cu siguranţă, schimbarea de situaţie descrisă ar presupune o modificare în structura cost-beneficiu, cu care va trebui să se confrunte fiecare atunci când va lua deciziile. Înaintea introducerii unui sistem concurenţial al producţiei de securitate, fusese legal să participi la şi să susţii agresiunea (statului). Acum, o astfel de activitate ar fi una ilegală. Prin urmare, dată fiind conştiinţa fiecăruia, care face ca propriile decizii să-i apară mai mult sau mai puţin costisitoare, adică mai mult sau mai puţin în armonie cu principiile proprii privind comportamentul corect, sprijinul pentru o firmă angajată în exploatarea unor oameni nedispuşi să-i susţină acţiunile ar fi evident mai costisitor acum decât înainte. Datorită acestui fapt, trebuie să presupunem că ar creşte numărul celor care şi-ar folosi acum banii pentru a susţine o firmă angajată în afaceri cinstite -printre ei găsindu-se chiar şi aceia care altfel ar fi susţinut statul-, şi că ar creşte oriunde s-ar încerca un astfel de experiment social. Prin contrast, numărul oamenilor încă ataşaţi unei politici a exploatării şi a câştigului pe seama altora ar scădea. Cât de drastic ar fi acest efect ar depinde, desigur, de starea opiniei publice. În exemplul examinat -Statele Unite, acolo unde teoria naturală a proprietăţii este extrem de răspândită şi acceptată ca etică privată, filosofia libertariană fiind în esenţă ideologia pe care a fost clădită ţara şi care i-a permis acesteia dezvoltarea- [33] efectul menţionat mai sus ar fi, în mod natural, extrem de pronunţat. În consecinţă, firmele producătoare de securitate ataşate filosofiei protejării şi aplicării legii libertariene vor atrage cea mai mare parte a sprijinului şi asistenţei financiare oferite de public. Şi, deşi ar putea fi adevărat că unii oameni, şi printre ei în special cei care profitaseră de vechea ordine, ar putea să continue să-şi dea sprijinul pentru o politică de agresiune, este foarte improbabil că ei ar fi suficienţi ca număr şi forţă pentru a putea reuşi. Mai curând, rezultatul probabil ar fi acela că firmele cinstite ar atinge forţa necesară -singure sau unindu-şi eforturile, şi susţinute de clienţii lor voluntari- pentru a controla orice astfel de apariţie a unor producători care să depăşească limitele legii şi pentru a-i distruge oriunde şi oricând iau aceştia fiinţă. [34] Iar dacă, împotriva tuturor aşteptărilor, producătorii cinstiţi de securitate ar pierde lupta de păstrare a pieţei libere în producţia de securitate şi dacă ar reapărea un monopol, pur şi simplu am avea din nou de-a face cu un stat. [35]

În orice caz, prin introducerea unui sistem social pur capitalist în care producătorii de securitate sunt privaţi -un sistem care să permită libertatea de alegere- s-ar obţine cu necesitate o situaţie mai bună decât cea prezentă. Chiar dacă o astfel de ordine s-ar prăbuşi mai apoi datorită faptului că prea mulţi oameni sunt încă ataşaţi unei politici de exploatare şi agresiune împotriva altora, cel puţin omenirea ar avea experienţa unei perioade glorioase. Iar dacă această ordine ar supravieţui, ceea ce pare să fie mai probabil, ar însemna începutul unui sistem încă nemaiîntâlnit al dreptăţii şi al prosperităţii economice.


[1] G. de Molinari, "The Production of Security", Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977, p.3

[2] Ibid., p.4

[3] Pentru diferite abordări ale teoreticienilor bunurilor publice, cf. J. Buchanan şi G. Tullock, The Calculus of Consent, Ann Arbor, 1962; J. Buchanan, The Public Finances, Homewood, 1970; şi The Limits of Liberty, Chicago, 1975; G. Tullock, Private Wants, Public Means, New York, 1970; M. Olson, The Logic of Collective Action, New York, 1965; W. Baumol, Welfare Economics and the Theory of the State, Cambridge, 1952.

[4] Pentru ceea ce urmează, cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, pp.883 ş.u.; şi "The Myth of Neutral Taxation" în Cato Journal, 1981; W. Block, "Free Market Transportation: Denationalizing the Roads", în Journal of Libertarian Studies, 1979; şi "Public Goods and Externalities: The Case of Roads", în Journal of Libertarian Studies, 1983.

[5] Cf., de exemplu, W. Baumol şi A. Blinder, Economics, Principles and Policy, New York, 1979, cap.31

[6] Un alt criteriu folosit adesea pentru bunurile publice este "non-rivalitatea în consum". În general, cele două criterii par să coincidă: atunci când nu pot fi excluşi blatiştii, non-rivalitatea consumului este posibilă; iar atunci când ei pot fi excluşi, consumul implică rivalitatea, sau aşa pare. Totuşi, după cum argumentează teoreticienii bunurilor publice, această coincidenţă nu este perfectă. Putem concepe, spun ei, o situaţie în care, deşi excluderea blatiştilor este posibilă, includerea lor ar putea să nu presupună nici un cost suplimentar (costul marginal al admiterii blatiştilor ar fi zero), iar consumul bunului în cauză de către blatistul suplimentar admis nu ar trebui cu necesitate să ducă la o scădere a consumului acelui bun disponibil pentru alţii. Un astfel de bun ar fi, de asemenea, un bun public. Şi pentru că excluderea ar fi practicată pe piaţa liberă, iar bunul nu ar deveni disponibil pentru consumul fiecăruia în condiţii de non-rivalitate (chiar dacă acest lucru nu ar presupune costuri adiţionale), acest lucru, conform logicii etatist-socialiste, ar dovedi un eşec al pieţei, adică un nivel suboptimal al consumului. Prin urmare, statul ar trebui să-şi asume sarcina de a produce astfel de bunuri. (O sală de teatru, de exemplu, ar putea fi plină doar pe jumătate, deci admiterea unor spectatori suplimentari, pe gratis, nu ar costa nimic, iar faptul că aceştia ar privi piesa nu i-ar afecta pe spectatorii plătitori; deci piesa ar îndeplini criteriile pentru a fi un bun public. Totuşi, pentru că proprietarul teatrului ar practica exluderea, în loc să le permită blatiştilor să se bucure de un spectacol "gratuit", sălile de teatru ar fi candidate potrivite pentru naţionalizare.). Despre numeroasele erori implicate în definirea bunurilor publice în termenii non-rivalităţii consumului, cf. notelor 12 şi 16 de mai jos.

[7] Cf., asupra acestui punct, W. Block, "Public Goods and Externalities", în Journal of Libertarian Studies, 1983

[8] Cf., de exemplu, J. Buchanan, The Public Finances, Homewood, 1970, p.23; P. Samuelson, Economics, New York, 1976, p.160

[9] Cf. R. Coase, "The Lighthouse in Economics", în Journal of Law and Economics, 1974

[10] Cf., de exemplu, argumentului ironic al lui W. Block că şosetele ar fi bunuri publice din "Public Goods and Externalities", în Journal of Libertarian Studies, 1983

[11] Ca să evităm aici orice neînţelegeri, să spunem că orice producător şi orice asociaţie de producători care iau decizii împreună pot, oricând, să decidă dacă să producă sau nu un bun pe baza evaluării privitoare la caracterul lui public sau privat. De fapt, decizii privitoare la producerea sau nu pe cale privată a bunurilor publice sunt luate constant în cadrul creat de o economie de piaţă. Ce este imposibil de decis este dacă să fie ignorat sau nu rezultatul funcţionării pieţei libere, pe baza gradului în care un bun este public sau privat.

[12] Atunci, de fapt, introducerea distincţiei dintre bunurile private şi cele publice constituie o reîntoarcere în epoca presubiectivistă a economiei. Din perspectiva economiei subiectiviste, nu există nici un bun care să poată fi caracterizat obiectiv drept privat sau public. Acesta este, în esenţă, motivul pentru care cel de-al doilea criteriu propus pentru bunurile publice, non-rivalitatea consumului (cf. notei 6 de mai sus), se prăbuşeşte la rândul său. Căci cum oare ar putea un observator extern să determine dacă admiterea gratuită a unui blatist suplimentar ar duce sau nu la o reducere a posibilităţii altora de a consuma acel bun?! Este clar că nu ar avea cum să o facă cu obiectivitate. De fapt, s-ar putea ca bucuria cuiva de a viziona un film sau de a conduce pe şosea să fie considerabil redusă dacă mai mulţi oameni ar fi admişi în acel cinematograf sau pe acea şosea. Iarăşi, pentru a afla dacă lucrurile stau sau nu astfel, ar trebui ca fiecare individ să fie întrebat -şi nu toată lumea ar cădea de acord. (Ce s-ar întâmpla atunci?) Mai mult, deoarece chiar şi un bun care permite non-rivalitatea consumului nu este unul gratuit, ca o consecinţă a admiterii blatiştilor suplimentari va apărea în cele din urmă "înghesuiala", şi deci fiecare va trebui întrebat despre "limita" potrivită. În plus, consumul meu ar putea fi sau nu afectat, în funcţie de cine este admis gratuit, deci ar trebui să fiu întrebat şi asupra acestui lucru. În fine, fiecare ar putea să-şi schimbe, în timp, opiniile asupra acestui lucru. Este deci la fel de imposibil de decis dacă un bun este sau nu un candidat pentru producţia de stat (mai curând decât pentru cea privată), pe baza criteriului non-rivalităţii consumului, ca şi pe baza celui al non-excludabilităţii. (Cf., de asemenea, notei 16 de mai jos.)

[13] Cf. P. Samuelson, "The Pure Theory of Public Expenditure", în Review of Economics and Statistics, 1954; şi Economics, New York, 1976, cap.8; M. Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, 1962, cap.2; F.A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, vol.3, Chicago, 1979, cap.14

[14] În ultimii ani, economiştii (şi în special cei aparţinând aşa-numitei şcoli de la Chicago) au devenit tot mai preocupaţi de analiza drepturilor de proprietate (cf. H. Demsetz, "The Exchange and Enforcement of Property Rights", în Journal of Law and Economics, 1964; şi "Toward a Theory of Property Rights", în American Economic Review, 1967; R. Coase, "The Problem of Social Cost", în Journal of Law and Economics, 1960; A. Alchian, Economic Forces at Work, Indianapolis, 1977, partea a 2-a; R. Posner, Economic Analysis of Law, Boston, 1977). Astfel de analize, totuşi, nu au nimic de-a face cu etica. Din contră, ele sunt încercări de a substitui stabilirea unor principii etice justificabile cu consideraţii privitoare la eficienţa economică (pentru critica unor astfel de întreprinderi, cf. M.N. Rothbard, The Ethicsof Liberty, Atlantic Highlands, 1982, cap.26; W. Block, "Coase and Demsetz on Private Property Rights", în Journal of Libertarian Studies, 1977; R. Dworkin, "Is Wealth a Value", în Journal of Legal Studies, 1980; M.N. Rothbard, "The Myth of Efficiency", în M. Rizzo (ed), Time, Uncertainty, and Disequilibrium, Lexington, 1979). Toate argumentele privitoare la eficienţă sunt în cele din urmă irelevante, pentru că pur şi simplu nu există nici un mod nearbitrar de a măsura, cântări şi agrega costurile şi utilităţile individuale rezultate dintr-o alocare dată a drepturilor de proprietate. Prin urmare, orice încercare de a recomanda un anumit sistem de atribuire a drepturilor de proprietate pe baza presupusei maximizări a "avuţiei sociale" ţine de o vorbărie pseudo-ştiinţifică (vezi, în special, M.N. Rothbard, "Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics", Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.3, New York, 1977; de asemenea, L. Robbins, "Economics and Political Economy", în American Economic Review, 1981).

"Principiul Unanimităţii", pe care J. Buchanan şi G. Tullock, urmându-l pe K. Wicksell (Finanztheoretische Untersuchungen, Jena, 1896), l-au propus în mod repetat ca ghid al politicii economice, nu trebuie nici el confundat cu un principiu etic propriu-zis. Conform acestui principiu, ar trebui să aibă loc doar acele modificări ale politicii economice care întrunesc un consens unanim -lucru ce pare cu adevărat atrăgător; dar atunci, mutatis mutandis, acest principiu determină conservarea status quo-ului dacă nici o propunere de schimbare nu întruneşte un consens unanim -ceea ce sună mult mai puţin atrăgător, deoarece presupune că orice stare de lucruri dată privind alocarea drepturilor de proprietate trebuie să fie legitimă, fie ca punct de pornire, fie ca stare ce trebuie continuată. Oricum, teoreticienii alegerii publice nu oferă nici o justificare în termenii unei teorii normative a drepturilor de proprietate, aşa cum ar fi necesar pentru acest principiu ambiţios. Prin urmare, principiul unanimităţii nu are nici un fundament etic ultim. De fapt, pentru că ar legitima orice status quo imaginabil, principiul favorit al adepţilor lui Buchanan este cu totul absurd ca criteriu moral (asupra acestui punct, cf. de asemenea M.N. Rothbard, The Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982, cap.26; şi "The Myth of Neutral Taxation", în Cato Journal, 1981, pp.549 ş.u.).

Oricum, Buchanan şi Tullock, urmându-l din nou pe Wicksell, renunţă în cele din urmă la principiul unanimităţii, reducându-l la unul al unanimităţii "relative" sau al "quasi-unanimităţii".

[15] Asupra acestui argument, cf. M.N. Rothbard, "The Myth of Neutral Taxation", în Cato Journal, 1981, p.533. În trecere fie spus, existenţa unui singur anarhist invalidează de asemenea şi toate referinţele la Pareto-optimalitate ca un criteriu al acţiunii statale economic legitime.

[16] În esenţă, acelaşi raţionament care ne conduce la respingerea teoriei socialist-etatiste construite pe baza caracterului unic al bunurilor publice definite prin criteriul non-excludabilităţii, se aplică şi atunci când aceste bunuri sunt definite prin criteriul non-rivalităţii consumului (cf. notelor 6 şi 12 de mai sus). În primul rând, pentru a deriva propoziţia normativă că ele ar trebui să fie oferite din propoziţia factuală că bunurile care permite non-rivalitatea consumului nu ar fi oferite pe piaţa liberă tuturor potenţialilor consumatori, această teorie se confruntă cu aceeaşi problemă a necesităţii unei etici justificabile. Mai mult, şi raţionamentul utilitarist este evident eronat. A raţiona, aşa cum fac teoreticienii bunurilor publice, că practica pieţei libere de a exclude blatiştii de la consumul unor bunuri care permit non-rivalitatea consumului la costuri marginale nule, ar indica un nivel suboptimal al bunăstării sociale, şi prin urmare ar necesita acţiunea compensatorie a statului, este greşit din două motive corelate. În primul rând, costul este o categorie subiectivă şi nu poate fi niciodată măsurat obiectiv de către un observator extern. Prin urmare, este cu totul inadmisibil să spui că ar putea fi admişi blatişti suplimentari fără nici un cost. De fapt, dacă costurile subiective ale admiterii unor consumatori suplimentari ar fi într-adevă zero, atunci proprietarul-producător privat al bunului în cauză ar face-o el însuşi. Dacă nu o face, atunci acest lucru indică, din contră, că pentru el costurile nu sunt zero. Motivul poate fi opinia sa că a o face ar însemna a reduce satisfacţia celorlalţi consumatori şi deci că preţul produsului său ar scădea; sau pur şi simplu ar putea fi acela că nu-i plac blatiştii neinvitaţi, ca atunci când, de exemplu, aş obiecta la propunerea de a oferi sufrageria mea liberă unor oaspeţi neinvitaţi, în condiţiile non-rivalităţii consumului. În orice caz, pentru că, indiferent de motiv, nu se poate presupune că costurile ar fi zero, este greşit să vorbeşti despre un eşec al pieţei atunci când anumite bunuri nu sunt oferite gratuit. Pe de altă parte, pierderile de bunăstare socială ar deveni cu adevărat inevitabile dacă am accepta recomandarea teoreticienilor alegerii publice de a permite statului să ofere gratuit acele bunuri despre care se pretinde că nu presupun rivalitea consumului. În afara sarcinii insurmontabile de a determina ce anume satisface acest criteriu, statul, fiind independent de achiziţiile voluntare ale consumatorilor, s-ar confrunta în primul rând cu problema la fel de insolvabilă de a determina cât de mult din respectivul bun public să producă. În mod clar, deoarece bunurile publice nu sunt libere, ci sunt supuse, la un anumit nivel de consum, "înghesuielii", nu există nici un punct de oprire pentru stat, deoarece la orice nivel al oferteiar exista încă unii consumatori care trebuie să fie excluşi şi care, dacă oferta ar fi mai mare, ar putea fi blatişti. Dar, chiar şi dacă această problemă ar putea fi rezolvată miraculos, în orice caz, costurile de producţie (sporite cu necesitate) şi operarea bunurilor publice distribuite gratuit pentru un consum lipsit de rivalitate, ar trebui să fie finanţate din impozite. Iar atunci, faptul că unii consumatori ar fi forţaţi să devină blatişti dovedeşte dincolo de orice îndoială că, din punctul de vedere al consumatorilor, aceste bunuri publice sunt inferioare ca valoare faţă de bunuril private concurente, pe care ei nu le mai pot acum achiziţiona.

[17] Cei mai importanţi campioni moderni ai discursului orwellian cu sens dublu sunt J. Buchanan şi G. Tullock (cf. lucrărilor lor citate în nota 3 de mai sus). Ei pretind că guvernământul este fondat pe un "contract constituţional" prin care fiecare individ îşi dă "acordul conceptual" de a se supune puterii coercitive a guvernământului, înţelegând că toţi ceilaţi sunt şi ei supuşi aceleiaşi puteri. Prin urmare, guvernământul este doar aparent coercitiv, în realitate fiind supunerea fiind voluntară. Există câteva obiecţii evidente la acest argument curios. În primul rând, nu există nici un fel de dovadă empirică privitoare la existenţa vreunei constituţii care să fi fost acceptată voluntar de toţi cei supuşi puterii coercitive. Mai rău, chiar ideea tuturor oamenilor exercitând coerciţia asupra lor înşişi este pur şi simplu de neconceput, aşa cum este de neconceput să negi legea contradicţiei. Căci, dacă coerciţia acceptată voluntar este într-adevăr voluntară, atunci ar fi posibil să renunţi la supunerea faţă de acea constituţie, iar statul nu ar fi nimic mai mult decât un club la care se poate adera voluntar. Dacă, totuşi, nu există "dreptul de a ignora statul" -iar faptul că nu există acest drept este, desigur, trăsătura caracteristică a statului în comparaţie cu un club- atunci ar fi logic inadmisibil să pretinzi că acceptarea coerciţiei exercitate de stat este voluntară. Mai mult, chiar dacă toate aceste lucruri ar fi posibile, contractul constituţional tot nu ar putea crea obligaţii pentru nimeni altcineva în afara celor care l-au semnat iniţial.

Cum au putut Buchanan şi Tullock să ajungă la astfel de idei absurde? Printr-un truc semantic. Ceea ce era "de neconceput" şi "dezacord" în discursul pre-orwellian este pentru ei "conceptual posibil" şi "acord conceptual". Pentru cel mai instructiv scurt exerciţiu de a raţiona în acest fel, cf. J. Buchanan, "A Contractarian Perspective on Anarchy", în Freedom in Constitutional Contract, College Station, 1977. Aflăm de aici (p.17) că până şi acceptarea limitei de viteză de 55 de mile pe oră este poate voluntară (Buchanan nu este foarte sigur), deoarece este fondată în cele din urmă pe acordul conceptual pe care l-am dat cu toţii constituţiei, şi că Buchanan nu este de fapt un etatist, ci un anarhist (p.11).

[18] M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, p.887

[19] Acest lucru, înainte de orice, trebuie ţinut minte atunci când trebuie să evaluăm validitatea argumentelor etatist-intervenţioniste cum ar fi cel care urmează, al lui J.M. Keynes ("The End of Laissez Faire", în J.M. Keynes, Collected Writings, London, 1972, vol.9, p.291): "Cea mai importantă agendă a statului se leagă nu de acele activităţi pe care indivizii privaţi deja le îndeplinesc, ci de acele funcţii care cad în afara sferei individului, de acele decizii pe care nu le ia nimeni dacă nu le ia statul. Lucrul important pentru guvernământ nu este să facă, ceva mai bine sau ceva mai rău, lucruri pe care indivizii le fac deja, ci să facă acele lucruri care nu sunt făcute deloc". Acest raţionament nu doar pare greşit, ci chiar este.

[20] Unii libertarieni minarhişti obiectează că existenţa unei pieţe presupune recunoaşterea şi aplicarea unui corp comun al legii, şi deci a unui guvernământ, ca agenţie de aplicare a legii şi judecător monopolist. (Cf., de exemplu, J. Hospers, Libertarianism, Los Angeles, 1971; T. Machan, Human Rights and Human Liberties, Chicago, 1975). Acum, este cu siguranţă corect că piaţa presupune recunoaşterea şi aplicarea acelor reguli subiacente funcţionării ei. Dar de aici nu rezultă că această sarcină trebuie să fie încredinţată unei agenţii monopoliste. De fapt, piaţa presupune şi un limbaj comun sau un sistem de semne; dar cu greu am putea argumenta convingător că guvernământul trebuie deci să asigure respectarea regulilor lingvistice. Deci, la fel ca un sistem lingvistic, regulile comportamentului pe piaţă apar spontan şi pot fi aplicate prin "mâna invizibilă" a interesului personal. Oamenii nu ar putea profita de avantajele comunicării fără a respecta regulile comune ale limbajului, şi nu ar putea benficia de productivitatea sporită a unei economii de schimb bazate pe diviziunea muncii fără a respecta reguli comune de comportament. În plus, aşa cum am demonstrat în capitolul 7, regulile pieţei pot fi justificate a priori ca drepte, independente de orice guvernământ. Mai mult, tocmai un sistem concurenţial de administrare şi aplicare a legii este cel care generează cea mai mare presiune pentru a elabora şi promulga reguli de comportament care să încorporeze cel mai mare grad imaginabil de consens. Şi, desigur, regulile care îndeplinesc această condiţie sunt exact cele pe care raţionamentul a priori le stabileşte ca fiind presupoziţia necesară a argumentării şi a acordului argumentativ.

[21] În treacăt fie spus, aceeaşi logică ce ne obligă să acceptăm ideea producţiei de securitate de către firme private ca cea mai bună soluţie, din punct de vedere economic, pentru problema satisfacerii consumatorilor, ne obligă de asemenea, în ceea ce priveşte poziţiile moral-ideologice, să abandonăm teoria politică a liberalismului clasic şi să facem un pas mic dar cu toate acestea decisiv către teoria libertariană, sau către anarhismul proprietăţii private. Liberalismul clasic, având în L.v. Mises cel mai proeminent reprezentant din acest secol, susţine un sistem social fondat pe regulile fundamentale ale teoriei naturale a proprietăţii. Acestea sunt şi regulile susţinute de libertarianism. Dar liberalismul clasic şi-ar dori ca aceste legi să fie aplicate de o agenţie monopolistă (guvernământul, statul) -adică de o organizaţie care nu este dependentă exclusiv de sprijinul voluntar, contractual, al consumatorilor respectivului serviciu, ci are dreptul de a determina unilateral propriul venit, adică impozitele percepute consumatorilor pentru ca statul să-şi poată îndeplini funcţia în domeniul producţiei de securitate. Oricât ar părea de plauzibil acest lucru, el este clar inconsistent. Ori sunt valide principiile teoriei naturale a proprietăţii, în care caz statul, ca monopolist privilegiat, este imoral, ori sunt corecte afacerile conduse prin agresiune -prin utilizarea forţei şi a mijloacelor non-contractuale de achiziţionare a resurselor-, caz în care trebuie să se renunţe la teoria naturală a proprietăţii. Este imposibil să susţii ambele concepţii fără a fi inconsistent, cu excepţia, desigur, a cazului în care poate fi găsit un principiu mai fundamental şi decât teoria naturală a proprietăţii, şi decât dreptul statului la violenţă agresivă şi din care ambele să poată fi derivate logic, împreună cu limitările specifice privitoare la domeniul de validitate al fiecăreia. Totuşi, liberalismul nu a oferit niciodată un astfel de principiu, şi nici nu va fi vreodată capabil să o facă deoarece, aşa cum am demonstrat în capitolul 7, a argumenta în favoarea a orice presupune dreptul de a fi liber în faţa oricărei agresiuni. Dat fiind că validitatea morală a principiilor teoriei naturale a proprietăţii nu poate fi contestată argumentativ fără a o accepta implicit, logica ne obligă să abandonăm liberalismul şi să acceptăm în schimb copilul său mai radical: libertarianismul, filosofia capitalismului pur, care cere ca producţia de securitate să fie asigurată la rândul ei de firme private.

[22] Asupra problemei producţiei concurenţiale de securitate, cf. G. de Molinari, "The Productionf of Security", Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977; M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.1; şi For A New Liberty, New York, 1978, cap.12; de asemenea: W.C. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man, New Rochelle, 1970, cap.5-6; M. şi L. Tannehill, The Market for Liberty, New York, 1984, partea a 2-a.

[23] Cf. M. Murck, Soziologie der oeffentlichen Sicherheit, Frankfurt/M, 1980

[24] Despre deficienţele deciziilor alocative controlate democratic, cf. mai sus, cap.9, nota 4.

[25] Molinari rezumă astfel (. G. de Molinari, "The Productionf of Security", Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977, pp.13-14): "Dacă...consumatorul nu este liber să cumpere securitate oriunde doreşte, vom vedea de îndată apariţia unei profesii a arbitrariului şi proastei conduceri. Aplicarea dreptăţii devine înceată şi costisitoare, poliţia coruptă, libertatea individuală nu mai este respectată, preţul securităţii este abuziv crescut şi repartizat inechitabil, în conformitate cu puterea şi influenţa unei clase de consumtori sau a alteia."

[26] Cf. literaturii citate mai sus în nota 21; de asemenea: B. Leoni, Freedom and the Law, Princeton, 1961; J. Peden, "Property Rights in celtic Irish Law", în Journal of Libertarian Studies, 1977.

[27] Cf. T. Anderson şi P.J. Hill, "The American Experiment in Anarcho-Capitalism: The Not So Wild, Wild West", în Journal of Libertarian Studies, 1980

[28] Cf., asupra a ceea ce urmează, H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, cap.5.

[29] Comparaţi acest lucru cu politica statului de a se angaja în războaie fără a avea sprijinul tuturor, deoarece are dreptul de a-i impozita pe oameni; şi întrebaţi-vă dacă riscul războiului ar fi mai mic sau mai mare dacă cineva ar avea dreptul de a nu-şi mai plăti impozitele atunci când are senzaţia că felul statului de a-şi conduce relaţiile externe nu-i mai este pe plac!

[30] Putem observa aici că normele care întrunesc cel mai înalt grad de consens posibil sunt, desigur, cele presupuse prin argumentaţie şi a căror acceptare face posibil orice consens, aşa cum s-a arătat în cap.7.

[31] Din nou, comparaţi cu judecătorii angajaţi de către stat care, pentru că sunt plătiţi din impozite şi sunt deci relativ independenţi de satisfacerea consumatorilor, pot să dea decizii care în mod clar nu sunt acceptate de toată lumea ca echitabile; şi întrebaţi-vă dacă riscul de a nu descoperi adevărul într-un caz dat ar fi mai mare sau mai mic dacă ar exista posibilitatea de a exercita presiune economică ori de câte ori apare sentimentul că un judecător nu a fost suficient de atent în evaluarea faptelor şi judecarea unui caz, sau pur şi simplu că a făcut o nedreptate strigătoare la cer.

[32] Pentru ceea ce urmează, cf; în special M.N. Rothbard, For A New Liberty, New York, 1978, pp.233 ş.u.

[33] Cf. B. Bailyn, The Ideological Orgins of the American Revolution, Cambridge, 1967; J.T. Main, The Anti-Federalists: Critics of the Constitution, Chapel Hill, 1961; M.N. Rothbard, Conceived in Liberty, 4 vol., New Rochelle, 1975-1979.

[34] În mod natural, companiile de asigurări ar avea un rol extrem de important în controlul asupra apariţiei unor companii care ar depăşi limitele legii. M. şi L. Tannehill observă: "Companiile de asigurări, un sector foarte important al oricărei economii absolut libere, ar avea o iniţiativă specială de a se disocia de orice agresor şi, în plus, de a-şi folosi împotriva lui considerabila lor influenţă în afaceri. Violenţa agresivă cauzează pierderi în valoare, iar industria de asigurări ar suporta cele mai mari costuri în majoritatea unor astfel de pierderi. Un agresor neîmpiedicat este un pericol umblător, şi nici o companie de asigurări, oricât de puţin ar avea de-a face cu agresiunea iniţială, nu ar fi doritoare să-şi asume riscul ca acesta să-l agreseze data viitoare pe unul dintre clienţii ei. În plus, agresorii şi cei care se asociază cu ei, este mai probabil să fie implicaţi în situaţii violente şi, deci, rreprezintă un risc mare pentru orice companie. O companie de asigurări ar refuza probabil să-i asigure pe aceşti oameni, din dorinţa de a minimiza orice pierderi viitoare pe care le-ar cauza agresiunile lor. Dar, chiar dacă compania nu ar fi motivată de o astfel de dorinţă, ar fi totuşi obligată să ridice drastic nivelul primelor de asigurare sau să renunţe cu totul la aceşti clienţi pentru a evita asumarea riscului suplimentar presupus de înclinaţia lir spre violenţă. Într-o economie concurenţială, nici o companie de asigurări nu şi-ar putea permite să continue să-i acopere pe agresori şi pe cei care fac afaceri cu agresorii şi să transfere costurile asupra clienţilor săi cinstiţi; şi-ar pierde curând clienţii în favoarea unor firme cu o reputaţie mai bună care şi-ar putea permite să ceară un preţ mai mic pentru asigurarea oferită.

Ce ar însemna pierderea asigurării într-o economie liberă? Chiar dacă agresorul ar putea dispune de destulă forţă pentru pentru a se apăra de orice agresiune sau răzbunare, ar trebui să se descurce în lipsa totală a unor lucruri economic necesare. Nu şi-ar putea cumpăra protecţie prin asigurări împotriva accidentelor auto, dezastrelor naturale, sau împotriva disputelor contractuale. Nu ar avea nici un fel de protecţie împotriva proceselor în care i se cer daune pentru accidente petrecute pe proprietea sa. Este foarte posibil că ar trebui să se descurce şi fără serviciile pompierilor, de vreme ce astfel de companii sunt dezvoltarea naturală a firmelor ce oferă asigurare împotriva incendiilor.

În plus faţă de sancţiunile dure impuse prin ostracizarea în afaceri ce ar rezulta natural din actul său agresiv, el ar avea probleme cu proprii angajaţi...Căci dacă un agent al unui serviciu de apărare ar îndeplini un ordin care ar implica folosirea intenţionată a forţei, atât agentul cât şi antreprenorul sau managerul care a emis ordinul, la fel ca şi orice alt angajat care avea cunoştinţă despre acesta, ar fi răspunzători pentru toate daunele cauzate." (M şi L. Tannehill, The Market for Liberty, New York, 1984, pp.110-111).

[35] Procesul transformării unei agenţii care depăşeşte limitele legii într-un stat ar fi chiar mai complicat, de vreme ce aceasta ar trebui să redobândească "legitimitatea ideologică" ce marchează existenţa statelor de azi, şi pentru dezvoltarea căreia a fost nevoie de secole de propagandă neobosită. Odată ce această legitimitate este pierdută prin experienţa unui sistem pur al pieţei libere, este greu de văzut cum ar putea fi redobândită cu uşurinţă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România