5. Socialismul conservatorismului

Hans Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi capitalismului
cuprins

În ultimele două capitole, au fost discutate formele cele mai cunoscute ale socialismului, identificate ca atare, şi care sunt derivate în cea mai mare parte, într-adevăr, din aceleaşi surse ideologice: socialismul de tip rus, reprezentat prin excelenţă de ţările comuniste ale blocului estic, şi socialismul de tip social-democrat, având cele mai tipice reprezentări în partidele socialiste şi social-democrate ale Europei Occidentale, şi într-o mai mică măsură în « liberalii » din Statele Unite. Au fost analizate regulile privitoare la proprietate subiacente politicilor acestora, şi a fost prezentată ideea că principiile privitoare la proprietate ale socialismului de tip rus sau social-democrat pot fi aplicate în grade diferite : pot fi socializate toate mijloacele de producţie sau doar unele, se pot percepe impozite şi se pot opera redistribuiri pentru întregul venit, şi pentru aproape toate tipurile de venit, sau aceste politici pot afecta doar o mică parte a doar câtorva tipuri de venit. Dar, aşa cum am demonstrat prin mijloace teoretice şi, mai puţin constrângător, prin câteva dovezi empirice ilustrative, atâta vreme cât aceste principii sunt adoptate într-o măsură oricât de mică, şi atâta vreme cât nu se abandonează o dată pentru totdeauna noţiunea de drepturi de proprietate ale non-producătorilor (non-utilizatorilor) şi non-contractanţilor, rezultatul nu poate fi decât o sărăcire relativă.

Prezentul capitol va arăta că acelaşi lucru este valabil şi în cazul conservatorismului, deoarece acesta este, de asemenea, o formă de socialism. La rândul său, conservatorismul produce sărăcire, cu atât mai dramatică, cu cât este aplicat mai hotărât. Dar, înainte de a trece la o analiză economică sistematică şi detaliată a modurilor particulare în care conservatorismul produce acest efect, ar fi bine să facem o scurtă incursiune istorică, pentru a înţelege mai corect de ce conservatorismul este într-adevăr o formă de socialism şi cum este el corelat celor două forme egalitariste ale socialismului, dicutate anterior.

În general, înaintea secolului al optsprezecelea, în Europa şi în restul lumii a existat un sistem social «feudal» sau «absolutist» (care era de fapt un feudalism la scară mai largă). [1] În termeni abstracţi, ordinea socială feudală se caracteriza printr-un nobil regional, ce-şi revendica proprietatea asupra unui teritoriu (incluzând aici toate resursele şi bunurile aferente acestuia), şi destul de des asupra oamenilor care-l locuiau, fără a-şi fi apropriat originar aceste lucruri prin utilizare sau prin muncă, şi fără să aibă o revendicare contractuală asupra lor. Din contră, teritoriul sau, mai bine zis, diversele sale părţi şi bunurile aferente, fuseseră înainte ocupate activ, utilizate şi produse de alţi oameni (" proprietarii naturali"). Prin urmare, revendicările privitoare la proprietate ale nobililor feudali nu se bazau pe nimic. De aceea, practica (fondată pe aceste pretinse drepturi de proprietate) de a închiria proprietarilor naturali pământul şi alţi factori de producţie în schimbul unor bunuri şi servicii unilateral fixate de stapânul feudal, trebuia să fie impusă împotriva voinţei acestor proprietari, prin forţă brută şi violenţă armată, cu ajutorul unei caste nobile de militari care erau recompensaţi de stăpânul feudal pentru serviciile aduse permiţându-li-se să participe la metodele şi procedeele sale de exploatare şi să beneficieze de pe urma lor . Pentru omul obişnuit, supus acestei ordini, viaţa însemna tiranie, exploatare, stagnare economică, sărăcie, foamete şi disperare. [2]

Aşa cum era de aşteptat, sistemului i s-a opus rezistenţă. Totuşi, fapt destul de interesant (dintr-o perspectivă contemporană), negustorii şi comercianţii au fost cei care au devenit opozanţii principali ai sistemului feudal, şi nu populaţia ţărănească, care avea cel mai mult de suferit din cauza ordinii existente. Cumpărând bunuri la un preţ mai mic într-un loc, călătorind şi apoi vânzându-le la un preţ mai mare în alt loc, subordonarea primilor faţă de vreun stăpân feudal era relativ slabă. Ei erau esenţialmente o clasă de oameni "internaţionali", traversând constant graniţele diferitelor teritorii feudale. De aceea, pentru a-şi putea desfăşura afacerile, ei cereau un sistem legal stabil, cu validitate internaţională: un sistem de reguli, valabil indiferent de timp şi loc, care să definească proprietatea şi contractul, şi care ar fi facilitat evoluţia instituţiilor de credit, bancare şi de asigurări, esenţiale pentru orice activitate comercială pe scară mare. În mod natural, acest lucru a creat fricţiuni între negustori şi stăpânii feudali, reprezentanţi ai diferitelor sisteme legale regionale şi arbitrare. Negustorii au devenit clasa proscrisă a feudalismului, permanent ameninţaţi şi hărţuiţi de casta de nobili militari ce încerca să-i aducă sub control. [3]

Pentru a face faţă acestei ameninţări, negustorii au fost nevoiţi să se organizeze şi să ajute la înfiinţarea unor mici centre comerciale fortificate, chiar în vecinătatea centrelor puterii feudale. Ca arii de parţială extra-teritorialitate, şi bucurându-se cel puţin de o libertate limitată, ele au atras în curând o parte tot mai mare a ţărănimii care încerca să fugă de exploatarea feudală şi de mizeria economică, şi au crescut până la a ajunge mici oraşe, provocând dezvoltarea unor meserii şi ocupaţii productive ce nu ar fi putut să apară în mediul de exploatare şi instabilitate legală caracteristic ordinii feudale. Acest proces a fost mai pronunţat acolo unde puterile feudale erau relativ slabe şi unde puterea era dispersată între mai mulţi nobili rivali (care aparţineau adesea micii nobilimi). Spiritul capitalismului a înflorit pentru întâia oară, iar comerţul şi producţia au atins cele mai mari nivele, în oraşele din nordul Italiei, în oraşele Ligii Hanseatice şi în cele ale Flandrei. [4]

Dar această emancipare parţială faţă de restricţiile şi de stagnarea feudalismului nu a fost decât temporară, şi a fost urmată de reacţii şi de declin. Acest lucru s-a datorat în parte chiar slăbiciunilor din interiorul noii clase a negustorilor. Modul feudal de a gândi în termenii diferitelor ranguri atribuite oamenilor, în termeni de subordonare şi putere, şi de ordine ce trebuie impusă prin coerciţie, era încă mult prea înrădăcinat în minţile oamenilor. De aceea, în aceste nou apărute centre comerciale a fost stabilit curând un nou set de reglementări şi restricţii non-contractuale (de astă dată de origine "burgheză"), s-au format bresle care restrângeau libera concurenţă şi a apărut o nouă oligarhie comercială. [5] Mai important, totuşi, pentru acest proces reacţionar, a fost un alt fapt. În tentativa lor de a se elibera de intervenţiile exploatatoare ale diferiţilor stăpâni feudali, negustorii au fost nevoiţi să-şi caute aliaţi naturali. Lesne de înţeles, ei au găsit astfel de aliaţi printre acei stăpâni feudali care, deşi comparativ mai puternici decât colegii lor nobili, îşi aveau centrele de putere la o distanţă relativ mai mare faţă de oraşele comerciale care le cereau ajutorul. Aliindu-se cu clasa negustorilor, ei încercau să obţină mai multă putere decât aveau deja, pe seama altor nobili mai mici. [6] Pentru a-şi atinge ţelul, ei au acordat la început centrelor urbane în ascensiune câteva scutiri de la obligaţiile "normale" ale supuşilor legii feudale şi le-au oferit protecţie faţă de puterile feudale vecine, asigurând astfel existenţa acestor centre ca spaţii ale unei libertăţi parţiale. Dar, imediat ce coaliţia a reuşit în încercarea sa de a slăbi puterea nobililor locali, iar aliatul "străin" al oraşelor comericale s-a impus ca putere reală în afara teritoriilor sale tradiţionale, acesta a făcut un pas suplimentar, impunându-se ca putere feudală superioară, adică sub forma unei monarhii care a suprapus propriile sale reguli exploatatoare peste cele ale sistemului feudal deja existent. Absolutismul se născuse; iar cum acesta nu era decât un feudalism la scară mai largă, declinul economic a reapărut, oraşele s-au dezintegrat, iar stagnarea şi mizeria s-au făcut iarăşi simţite. [7]

Abia către sfârşitul secolului al şaptesprezecelea şi începutul celui de-al optsprezecelea s-a confruntat feudalismul cu un nou atac, cu adevărat puternic. De această dată, atacul a fost mai dur, deoarece nu mai era pur şi simplu vorba de o încercare a oamenilor practici (negustorii) de a-şi asigura sfere de libertate relativă, pentru a-şi dezvolta afacerile. Era din ce în ce mai mult vorba despre o bătălie ideologică purtată împotriva feudalismului. Reflecţia intelectuală asupra cauzelor ascensiunii şi declinului comerţului şi industriei, precum şi un studiu mai intens al dreptului roman, şi în special al dreptului natural (care fuseseră ambele redescoperite în cursul străduinţei negustorilor de a dezvolta un drept internaţional al comerţului şi de a-l justifica în faţa prevederilor rivale ale legii feudale), au condus la o înţelegere mai corectă a conceptului de libertate, şi a rolului libertăţii ca precondiţie a prosperităţii economice. [8] Cum aceste idei, al căror apogeu l-a reprezentat expunerea lor în lucrări cum ar fi cele "Două tratate despre cârmuire" ale lui John Locke (1688) şi "Avuţia naţiunilor", scrisă de Adam Smith (1776), s-au răspândit şi s-au înrădăcinat în minţile unui număr mereu crescând de oameni, vechea ordine şi-a pierdut legitimitatea. Vechea manieră de gândire în termeni de obligaţii feudale a fost treptat înlocuită de ideea unei societăţi contractuale. În fine, ca expresii practice ale schimbării stării de lucruri în opinia publică, s-au produs Glorioasa Revoluţie din Anglia (1688), Revoluţia Americană din 1776 şi Revoluţia Franceză din 1789. După aceste revoluţii nimic nu a rămas la fel. Ele au dovedit, o dată pentru totdeauna, că vechea ordine nu era invincibilă, şi au aprins noi speranţe de progres viitor pe drumul înspre libertate şi prosperitate.

Liberalismul, aşa cum a ajuns să fie numită mişcarea ideologică ce a provocat aceste evenimente care au schimbat faţa lumii, a ieşit mai puternic decât oricând din aceste revoluţii şi a devenit, pentru ceva mai mult de o jumătate de secol, forţa ideologică dominantă în Europa Occidentală. Era partidul libertăţii şi al proprietăţii private obţinute prin producţie şi prin contract, statului atribuindu-se doar rolul de instanţă menită să aplice aceste reguli naturale. [9] Rămăşiţele sistemului feudal fiind încă atotprezente, oricât de zguduit le-ar fi fost fundamentul ideologic, partidul liberal era partidul ce reprezenta o societate tot mai liberalizată, deregularizată şi contractualistă, atât înăuntru cât şi în afară, adică atât în privinţa afacerilor şi a relaţiilor interne, cât şi a celor externe. Iar cum, la presiunea ideilor liberale, societăţile europene au devenit tot mai eliberate de restricţiile feudale, acesta a devenit, de asemenea, partidul Revoluţiei Industriale, care a fost cauzată şi stimulată de însuşi acest proces de liberalizare. Dezvoltarea economică a atins un ritm fără precedent în istoria omenirii. Industria şi comerţul înfloreau, iar formarea şi acumularea de capital a atins noi niveluri. Deşi standardul de viaţă nu s-a îmbunătăţit imediat pentru fiecare, a devenit posibilă susţinerea unui mai mare număr de oameni care, cu doar câţiva ani înainte, în condiţiile feudalismului, ar fi murit prin înfometare din lipsa avuţiei economice, şi care altfel nu ar fi putut supravieţui. În plus, cum creşterea populaţiei s-a stabilit la un nivel inferior celui al ratei de creştere a capitalului, acum fiecare putea nutri în mod realist speranţa că un standard de viaţă mai bun îl aşteaptă chiar după colţ. [10]

Pe acest fundal istoric (oarecum simplificat, desigur, în această prezentare) trebuie văzute şi înţelese fenomenul conservatorismului ca o formă de socialism, şi relaţia sa cu cele două versiuni de socialism izvorâte din marxism. Toate formele de socialism sunt reacţii ideologice la provocarea lansată de dezvoltarea liberalismului; dar poziţiile lor faţă de liberalism şi de feudalism (vechea ordine la a cărei răsurnare a contribuit liberalismul) diferă considerabil. Dezvoltarea liberalismului a stimulat schimbările sociale într-un ritm, într-o proporţie, şi în forme cum nu mai fuseseră întâlnite. Liberalizarea societăţii însemna că, din ce în ce mai mult, îşi puteau păstra poziţia socială câştigată doar acei oameni care erau capabili să producă mai eficient şi cu cele mai mici costuri posibile pentru a satisface cele mai stringente nevoi ale consumatorilor voluntari, şi care se bazau doar pe relaţii de tip contractual în achiziţionarea factorilor de producţie şi, în special, a muncii. Imperiile susţinute exclusiv prin forţă se prăbuşeau ca urmare a acestei presiuni. Iar cum cererea consumatorilor, la care trebuia acum să se adapteze tot mai mult structura producţiei (şi nu invers), se modifica în mod constant, iar apariţia de noi afaceri devenea tot mai puţin regularizată (în măsura în care ea era rezultatul aproprierii originare şi/sau a contractelor), nu mai era asigurată poziţia nimănui în ierarhia veniturilor şi a avuţiei. În schimb, mobilitatea socială verticală a crescut într-o proporţie semnificativă, deoarece nici deţinătorii anumitor factori de producţie, nici ofertanţii de muncă nu mai erau imuni la modificările cererii. Preţurile sau veniturile stabile nu le mai erau garantate. [11]

Vechiul socialism marxist şi noua formă social-democrată reprezintă reacţiile egalitariste şi progresiste la această provocare produsă de schimbare, incertitudine şi mobilitate. La fel ca şi liberalismul, ele salută distrugerea feudalismului şi dezvoltarea capitalismului. Ele sunt conştiente că sistemul capitalist este cel care a eliberat oamenii din legăturile exploatatoare ale feudalismului şi care a provocat îmbunătăţiri economice enorme, şi înţeleg faptul că acest sistem, prin dezvoltarea forţelor de producţie pe care a adus-o cu sine, a fost, din perspectiva evoluţionistă, un pas necesar şi pozitiv pe drumul înspre socialism. Socialismul, aşa cum este conceput în cele două variante, nutreşte aceleaşi scopuri ca şi liberalismul: libertatea şi prosperitatea. Dar se presupune că socialismul ar duce mai departe realizările liberale, înlocuind capitalismul (anarhia productivă a competitorilor privaţi, ce aduce cu sine mai sus menţionata schimbare, mobilitate, incertitudine şi nelinişte în ţesătura socială), atunci când el atinge cel mai înalt stadiu de dezvoltare, cu o economie planificată şi coordonată raţional, care împiedică insecuritatea produsă de această schimbare să fie resimţită la nivelul individului. Desigur că, din nefericire, aşa cum au demonstrat în mod suficient precedentele două capitole, această idee este una mai degrabă eronată. Tocmai determinându-i pe indivizi, prin măsuri redistribuţioniste, să devină insensibili la schimbare, li se ia acestora motivaţia de a se adapta rapid la schimbările viitoare şi, prin urmare, valoarea bunurilor produse, în termenii evaluărilor efectuate de consumatori, scade. Şi tocmai pentru că un singur plan înlocuieşte o multitudine de planuri aparent necoordonate, libertatea individuală este redusă şi, mutatis mutandis, stăpânirea unor oameni asupra altora este accentuată.

Conservatorismul, pe de altă parte, este răspunsul anti-egalitarist şi reacţionar la modificările dinamice provocate de liberalizarea societăţii. El este anti-liberal şi, mai degrabă decât să recunoască realizările liberalismului, tinde să idealizeze şi să glorifice vechiul sistem feudal, ca unul ordonat şi stabil. [12] Fiind un fenomen post-revoluţionar, nu susţine în mod necesar şi direct o reîntoarcere la un status quo prerevoluţionar şi acceptă, oricât de mult ar regreta, că anumite schimbări sunt ireversibile. Dar nu l-ar deranja prea mult ideea ca vechile puteri feudale, care în decursul procesului de liberalizare şi-au pierdut parţial sau în întregime domeniile în favoarea proprietarilor naturali, să fie reaşezate pe vechile lor poziţii, şi predică hotărât şi deschis conservarea actualului status quo, adică a distribuţiei existente şi extrem de inegale a proprietăţii, avuţiei şi veniturilor. Ideea sa este de a stopa sau de a încetini, atât cât este posibil, procesele de schimbare permanentă şi de mobilitate produse de liberalism şi de capitalism şi, în schimb, de a recrea un sistem social ordonat şi stabil, în care fiecăruia să-i fie asigurată păstrarea poziţiei dobândite în trecut. [13]

Pentru a realiza acest lucru, conservatorismul trebuie să apere (şi într-adevăr o face), legitimitatea mijloacelor non-contractuale de achiziţie şi de păstrare a proprietăţii şi a venitului aferent ei, deoarece tocmai acceptarea exclusivă a relaţiilor contractuale a cauzat permanentele modificări în distribuţia veniturilor şi a avuţiei. La fel cum feudalismul permitea achiziţia şi păstrarea prin forţă a proprietăţii, conservatorismului îi este indiferent dacă oamenii şi-au dobândit sau îşi păstrează poziţiile lor actuale în ceea ce priveşte veniturile şi avuţia prin apropriere originară şi prin contract, ori prin alte mijloace. În schimb, conservatorismul consideră a fi un fapt adecvat şi legitim ca o clasă odată stabilită de proprietari să aibă dreptul de a împiedica orice schimbare socială pe care o percepe ca pe o ameninţare la adresa poziţiei sale relative în ierarhia socială a veniturilor şi a avuţiei, chiar dacă unii indivizi, proprietari şi/sau utilizatori ai anumitor factori de producţie, nu ar cădea de acord, în manieră contractuală, cu acest lucru. Conservatorismul, deci, trebuie să fie privit ca un moştenitor ideologic al feudalismului. Iar la fel cum feudalismul trebuie descris ca socialism aristocratic (ceea ce ar trebui să reiasă foarte clar din caracterizarea anterioară), conservatorismul trebuie considerat un socialism al burgheziei. Liberalismul, la adresa căruia se constituie ca reacţii ideologice atât varianta egalitaristă, cât şi cea conservatoare a socialismului, şi-a atins apogeul influenţei pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Probabil că ultimele sale realizări glorioase au fost abrogarea, în 1846, a Legilor Porumbului din Anglia (înfăptuită de R. Cobden, J. Bright şi de Liga împotriva legii porumbului), precum şi revoluţiile de la 1848 în Europa Continentală. Apoi, datorită inconsistenţelor şi slăbiciunilor interne ale ideologiei liberale, [14] diversiunilor şi dezbinărilor pe care le-au produs aventurile imperialiste ale diverselor state naţionale, şi nu în ultimul rând datorită atracţiei pe care feluritele versiuni ale socialismului, cu promisiunile lor de securitate şi stabilitate, au exercitat-o şi încă o mai exercită asupra dezgustului public răspândit faţă de schimbările dinamice şi de mobilitate, [15] liberalismul a intrat în declin. Socialismul l-a înlocuit tot mai mult ca forţă ideologică dominantă, răsturnând astfel procesul de liberalizare şi impunând iarăşi societăţii noi şi noi elemente non-contractuale. [16] În diferite momente şi locuri, diferite versiuni de socialism şi-au găsit, în diverse grade, sprijinul în opinia publică, astfel încât astăzi urmele tuturor acestora pot fi găsite, în grade variate, coexistând peste tot şi producându-şi efectele cumulate de sărăcire asupra procesului de producţie, a păstrării avuţiei şi a formării caracterelor. Dar influenţa socialismului conservator, în special, trebuie subliniată, mai ales pentru că adesea este trecută cu vederea sau subestimată. Dacă, astăzi, societăţile Europei Occidentale pot fi descrise ca socialiste, acest fapt se datorează mult mai mult influenţei socialismului conservator decât influenţei ideilor egalitariste. Totuşi, modul special în care conservatorimul îşi exercită influenţa explică de ce aceasta trece adesea neremarcată. Conservatorismul nu doar că dă formă structurii sociale prin politicile sale (iar aceasta mai ales în societăţi cum sunt cele europene, unde urmele trecutului feudal nu au fost niciodată complet şterse, ci unde un mare număr de reminiscenţe feudale au supravieţuit chiar şi perioadei de apogeu a liberalismului). O ideologie cum este cea conservatoare îşi exercită foarte subtil influenţa, chiar şi prin simpla menţinere a status-quo-ului sau permiţând ca lucrurile să se desfăşoare conform tradiţiilor vechii epoci. Care sunt atunci elementele specific conservatoare în societăţile contemporane, şi cum produc ele o sărăcire relativă? Cu această întrebare, trecem la analiza sistematică a conservatorismului şi a efectelor sale economice şi socio-economice. O caracterizare abstractă a regulilor de proprietate subiacente conservatorismului şi o descriere a acestor reguli în termenii teoriei naturale a proprietăţii vor constitui, şi de această dată, punctul de pornire. Există două astfel de reguli. În primul rând, socialismul conservator, la fel ca şi cel social-democrat, nu scoate în afara legii proprietatea privată. Ba dimpotrivă: totul (toţi factorii de producţie şi toată avuţia utilizată non-productiv) se poate afla, în principiu, în proprietate privată, poate fi vândut, cumpărat sau închiriat, cu aceeaşi excepţie a unor domenii cum ar fi educaţia, circulaţia şi comunicaţiile, băncile centrale şi producţia de securitate. Dar, în al doilea rând, nimeni nu este deţinătorul întregii sale proprietăţi şi a întregului venit ce poate fi obţinut din utilizarea acesteia. Mai curând, o parte din toate acestea aparţine societăţii prorietarilor şi beneficiarilor actuali, iar societatea are deptul de a aloca veniturile şi avuţia, actuale sau viitoare, membrilor săi individuali, astfel încât vechea distribuţie relativă a veniturilor şi a avuţiei să fie conservată. Şi, de asemenea, este dreptul societăţii de a determina cât de mare sau cât de mică trebuie să fie partea din venit sau din avuţie astfel administrată, şi ce este într-adevăr necesar să fie făcut pentru a conserva o distribuire dată a veniturilor şi a avuţiei. [17]

Iarăşi, din perspectiva teoriei naturale a proprietăţii, aranjamentele privitoare la proprietate ale conservatorismului presupun o agresiune împotriva drepturilor proprietarilor naturali. Proprietarii naturali ai lucrurilor pot face cu acestea orice doresc, atâta vreme cât nu modifică integritatea fizică a proprietăţii altcuiva, fără a avea permisiunea acestuia. Această normă presupune, în special, dreptul lor de a-şi modifica proprietatea sau de a-i da diferite utilizări pentru a se adapta modificărilor anticipate ale cererii şi pentru a-i păstra sau, dacă este posibil, pentru a-i spori astfel valoarea. De asemenea, presupune dreptul de a culege ei înşişi beneficiile valorii sporite a proprietăţii, care apar din modificările neanticipate ale cererii -adică din modificările norocoase pentru ei, dar pe care nu le-au prevăzut sau efectuat. Dar, în acelaşi timp, deoarece în conformitate cu principiile teoriei naturale a proprietăţii, fiecare proprietar natural este protejat doar împotriva agresiunii fizice şi împotriva achiziţiei sau transferului non-contractual de titluri de proprietate, este presupus în această normă şi faptul că fiecare se confruntă permanent şi constant cu riscul ca, în urma modificărilor cererii sau acţiunii celorlalţi proprietari, valoarea proprietăţii sale să scadă sub nivelul atins la un moment dat. Din perspectiva acestei teorii, nimeni nu este proprietarul valorii unei proprietăţi, şi prin urmare nimeni, nicicând, nu are dreptul de a conserva sau de a restabili valoarea proprietăţii sale. Prin comparaţie, conservatorismul ţinteşte tocmai spre o astfel de prezervare sau de restabilire a valorilor şi a distribuţiei lor relative. Însă acest lucru este posibil, desigur, doar dacă are loc o redistribuire în alocarea titlurilor de proprietate. De vreme ce valoarea proprietăţii nimănui nu depinde exclusiv de propriile acţiuni privitoare la respectiva proprietate ci şi, inevitabil, de acţiunile altor oameni, îndeplinite cu mijloacele rare pe care doar aceştia le au sub control, atunci, pentru a conserva valoarea dată a proprietăţilor, cineva (fie o persoană, fie un grup de persoane) trebuie să fie deţinătorul de drept al tuturor mijloacelor rare (depăşind cu mult numărul celor care sunt în fapt controlate sau folosite de acea persoană sau de acel grup). Mai mult, acest grup trebuie să fie, în sensul cel mai literal, proprietarul corpurilor tuturor persoanelor, de vreme ce utilizările pe care cineva le dă corpului său pot, la rândul lor, să influenţeze (să sporească sau să micşoreze) valorile existente ale proprietăţilor. Astfel, pentru a se putea îndeplini scopul conservatorismului, trebuie să aibă loc o redistribuire a titlurilor de proprietate, de la proprietarii-producători ai resurselor rare către persoane care, orice merite ar fi având ca foşti producători, nu folosesc şi nici nu achiziţionează contractual, în prezent, acele lucruri a căror utilizare a condus la o schimbare în distribuţia dată a valorilor.

Înţelegând toate aceste lucruri, prima concluzie privind efectul economic general al conservatorismului ne stă chiar în faţa ochilor: proprietarii naturali ai lucrurilor fiind, total sau parţial, expropriaţi (spre avantajul non-utilizatorilor, non-producătorilor şi non-contractanţilor), conservatorismul anulează sau reduce motivaţia primilor de a întreprinde ceva pentru a creşte valoarea proprietăţilor existente şi de a se adapta la modificările cererii. Motivaţia pentru a fi conştient de schimbările în structura cererii şi pentru a le anticipa, pentru a ajusta rapid proprietatea existentă şi a o folosi într-o manieră consistentă cu aceste circumstanţe modificate, pentru a spori eforturile productive, pentru a economisi şi pentru a investi, este redusă, de vreme ce posibilele beneficii ale unui asemenea comportament nu mai pot fi apropriate privat, ci vor fi socializate. Mutatis mutandis, creşte motivaţia de a nu face nimic pentru a evita riscul permanent ca valoarea proprietăţii să scadă sub nivelul actual, de vreme ce nu mai este necesar ca posibilele pierderi datorate acestui comportament să fie apropriate privat , ci vor fi la rândul lor socializate. Prin urmare, cum toate aceste activităţi (evitarea riscurilor, atenţia, adaptabilitatea, munca şi efortul de a economisi), presupun costuri şi necesită utilizarea timpului şi, posibil, şi a altor resurse rare, care ar putea fi folosite în moduri alternative (pentru agrement şi pentru consum, de exemplu), vor exista mai puţine activităţi de primul tip, şi mai multe din cel de-al doilea, iar standardul general de viaţă, ca o consecinţă, va scădea. Trebuie să tragem deci concluzia că scopul conservator de a prezerva valorile şi distribuirile prezente ale acestora, poate fi atins doar pe seama unei scăderi relative generale a valorii totale a bunurilor nou produse şi a celor vechi şi menţinute, adică pe seama reducerii avuţiei sociale.

Probabil este deja destul de clar faptul că, din punctul de vedere al analizei economice, există o similaritate izbitoare între socialismul social-democrat şi cel al conservatorismului. Ambele forme de socialism implică o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre producătorii/contractanţi înspre non-producători/non-contractanţi, iar prin aceasta ambele separă procesele producţiei şi ale contractării de cele ale achiziţiei reale a veniturilor şi a avuţiei. Prin aceasta, ambele versiuni fac din achiziţia veniturilor şi a avuţiei o problemă politică, adică un proces în cursul căruia o persoană sau un grup de persoane îşi impune voinţa în privinţa utilizării mijloacelor rare asupra voinţei altor persoane cu care se află în dezacord. Ambele variante de socialism, deşi pretinzând în principiu, în numele non-producătorilor, proprietatea deplină asupra întregului venit şi a întregii avuţii produse, permit realizarea programelor lor într-o manieră graduală şi, în consecinţă, ambele vor conduce, în măsura în care această politică este pusă într-adevăr în practică, la o sărăcire relativă.

Diferenţa dintre conservatorism şi ceea ce a fost numit socialism de tip social-democrat rezidă exlusiv în faptul că ele îşi exercită atracţia asupra unor persoane diferite sau asupra unor sentimente diferite prezente în aceeaşi oameni, în măsura în care ei preferă maniere diferite în care venitul şi avuţia obţinute non-contractual de la producători să fie redistribuite în favoarea non-producătorilor. Socialismul redistributiv atribuie non-producătorilor avuţia şi veniturile fără a lua în considerare realizările trecute ale acestora în postura de deţinători ai avuţiei şi de beneficiari ai veniturilor, sau chiar încearcă să şteargă diferenţele existente. Conservatorismul, pe de altă parte, alocă non-producătorilor venituri în concordanţă cu poziţiile trecute şi inegale deţinute de aceştia în privinţa veniturilor şi a avuţiei, şi ţinteşte la stabilizarea distribuţiei şi diferenţelor de venit existente. [18] Diferenţa este, prin urmare, doar una de psihologie socială: favorizând pattern-uri diferite de distribuţie, ele acordă privilegii unor grupuri diferite de non-producători. Socialismul redistributiv îi favorizează în special pe cei săraci dintre non-producători şi îi dezavantajează în special pe cei bogaţi dintre producatori; în consecinţă, tinde să-şi găsească susţinători în prima categorie şi duşmani în cea de-a doua. Conservatorismul acordă avantaje speciale celor bogaţi din grupul non-producătorilor şi dăunează mai ales intereselor celor săraci dintre producători; iar astfel tinde să-şi găsească susţinători cu predilecţie printre primii şi să răspândească disperarea, abandonul şi resentimentele printre cei aparţinând grupului secund.

Dar, deşi este adevărat că cele două sisteme socialiste sunt foarte asemănătoare din punct de vedere economic, diferenţa dintre ele în privinţa fundamentelor socio-psihologice are totuşi un impact asupra politicilor lor economice specifice. Fără îndoială, acest impact nu afectează efectele generale de sărăcire rezultate din exproprierea producătorilor (aşa cum au fost ele explicate mai sus), care rămân comune. În schimb, influenţează opţiunile pe care socialismul de tip social-democrat, pe de o parte, şi conservatorismul, pe de altă parte, le operează în privinţa instrumentelor şi a tehnicilor specifice disponibile pentru atingerea scopurilor distributive ale fiecăruia dintre ele. Tehnica favorită a socialismului social-democrat este cea a impozitării, aşa cum a fost ea descrisă şi analizată în capitolul prcedent. Desigur, conservatorismul poate, la rândul său, să utilizeze acest instrument; şi într-o oarecare măsură este într-adevăr nevoit să o facă, fie şi numai pentru a finanţa aplicarea politicilor sale. Dar nu impozitarea este tehnica sa preferată, iar explicaţia acestui fapt poate fi găsită în psihologia socială a conservatorismului. Dedicat fiind conservării unui status-quo al poziţiilor inegale în ceea ce priveşte veniturile, avuţia şi statusul social, impozitarea este pur şi simplu un instrument prea progresist pentru scopurile sale. A apela la impozitare înseamna a permite întâi apariţia modificărilor în distribuţia avuţiei şi a veniturilor, şi abia apoi rectificarea stării de lucruri şi restaurarea ordinii vechi. A proceda astfel nu înseamnă doar a provoca sentimente negative, în special printre cei care, prin eforturi proprii, şi-au îmbunătăţit într-adevăr poziţiile lor relative şi apoi sunt retrogradaţi pe vechile poziţii. Permiţând progresului să apară şi încercând apoi revenirea la o stare de lucruri anterioară, conservatorismul îşi slăbeşte de asemenea propria justificare, adică raţionamentul că o distribuţie dată a veniturilor şi a avuţiei este legitimă pentru că este cea care a existat dintotdeauna. De aceea, conservatorismul preferă ca schimbările să nu apară deloc, şi preferă să se folosească de politici care promit să le împiedice sau, mai curând, promit să facă aceste schimbări mai puţin vizibile.

Există trei astfel de tipuri generale de politici: controlul preţurilor, reglementările şi controlul comportamentelor, toate acestea fiind, fără nici o îndoială, măsuri socialiste, la fel ca şi impozitarea. Dar, fapt destul de interesant, toate sunt în general neglijate în încercările de a stabili gradul total de socialism din diferite societăţi, la fel cum importanţa impozitării a fost în această privinţă supraevaluată. [19] Voi discuta pe rând aceste politici conservatoare specifice.

Orice modificare a preţurilor (relative) cauzează evident modificări în poziţia relativă a celor care oferă respectivele bunuri şi servicii. Prin urmare, pentru ca aceştia să-şi poată fixa poziţia, s-ar părea că tot ceea ce trebuie făcut este să se fixeze preţurile -acesta este temeiul conservator pentru introducerea controlului preţurilor. Pentru a verifica validitatea acestei concluzii, trebuie să examinăm efectele economice ale fixării preţurilor. [20] Pentru început, să presupunem că a fost introdus controlul selectiv al preţului pentru un produs sau pentru un grup de produse şi că preţul curent al pieţei a fost declarat ca singurul preţ la care poate fi vândut acel produs. Acum, atâta vreme cât preţul fixat este egal cu preţul pieţei, controlul preţurilor nu va avea, pur şi simplu, nici un efect. Efectele specifice fixării preţurilor se pot produce doar atunci când respectiva identitate nu mai există. Iar cum fixarea preţurilor nu elimină cauzele care ar fi provocat schimbarea preţurilor, ci pur şi simplu decretează că aceste cauze nu trebuie să se bucure de nici un fel de atenţie, aceste cauze vor apărea imediat ce apar modificări în structura cererii pentru produsul respectiv, indiferent care ar fi motivul. Dacă cererea creşte (iar preţurile, necontrolate, ar urca şi ele), atunci preţul fixat se transformă într-un preţ maxim efectiv, adică ar deveni ilegală vânzarea acelui produs la un preţ superior. Dacă cererea scade (iar preţurile, necontrolate, ar scădea la rândul lor), atunci preţul fixat devine un preţ minim efectiv, adică un preţ sub care este ilegal să vinzi. [21]

Consecinţa impunerii unui preţ maxim este o cerere excedentară pentru bunurile oferite. Nu oricine ar dori să le cumpere la preţul fixat ar putea să o facă. Iar această criză va dura atâta vreme cât preţurile nu sunt lăsate să crească odată cu creşterea cererii, neexistând, prin urmare, nici o posibilitate ca producătorii (care se presupune că au produs deja până la punctul în care costurile marginale, adică costurile producerii ultimei unităţi din produsul în cauză, au egalat utilitatea marginală) să direcţioneze resurse suplimentare în respectivul domeniu de producţie, şi să mărească astfel cantitatea produsă fără să apară pierderi. Cozile, raţionalizarea, favoritismul, plăţile pe sub tejghea şi pieţele negre vor deveni constante ale vieţii. Iar crizele şi celelalte efecte colaterale pe care le provoacă vor deveni chiar mai intense, pe măsură ce cererea excedentară pentru produsele ale căror preţuri sunt controlate se va extinde şi asupra altor bunuri necontrolate (în special, desigur, asupra substitutelor), va duce la creşterea preţurilor lor (relative) şi va crea astfel o motivaţie suplimentară de a transfera resurse dinspre domeniile de producţie controlate înspre cele necontrolate.

Impunerea unui preţ minim, adică a unui preţ deasupra preţului potenţial de piaţă, şi sub care vinderea devine ilegală, produce mutatis mutandis un excedent al ofertei asupra cererii. Va exista un surplus de bunuri produse, care pur şi simplu nu-şi va găsi cumpărători. Iarăşi, acest surplus va continua să existe câtă vreme preţurilor nu li se va permite să scadă conform reducerii cererii pentru produsul în cauză. Lacurile de lapte şi de vin, munţii de unt şi de cereale, pentru a da doar câteva exemple, vor continua să crească; iar cum depozitele se vor umple, va deveni necesară distrugerea repetată a producţiei suplimentare (sau, ca alternativă, plătirea producătorilor pentru a nu mai produce surplusul). Producţia în surplus chiar se va intensifica, deoarece preţul artificial mărit va atrage o investiţie chiar mai mare de resurse în acest domeniu particular, resurse a căror lipsă va fi resimţită în alte domenii de producţie în care de fapt există o nevoie mai mare pentru ele (în termenii cererii consumatorilor) şi în care, ca o consecinţă, preţurile produselor vor creşte.

Că este vorba despre preţuri maxime sau minime, în ambele cazuri controlul preţurilor va avea ca rezultat o sărăcire relativă. În orice caz, ele vor conduce la o situaţie în care prea multe resurse (în termenii cererii consumatorilor) vor fi blocate în domenii de producţie de importanţă redusă şi în care resurse insuficiente vor fi disponibile în domenii de o relevanţă sporită. Factorii de producţie nu vor mai putea fi alocaţi astfel încât nevoile cele mai urgente să fie primele satisfăcute, următoarele ca urgenţă imediat după aceea etc., sau, mai precis, astfel încât producţia să nu fie extinsă (sau redusă) dincolo (sau dicoace) de nivelul în care utilitatea produsului marginal scade sub (sau rămâne deasupra) utilităţii marginale a oricărui alt produs. Mai curând, impunerea controlului preţurilor înseamnă că nevoi mai puţin urgente vor fi satisfăcute pe seama unei reduceri a satisfacerii nevoilor mai urgente. Iar acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât că standardul de viaţă va scădea. Faptul că oamenii îşi pierd timpul căutând cu disperare bunuri pentru care oferta este artificial micşorată sau faptul că bunurile sunt aruncate deoarece oferta este artificial mărită, nu sunt decât cele mai evidente două simptome ale acestei reduceri a avuţiei sociale.

Dar aceasta nu este tot. Analiza precedentă relevă de asemenea faptul că conservatorismul nu poate, prin intermediul controlului parţial al preţurilor, nici măcar să-şi atingă scopul de stabilitate distributivă. Dacă preţurile sunt doar parţial controlate, dizlocările poziţiilor existente în ceea ce priveşte veniturile şi avuţia se vor produce în continuare, deoarece producătorii din domeniile necontrolate sau din domeniile în care există un preţ minim sunt favorizaţi faţă de producătorii din domeniile controlate, sau din domeniile în care există preţuri maxime ale produselor. Va continua deci să existe o motivaţie producătorii individuali de a trece dintr-un domeniu de producţie într-altul, mai profitabil, consecinţa fiind aceea că vor apărea diferenţe în vigilenţa antreprenorială şi în capacitatea de a prevedea şi a provoca astfel de treceri, ceea ce va duce la dizlocări ale ordinii stabilite. Conservatorismul, deci, dacă într-adevăr nu admite compromisuri în angajamentul său de a menţine un status quo, este condus la lărgirea treptată a sferei bunurilor supuse controlului preţurilor şi, de fapt, nu se poate opri înainte de controlul complet al preţurilor sau înainte de îngheţarea acestora. [22] Doar dacă preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor, ale bunurilor de consum şi ale celor de capital deopotrivă, sunt îngheţate la un anumit nivel, iar procesul de producţie este astfel complet separat de structura cererii -în locul unei separări a producţiei şi a cererii numai în câteva puncte sau sectoare, ca în cazul controlului parţial- pare posibilă conservarea completă a unei ordini distributive existente. Nu trebuie să surprindă, însă, faptul că preţul ce trebuie plătit pentru un astfel de conservatorism total este chiar mai mare decât cel al controlului doar parţial al preţurilor. [23] Printr-un control complet al preţurilor, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este în fapt abolită. Pot să mai existe proprietari privaţi doar cu numele, pentru că dreptul de a determina modul de folosire a propriei proprietăţi şi de a se angaja în orice schimb contractual considerat avantajos este complet pierdut. Consecinţa imediată a acestei exproprieri tăcute a producătorilor va fi o reducere în materie de economii şi de investiţii şi, mutatis mutandis, o creştere a consumului. De vreme ce nu mai poţi cere pentru roadele muncii tale atâta cât ar permite piaţa, există pur şi simplu mai puţine motive pentru a munci. În plus, cum preţurile sunt fixe (independente de valoarea pe care consumatorii o ataşează bunurilor în cauză), există şi un motiv în minus de a fi preocupat de calitatea acelui tip special de muncă sau de produs pe care, din întâmplare, cineva o mai prestează sau îl mai produce şi, prin urmare, calitatea fiecărui produs va scădea.

Dar chiar mai importantă este sărăcirea rezultată din haosul alocaţional creat de controlul universal al preţurilor. Deşi preţurile tuturor produselor, inclusiv cele ale tuturor factorilor, şi în special ale muncii, sunt îngheţate, cererea pentru diferite produse se modifică în mod constant. În lipsa controlului preţurilor, preţurile vor urma direcţia acestei modificări şi prin aceasta vor crea producătorilor motivaţia de a trece constant din domenii de producţie mai puţin apreciate în domenii mai apreciate. Într-un sistem de control universal al preţurilor, acest mecanism este complet distrus. Dacă cererea pentru un produs creşte, va apărea o criză deoarece preţurilor nu li se permite să crească şi, cum profitabilitatea producerii acelui produs particular nu a fost alterată, nu vor mai fi atraşi factori de producţie suplimentari. Ca o consecinţă, cererea excedentară, lăsată nesatisfăcută, se va răsfrânge asupra altor produse, mărind cererea pentru acestea deasupra nivelului care ar fi fost stabilit altfel. Dar, nici aici, preţurilor nu li se permite să crească odată cu sporirea cererii, şi din nou va apărea o criză. Şi astfel, procesul transferului cererii dinspre produsele cele mai dorite înspre produse de o importanţă secundară, şi de aici spre produse de o relevanţă chiar mai mică, va continua cu necesitate vreme îndelungată, deoarece nu toţi pot cumpăra la preţul stabilit. În final, deoarece nu mai există alternative disponibile, şi deoarece banii pe care oamenii încă îi mai au pentru a-i cheltui vor avea o valoare intrinsecă chiar mai mică decât a celui mai puţin valoros produs aflat la vânzare, cererea excedentară se va răsfrânge asupra produselor pentru care, inţial, cererea scăzuse. Prin urmare, chiar şi în acele domenii în care apăruse un surplus de produse datorită declinului cererii şi a faptului că preţurile nu au putut să scadă corespunzător, vânzările vor creşte din nou ca o consecinţă a cererii nesatisfăcute în altă parte a economiei. În ciuda preţurilor artificial de înalte, surplusurile vor fi vândute şi, profitabilitatea fiind astfel restabilită, chiar şi în aceste domenii va fi prevenită scurgerea capitalului.

Introducerea controlului total asupra preţurilor înseamnă că sistemul de producţie a devenit total independent de preferinţele consumatorilor, pentru a căror satisfacere are loc, de fapt, producţia. Producătorii pot să producă orice, iar consumatorii nu au altă alternativă decât să cumpere, indiferent ce s-ar produce. În consecinţă, orice modificare ce este făcută sau ordonată în structura producţiei fără ajutorul oferit de variaţia liberă a preţurilor nu este decât o bâjbâială prin întuneric, înlocuind un set arbitrar de bunuri oferite consumatorilor cu altul la fel de arbitrar. Pur şi simplu, nu mai există nici o legătură între structura producţiei şi cea a cererii. La nivelul experienţelor consumatorilor, aceasta înseamnă, după cum descria situaţia George Reisman, "...a-i îngropa pe oameni în tricouri, lăsându-i însă fără nimic în picioare, sau a-i îngropa în pantofi, dar lăsându-i la bustul gol; sau a le oferi cantităţi enorme de hârtie, dar nu şi stilouri sau cerneală, sau invers;...înseamnă într-adevăr a le oferi orice combinaţie absurdă de bunuri". Dar, desigur, "... doar a le oferi consumatorilor combinaţii neechilibrate de bunuri este deja echivalent în sine cu un declin major al producţiei, pentru că reprezintă în aceeaşi măsură o pierdere pentru bunăstarea oamenilor." [24] Standardul de viaţă nu depinde pur şi simplu de o cantitate fizică totală a producţiei; depinde mult mai mult de distribuţia corectă sau de proporţionarea diferiţilor factori de producţie specifici pentru producerea unui ansamblu bine echilibrat al bunurilor de consum. Controlul universal al preţurilor, ca ultima ratio a conservatorismului, împiedică producerea unui astfel de ansamblu. Ordinea şi stabilitatea sunt create doar aparent; ele sunt de fapt un mijloc de a crea haos alocaţional şi arbitrar, şi de a reduce astfel drastic standardul general de viaţă.

În plus, iar aceasta ne conduce la discutarea celui de-al doilea instrument specific politicii conservatoare (reglementările), chiar dacă preţurile sunt total controlate, acest lucru poate garanta menţinerea ordinii existente a distribuţiei veniturilor şi a avuţiei doar dacă se presupune în mod nerealist că produsele (la fel ca şi producătorii lor), sunt "staţionare". Modificările în ordinea existentă nu pot fi excluse, totuşi, dacă se produc produse noi şi diferite, dacă sunt dezvoltate noi tehnologii de producţie, sau dacă apar noi producători. Toate acestea ar duce la dizlocări de poziţii în ordinea existentă, deoarece vechile produse şi tehnologii, precum şi vechii producători, aflaţi sub incidenţa controlului preţurilor, ar trebui să concureze deci cu noile şi diferitele produse şi servicii (care, noi fiind, este imposibil să fi avut preţurile controlate), şi vor pierde probabil o parte din veniturile ce le erau stabilite, în decursul acestei competiţii, în favoarea noilor veniţi. Pentru a compensa astfel de dizlocări, conservatorismul ar putea, din nou, să se folosească de impozitare, şi într-o oarecare măsură chiar o face. Dar a permite apariţia nestingherită a inovaţiilor, şi apoi a impozita câştigurile inovatorilor şi a restaura vechea ordine este, după cum am explicat, un instrument prea progresist pentru o politică conservatoare. Conservatorismul preferă reglementările ca mijloc de a preveni sau de a încetini atât apariţia inovaţiilor, cât şi a schimbărilor sociale pe care ele le provoacă.

Cel mai drastic mod de a reglementa sistemul de producţie ar fi, pur şi simplu, scoatere în afara legii a oricărei inovaţii. Ar trebui să observăm faptul că o astfel de politică îşi găseşte aderenţi printre cei care se plâng deja de tendinţa excesivă a altora către consum, adică de faptul că există deja "prea multe" bunuri şi servicii pe piaţă, şi care ar dori să îngheţe sau chiar să reducă prezenta diversitate; şi, de asemenea, din motive destul de diferite, printre cei ce vor să îngheţe tehnologia de producţie prezentă, din teamă că inovaţiile tehnologice, cum ar fi mijloacele de economisire a muncii, ar "distruge" locurile de muncă (existente). Cu toate acestea, o prohibire explicită a oricărei schimbări inovatoare nu a fost niciodată serios încercată (cu excepţia recentă, poate, a regimului lui Pol Pot) datorită lipsei de sprijin din partea opiniei publice, care nu a putut fi convinsă că o astfel de politică nu ar fi extrem de costisitoare în termenii pierderii bunăstării. Destul de populară, totuşi, a fost o abordare doar întrucâtva mai moderată. Deşi nici o schimbare nu este interzisă în principiu, orice inovaţie trebuie aprobată oficial (adică aprobată de alte persoane decât inovatorul însuşi) înainte de a fi implementată. În acest fel, argumentează conservatorismul, este asigurată acceptabilitatea socială a inovaţiilor, gradualitatea progresului, faptul că toţi producătorii pot introduce simultan o inovaţie şi că oricine poate profita de avantajele pe care aceasta le aduce. Cartelizarea obligatorie, adică înfăptuită prin mijlocirea guvernului, este cel mai popular mijloc de a produce acest efect. Cerându-li-se tuturor producătorilor, sau tuturor producătorilor dintr-o industrie, să devină membrii unei organizaţii cu rol de supervizare (cartelul), devine astfel posibilă, prin impunerea de cote de producţie, evitarea excedentului prea vizibil al ofertei provocat de existenţa preţurilor minime. Mai mult, dizlocările cauzate de orice măsură inovatoare pot fi monitorizate şi atenuate. Dar, deşi această abordare a câştigat în mod constant teren în Europa şi, într-o măsură oarecum mai mică, în Statele Unite, şi deşi anumite sectoare ale economiei sunt cu adevărat supuse unui astfel de control, totuşi cel mai popular şi mai frecvent utilizat instrument regulator al socialismului conservator este încă cel al stabilirii unor standarde predefinite pentru categorii predefinite de produse sau producători, standarde cărora trebuie să li se conformeze toate inovaţiile. Aceste reglementări precizează tipul de calificare pe care trebuie să-l posede o persoană (în afara celei "normale" de a fi proprietarul legitim al lucrurilor şi de a nu vătăma fizic proprietatea altcuiva prin acţiunile sale) pentru a avea dreptul să devină producătorul unui anumit tip de bunuri; sau stipulează tipurile de teste (de exemplu, în ceea ce priveşte materialele, înfăţişarea sau măsurătorile) pe care trebuie să le treacă un produs de un anumit gen înainte de a fi admis pentru prima oară pe piaţă; sau ele prescriu verificările pe care trebuie să le sufere orice îmbunătăţire tehnologică înainte de a deveni o metodă de producţie nou aprobată. Prin astfel de măsuri regulatorii, nici inovaţiile nu pot fi eliminate complet, şi nici nu poate fi evitată total posibilitatea unor schimbări, chiar surprinzătoare. Dar, cum standardele predefinite cărora trebuie să li se conformeze inovaţiile sunt cu necesitate "conservatoare", adică formulate în termenii produselor, ai producătorilor sau ai tehnologiilor existente, ele servesc scopul conservatorismului prin aceea că, cel puţin, încetinesc viteza schimbărilor inovatoare şi îngustează spectrul posibilelor surprize.

În orice caz, toate aceste tipuri de reglementări, şi într-o mai mare măsură primele, vor duce la o scădere a standardului general de viaţă. [25] O inovaţie poate fi reuşită şi poate permite inovatorului să modifice ordinea existentă a distribuţiei veniturilor şi a avuţiei, fără îndoială, doar dacă are, pentru consumatori, o valoare mai mare decât aceea a vechilor produse concurente. Impunerea de reglementări presupune o redistribuire a titlurilor de proprietate de la inovatori către producătorii, produsele şi tehnologiile stabilite. Astfel, prin socializarea completă sau parţială a posibilelor câştiguri (în termeni de venit sau avuţie) pe care schimbările inovatoare le aduc în procesul de producţie şi, mutatis mutandis, prin socializarea completă sau parţială a posibilelor pierderi datorate lipsei inovaţiilor, procesele de inovare vor fi încetinite, vor exista mai puţine inovaţii şi mai puţini inovatori şi, în schimb, va apărea o tendinţă mai puternică a oamenilor de a se mulţumi cu felul în care decurg lucrurile în prezent. Aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că procesul sporirii satisfacţiei consumatorilor prin producerea de bunuri şi servicii mai preţuite, într-un mod mai eficient şi mai puţin costisitor, este stopat, sau cel puţin stingherit. Astfel, deşi într-un mod oarecum diferit faţă de cel al controlului preţurilor, reglementările vor face la rândul lor ca procesul de producţie să-şi piardă legătura cu structura cererii. Şi, cu toate că aceasta ar putea ajuta la conservarea unei distribuţii existente a avuţiei, costul său va fi din nou un declin al avuţiei totale încorporate în chiar această structură a producţiei.

În fine, cel de-al treilea instrument specific politicilor conservatoare este controlul comportamentului. Controlul preţurilor şi reglementările îngheaţă dimensiunea corelată ofertei dintr-un sistem economic şi o separă astfel de cerere. Dar ele nu împiedică apariţia unor modificări în structura cererii, ci doar fac oferta insensibilă la aceste schimbări. Deci se poate încă întâmpla nu doar să apară discrepanţe, ci ca ele să şi devină observabile ca atare. Controlul comportamentului este un instrument al politicii economice menit să controleze cererea. El ţinteşte la prevenirea sau întârzâierea modificărilor în structura cererii, astfel încât să facă mai puţin vizibilă lipsa de reacţie a ofertei şi să ducă astfel la îndeplinirea sarcinii conservatorismului: apărarea ordinii existente faţă de modificările structurale de orice tip.

Controlul preţurilor şi reglementările, pe de o parte, împreună cu controlul comportamentelor, pe de altă parte, sunt cele două laturi complementare ale unei politici conservatoare. Iar dintre aceste două laturi, se poate argumenta că latura controlului comportamentelor este cea care poartă trăsăturile cele mai specifice ale unei politici conservatoare. Deşi feluritele forme de socialism favorizează categorii diferite de non-producători şi non-inovatori pe seama unor categorii diferite de potenţiali producători şi inovatori, conservatorismul, la fel de mult ca şi orice altă variantă de socialism, tinde să producă tipuri de personalitate mai puţin productive şi mai puţin inovatoare, forţându-i pe oameni să-şi sporească consumul sau să-şi direcţioneze energiile productive şi inovatoare către pieţele negre. Dar, dintre toate formele de socialism, doar conservatorismul se interferează, ca parte a programului său, cu consumul şi cu schimburile necomerciale. (Fără îndoială, toate celelalte forme de socialism produc la rândul lor efecte asupra consumului, în măsura în care duc la o reducere a standardului de viaţă; dar, spre deosebire de conservatorism, ele îl lasă pe consumator să decidă singur între lucrurile care i-au mai rămas disponibile pentru consum.) Conservatorismul nu doar că pune piedici dezvoltării talentelor productive; sub numele de "paternalism", el doreşte de asemenea să îngheţe comportamentul oamenilor în rolul lor de consumatori izolaţi sau de parteneri în forme noncomerciale ale schimbului, stingherind sau suprimând talentul indivizilor de a-şi dezvolta un comportament de consumator care să le satisfacă în cel mai bun mod şi necesităţile de recreere.

Orice modificare în pattern-ul comportamentului consumatorilor îşi are efectele sale economice colaterale. (Dacă îmi las părul să crească, acest lucru îi afectează pe fizeri şi pe producătorii de foarfeci; dacă mai mulţi oameni divorţează, acest lucru îi afectează pe avocaţi şi pe agenţii imobiliari; dacă încep să fumez marijuana, acest lucru are consecinţe nu doar pentru utilizarea terenurilor în agricultură, ci şi pentru industria de îngheţată etc.; şi, mai presus de toate, toate aceste comportamente dezechilibrează sistemul de valori al celor care se simt afectaţi de ele.) Cum orice modificare ar putea să apară ca un element dizlocant pentru o structură conservatoare a producţiei, conservatorismul ar trebui, în principiu, să considere toate acţiunile (întregul stil de viaţă al oamenilor în rolurile lor de consumatori individuali sau de participanţi la schimburi necomerciale) ca obiecte adecvate pentru controlul comportamentelor. Conservatorismul dus până la capăt ar conduce la stabilirea unui sistem social în care totul, cu excepţia modului tradiţional de comportament (care este permis explicit) ar fi scos în afara legii. În practică, conservatorismul nu ar putea niciodată merge chiar atât de departe, deoarece controlul presupune nişte costuri şi în mod normal se va confrunta cu o rezistenţă din ce în ce mai intensă din partea opiniei publice. Conservatorismul "normal", prin urmare, se caracterizează în schimb printr-un număr mai mic sau mai mare de legi şi prohibiţii specifice care proscriu şi pedepsesc diferite forme de comportament non-agresiv ale consumatorilor izolaţi sau ale oamenilor ce se angajează în schimburi necomerciale -adică de acţiuni care, dacă ar fi într-adevăr îndeplinite, nici nu ar modifica integritatea fizică a proprietăţii alcuiva, nici nu ar viola dreptul cuiva de a refuza un schimb care nu i se pare avantajos, dar care ar dizloca (doar) ordinea "paternală" prestabilită a valorilor sociale.

Iarăşi, efectul unei astfel de politici a controlului comportamentelor este, în orice caz, unul de sărăcire relativă. Prin impunerea unui astfel de control, nu doar că un grup de oameni este dezavantajat pentru că nu i se mai permite să manifeste anumite forme de comportament non-agresiv, ci există şi un alt grup care trage foloasele controlului prin aceea că nu mai este nevoit să tolereze aceste forme de comportament care îi sunt repugnante. Mai concret, perdanţii în această redistribuire a drepturilor de proprietate sunt producătorii-utilizatori ai lucrurilor a căror producţie este acum stânjenită, iar cei care au de câştigat sunt cei care nu produc/nu utilizează bunurile de consum în cauză. Astfel, o nouă şi diferită structură a motivaţiei privind producţia şi non-producţia este stabilită şi aplicată unei populaţii date. Producţia de bunuri de consum a devenit mai costisitoare deoarece valoarea acestora a scăzut ca o consecinţă a impunerii controlului în ceea ce le priveşte utilizarea şi, mutatis mutandis, dobândirea satisfacţiei de către consumatori prin metode non-productive şi non-contractuale a devenit relativ mai puţin costisitoare. În consecinţă, se va produce, se va economisi şi se va investi mai puţin, şi se va instala o tendinţă mai intensă de a obţine satisfacţii pe seama altora prin mijloace politice, adică agresive. Şi, în particular, în măsura în care restricţiile impuse prin controlul comportamentelor privesc utilizarea pe care o persoană o poate da propriului corp, consecinţa va fi o valoare mai mică ataşată acestuia şi, proporţional, o reducere a investiţiilor în capital uman.

Cu aceste concluzii, am ajuns la finalul analizei teoretice dedicate conservatorismului ca formă specială de socialism. Din nou, pentru a rotunji discuţia, vor fi făcute câteva remarci care ar putea să ajute la ilustrarea validităţii concluziilor de mai sus. La fel ca în discuţia privitoare la socialismul de tip social-democrat, aceste observaţii ilustrative ar trebui citite cu oarecare precauţii. În primul rând, validitatea concluzilor la care s-a ajuns în acest capitol a fost, poate fi şi trebuie să fie stabilită independent de experienţă. Iar în al doilea rând, în ceea ce priveşte experienţa şi dovezile empirice, nu există din păcate exemple de societăţi care să poată fi studiate pentru a vedea care sunt efectele conservatorismului în comparaţie cu cele ale altor variante de socialism şi cu cele ale capitalismului. Nu poate fi studiat un caz cvasi-experimental care să ne poată oferi, prin sine, ceea ce se consideră în mod normal a fi o dovadă "izbitoare". Realitatea este mai degrabă de aşa natură încât toate tipurile de politici (conservatoare, social-democrate, marxiste şi, de asemenea, capitalist-liberale), sunt atât de amestecate şi de combinate, încât efectele lor specifice nu pot fi de obicei corelate unor cauze clare, ci trebuie să fie descâlcite şi identificate iarăşi prin mijloace pur teoretice.

Totuşi, dacă păstrăm în minte aceste precizări, putem spune câte ceva despre performanţele reale ale conservatorismului în istorie. Încă o dată, diferenţa între standardul de viaţă din Statele Unite şi cel din Europa Occidentală (luată ca un tot) ne permite o observaţie care se încadrează bine în tabloul teoretic. Desigur, aşa cum s-a menţionat în capitolul anterior, în Europa există mai mult socialism redistributiv (după cum indică în mare gradul total de impozitare) decât în Statele Unite, şi din această cauză ea este mai săracă. Dar încă mai izbitoare este diferenţa care există între cele două regiuni cu privire la gradul existent de conservatorism. [26] Europa are un trecut feudal observabil până azi, în special sub forma a numeroase reglementări care restricţionează comerţul, stânjenesc intrarea pe piaţă şi prohibesc acţiunile non-agresive, pe când Statele Unite sunt remarcabil de libere faţă de acest trecut. Legat de acest lucru este şi faptul că, pentru lungi perioade în cursul secolelor al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, Europa a fost modelată de politicile unor partide (mai mult sau mai puţin explicit) conservatoare, mai curând decât de orice altă ideologie politică, în vreme ce în Statele Unite nu a existat niciodată un partid cu adevărat conservator. Într-adevăr, chiar şi partidele socialiste ale Europei Occidentale au fost infestate într-o măsură notabilă de conservatorism, în special sub influenţa sindicatelor, şi le-au impus numeroase elemente socialist-conservatoare (adică reglementări şi controluri ale preţurilor) societăţilor europene în timpul perioadei lor de influenţă (deşi putem admite că ele au ajutat la abolirea unor controale conservatoare ale comportamentelor). În orice caz, dat fiind faptul că Europa este mai socialistă decât Statele Unite, iar standardele ei de viaţă sunt relativ mai scăzute, aceasta se datorează în mai mică măsură influenţei mai mari a socialismului de tip social-democrat asupra Europei, şi în mai mare măsură influenţei socialismului conservator (influenţă indicată nu atât de gradul total de impozitare, cât mai degrabă de numărul semnificativ mai mare de controluri ale preţurilor, de reglementări şi de controluri ale comportamentelor în Europa). Mă voi grăbi să adaug însă aici că Statele Unite nu sunt mai bogate decât sunt, şi nu mai prezintă vigoarea economică a secolului al nouăsprezecelea nu doar pentru că au adoptat în timp tot mai multe politici ale socialismului redistributiv, ci mai degrabă pentru că, la rândul lor, au căzut tot mai des pradă ideologiei conservatoare a protejării unui status quo în materie de distribuţie a veniturilor şi avuţiei în faţa competiţiei, şi în special a protejării poziţiei celor bogaţi dintre producătorii existenţi, prin intermediul reglementărilor şi al controlului asupra preţurilor. [27]

La un nivel şi mai general, o altă observaţie se potriveşte în tabloul, obţinut prin mijloace teoretice, al conservatorismului ca producător de sărăcie. În afara aşa-numitei lumi occidentale, singurele ţări care "egalează" performanţa economică deplorabilă a regimurilor explicit marxist-socialiste sunt exact acele societăţi din America Latină şi din Asia în care nu s-a produs o ruptură serioasă şi radicală su trecutul feudal. În aceste societăţi, vaste domenii ale economiei sunt acum aproape complet excluse din sfera libertăţii şi concurenţei şi blocate în schimb în poziţia lor tradiţională prin metode regulative aplicate, cum era de aşteptat, prin agresiune directă.

La nivelul observaţiilor mai specifice, datele pe care le avem indică de asemenea, în mod clar, ceea ce ar prezice teoria. Revenind la Europa Occidentală, nu există motive prea serioase să ne îndoim de faptul că, dintre marile ţări europene, Italia şi Franţa sunt cele mai conservatoare, în special dacă le comparăm cu naţiunile nordice care, în ceea ce priveşte socialismul, au înclinat mai mult către versiunea sa redistribuţionistă. [28] Deşi nivelul impozitării în Italia şi Franţa (cheltuielile statului ca procent din PIB) nu este mai ridicat decât în alte părţi ale Europei, aceste două ţări prezintă în mod clar mai multe elemente socialist-conservatoare decât pot fi găsite oriunde altundeva. Atât Italia, cât şi Fraţa, sunt de-a dreptul sufocate de mii de reglementări şi controluri ale preţurilor, şi este extrem de îndoielnic să existe vreun sector al economiei lor care să poate fi numit "liber" cu oarecare justificare. În consecinţă (aşa cum era de aşteptat), standardul de viaţă în cele două ţări este semnificativ mai scăzut decât cel din Europa de Nord, după cum poate observa oricine, dacă nu călătoreşte doar în staţiunile turistice. În ambele ţări, fără îndoială, unul dintre obiectivele conservatorismului pare să fi fost atins: diferenţele dintre bogaţi şi săraci au fost bine conservate (cu greu pot fi găsite diferenţe atât de mari de venituri şi avuţie în Germania Federală sau în Statele Unite), dar preţul de plătit este o scădere relativă a avuţiei sociale. De fapt, această scădere este atât de semnificativă încât standardul de viaţă al clasei de jos şi al celei de mijloc este, în cel mai bun caz, un pic mai ridicat decât cel din ţările cele mai liberale ale blocului estic. Iar provinciile sudice ale Italiei, în special, unde alte reglementări au fost adăugate pe lângă cele existente în tot restul ţării, abia dacă au părăsit tabăra naţiunilor din lumea a treia.

În fine, ca un ultim exemplu care să ilustreze sărăcirea cauzată de politicile conservatoare, ar trebui menţionate experienţele naţional-socialismului german şi, într-o mai mică măsură, cele ale fascismului italian. Adesea, nu se înţelege faptul că ambele erau mişcări socialist-conservatoare. [29] Doar astfel, adică sub forma unor mişcări direcţionate împotriva schimbării şi a dizlocărilor sociale au putut ele (spre deosebire de mişcările socialiste de sorginte marxistă) să-şi găsească susţinători în clasa existentă de proprietari, comercianţi, fermieri şi antreprenori. Dar a trage de aici concluzia că au fost mişcări pro-capitaliste sau că au reprezentat chiar stagiul cel mai înalt de dezvoltare a capitalismului dinaintea prăbuşirii sale finale, aşa cum o fac marxiştii de obicei, este în întregime greşit. Într-adevăr, inamicul cel mai adesea stigmatizat al fascismului şi nazismului nu a fost socialismul ca atare, ci liberalismul. Desigur, ambele ideologii dispreţuiau, de asemenea, socialismul marxist şi bolşevic deoarece, cel puţin prin ideologie, era un socialism internaţionalist şi pacifist (bazându-se pe forţele istorice care vor duce la distrugerea internă a capitalismului), pe când fascismul şi nazismul erau mişcări naţionaliste devotate războiului şi cuceririi. În fine, un ultim motiv (probabil chiar mai important din perspectiva sprijinului public), este acela că marxismul presupunea ca bogaţii să fie expropriaţi de săraci, ceea ce ar fi dus la răsurnarea totală a ordinii sociale, pe când fascismul şi nazismul promiteau să conserve ordinea dată. [30] Dar, criteriu decisiv pentru clasificarea lor drept mişcări socialiste (mai degrabă decât capitaliste), atingerea acestui scop implică (aşa cum am explicat în detaliu mai sus), în aceeaşi măsură ca şi în cazul politicilor marxiste, o negare a dreptului producătorilor şi utilizatorilor individuali ai lucrurilor de a face cu acestea ce cred de cuviinţă (atât timp cât nu vatămă fizic proprietatea altcuiva şi nu se angajează în schimburi non-contractuale) şi o expropriere a proprietarilor naturali de către "societate" (adică de către oameni care nici nu au produs, nici nu au achiziţionat contractual lucrurile în cauză). Şi, într-adevăr, pentru a-şi atinge acest scop, atât fascismul cât şi nazismul au făcut exact ceea ce clasificarea lor ca mişcări socialist-conservatoare ne-ar fi condus să ne aşteptăm: au stabilit sisteme economice extrem de reglementate şi controlate, în care proprietatea privată încă exista cu numele, dar de fapt devenise o vorbă goală, de vreme ce dreptul de a hotărî utilizările date lucrurilor deţinute fusese aproape complet pierdut în favoarea instituţiilor politice. Naziştii, în special, au impus un sistem aproape total de control al preţurilor (inclusiv de control al salariilor), au construit instituţia planurilor pe patru ani (aproape ca în Rusia, unde planurile acopereau o perioadă de cinci ani) şi au creat comitete de planificare şi supervizare economică ce trebuiau să aprobe toate modificările semnificative în structura producţiei. Un "proprietar" nu mai putea să decidă ce şi cum să producă, de la cine să cumpere şi cui să vândă, la ce preţuri, sau cum să introducă orice fel de schimbări. Fără îndoială că toate acestea au creat un sentiment de securitate. Fiecăruia i se atribuia o poziţie fixă, iar salariaţii, la fel ca şi proprietarii de capital, aveau un venit garantat şi, în termeni nominali, stabil sau chiar crescând. În plus, programele gigantice de muncă forţată, reintroducerea conscripţiei obligatorii, şi în final introducerea economiei de război, au întărit iluzia expansiunii şi prosperităţii economice. [31] Dar, aşa cum era de aşteptat de la un sistem economic ce distruge motivaţia producătorului de a-şi ajusta producţia în raport cu condiţiile cererii şi de a evita absenţa acestei ajustări, şi care astfel separă producţia şi cererea, acest sentiment al prosperităţii s-a dovedit a nu fi nimic altceva decât o iluzie. În realitate, în termenii bunurilor pe care oamenii le puteau cumpăra cu banii lor, standardul de viaţă a scăzut nu doar în termeni relativi, ci şi absoluţi. [32] Şi, în orice caz, chiar neluând în considerare toate distrugerile provocate de război, Germania şi într-o mai mică măsură Italia erau drastic sărăcite în momentul înfrângerii nazismului şi fascismului.


[1] Pentru ceea ce urmează, cf. în special strălucitului eseu al lui M.N. Rothbard, "Left and Right: The Prospects for Liberty", în Egalitarianism as a Revolt Against Nature, Washington, 1974.

[2] Despre structura socială a feudalismului, cf. M. Bloch, Feudal Society, Chicago, 1961; P. Anderson, Passages from Antiquity to Feudalism, London, 1974; R. Hilton (ed.), The Transition from Feudalism to Capitalism, London, 1978.

[3] Cf. R. Pirenne, Medieval Cities. Their Origins and the Revival of Trade, Princeton, 1974, cap. 5, în special pp. 126 ş.u.; de asemenea cf. M. Tigar şi M. Levy, Law and the Rise of Capitalism, New York, 1977.

[4] Merită subliniat faptul că, contrar celor ce ne învaţă diverşi istorici naţionalişti, revitalizarea comerţului şi industriei a fost cauzată de slăbiciunea statelor centralizate, de caracterul anarhic prin excelenţă al sistemului feudal. Această intuiţie a fost evidenţiată de J. Baechler în The Origins of Capitalism, New York, 1976, în special cap. 7. El scrie: "Expansiunea constantă a pieţei, atât în dimensiuni cât şi în intensitate, a fost rezultatul absenţei unei ordini politice care să se extindă peste întreaga Europă Occidentală." (p. 73) "Expansiunea capitalismului îşi datorează originea şi raţiunea de a fi anarhiei politice...Colectivismul şi managementul de stat au repurtat succese doar în manuale (să ne gândim, de exemplu, la aprecierea constant pozitivă pe care acestea o dau colbertinismului)." (p. 77) "Orice putere tinde să devină absolută. Dacă nu este absolută, înseamnă că există un tip de limitări care intră în acţiune...cei care se aflau în poziţiile puterii centrale au încercat fără încetare să erodeze aceste limitări. Nu au reuşit niciodată, dintr-un motiv care mi se pare şi el legat de sistemul internaţional: o limitare a puterii de a acţiona în afară şi ameninţarea constantă a unui atac extern (cele două caracteristici ale unui sistem multi-polar) implică faptul că puterea este limitată şi intern şi trebuie să se bazeze pe centre autonome de luare a deciziilor, de care poate să se folosească doar cu moderaţie." (p. 78).

Despre rolul presiunilor ecologice şi reproductive pentru emergenţa capitalismului, cf. M. Harris, Cannibals and Kings, New York, 1978, cap.14 .

[5] Pentru aceasta, cf. abordării mai degrabă entuziaste a lui H. Pirenne, Medieval Cities, Princeton, 1974, pp. 208 ş.u..

[6] Despre această coaliţie, cf. H. Pirenne, Medieval Cities, Princeton, 1974. "Interesul clar al monarhiei era de a-i sprijini pe adversarii marilor feudali. Natural, li s-a acordat ajutor de ori câte ori acest lucru a fost posibil fără ca monarhia să devină obligată faţă de aceste clase de mijloc care, ridicându-se împotriva nobililor feudali, luptau, indiferent de scopurile şi intenţiile fixate, în interesul prerogativelor regale. A-l accepta pe rege ca arbitru al conflictului a însemnat, pentru ambele părţi, a-i recunoaşte suveranitatea...era imposibil ca regalitatea să nu sesizeze toate acestea şi să nu exploateze fiecare şansă de a-şi arăta bunăvoinţa faţă de comunele care, fără să o dorească, lucrau atât de bine în numele ei." (p. 179-80, cf. de asemenea pp. 227 ş.u.).

[7] Cf. P. Anderson, Lineages of Absolutism, London, 1974.

[8] Cf. L. Tigar şi M. Levy, Law and the Rise of Capitalism, New York, 1977.

[9] Cf. L. v. Mises, Liberalismus, Jena, 1929; de asemenea, cf. E.K. Bramsted şi K.J. Melhuish (ed), Western Liberalism, London, 1978.

[10] Cf. F.A. Hayek (ed), Capitalism and Historians, Chicago, 1963.

[11] Despre dinamica socială a capitalismului, ca şi despre resentimentele pe care le cauzează aceasta, cf. D.Mc.C. Wright, Democracy and Progress, New York, 1948; şi Capitalism, New York, 1951.

[12] În ciuda atitudinii sale în general progresiste, nici stânga socialistă nu este în întregime liberă de astfel de glorificări conservatoare ale trecutului feudal. În dispreţul lor pentru "alienarea" producătorului de produsul muncii sale, lucru care este, desigur, consecinţa firească a oricărui sistem al pieţei bazat pe diviziunea muncii, teoreticienii ei au prezentat adesea domeniul feudal, auto-suficient economic, ca pe un model social plăcut şi integrat. Cf., de exemplu, K. Polanyi, The Great Transformation, New York, 1944.

[13] Cf. R. Nisbet, "Conservatism", în R. Nisbet şi T. Bottomore, History of Sociological Analysis, New York, 1978; de asemenea, G.K. Kaltenbrunner (ed), Rekonstruktion des Konservatismus, Berna, 1978; despre relaţia dintre liberalism şi conservatorism, cf. F.A. Hayek, The Constitution of Liberty, Chicago, 1960 (Postfaţa).

[14] Despre inconsistenţele liberalismului, cf. cap. 10, n. 21.

[15] În mod normal, atitudinile oamenilor faţă de schimbare sunt ambivalente: pe de o parte, în rolul lor de consumatori, oamenii văd schimbarea ca pe ceva pozitiv, deoarece ea aduce cu sine o mai mare varietate de opţiuni. Pe de altă parte, în rolul lor de producători, ei tind să îmbrăţişeze idealul stabilităţii, care i-ar scuti de nevoia de a-şi adapta neîncetat eforturile productive la circumstanţe aflate în continuă schimbare. Prin urmare, în rolul lor de producători, oamenii îşi dau sprijinul politicilor şi promisiunilor de stabilizare ale socialismului, doar pentru a-şi face rău lor înşişi în postura de consumatori. D.Mc.C. Wright scrie în Democracy and Progress, New York, 1948, p. 81: "Libertatea şi ştiinţa au produs creştere rapidă şi schimbare. Creşterea rapidă şi schimbarea au produs insecuritate. Insecuritatea a produs cereri de a se pune capăt creşterii şi schimbării. Stoparea creşterii şi a schimbării au pus capăt libertăţii şi ştiinţei."

[16] Despre liberalism, declinul său, şi ascensiunea socialismului, cf. A.V. Dicey, Lectures on the Relation Between Law and Public Opinion in England during the Nineteenth Century, London, 1914; W.H. Greenleaf, The British Political Tradition, 2 vol., London, 1963.

[17] Aş putea din nou menţiona faptul că, aşa cum a fost ea făcută, caracterizarea conservatorismului are, la rândul ei, statutul unui tip ideal (cf; cap.3, n.2; cap.4, n.8). Este o încercare de a reconstrui acele idei pe care oamenii le acceptă sau le resping, conştient sau nu, atunci când se ataşează sau se delimitează de anumite politici sau mişcări sociale.

Despre ideea unei politici conservatoare, aşa cum este descrisă aici şi în ceea ce urmează, se poate spune că este o reconstrucţie corectă a acelei forţe ideologice unificatoare ce stă în spatele a ceea ce este într-adevăr numit "conservator" în Europa. Totuşi, termenul "conservator" este utilizat diferit în Statele Unite. Aici, destul de frecvent, oricine nu este un liberal-(social)-democrat de stânga este numit conservator. În comparaţie cu această terminologie, folosirea pe care o dăm noi termenului "conservator" este mult mai îngustă, dar şi mult mai conformă realităţii ideologice. A eticheta tot ceea ce nu este "liberal" (în sens american) drept "conservator" înseamnă a ignora diferenţele ideologice fundamentale care (în ciuda unui acord parţial în privinţa opoziţiei lor comune faţă de "liberalism") există în Statele Unite între libertarieni, ca avocaţi ai unei ordini pur capitaliste bazate pe teoria naturală a proprietăţii, şi conservatorii propriu-zişi care, de la W. Buckley până la I. Kristol, salută verbal instituţia proprietăţii private, doar pentru a trece peste drepturile proprietarilor privaţi ori de câte ori este considerat necesar pentru a proteja puterile economice şi politice stabilite împotriva erodării lor în procesul unei concurenţe paşnice. Şi în domeniul afacerilor externe, ei demonstrează aceeaşi lipsă de respect pentru drepturile proprietăţii private, prin susţinerea pe care o dau politicilor de intervenţionism agresiv. Despre diferenţa dintre libertarianism şi conservatorism, cf. G.W. Carey (ed.) Freedom and Virtue. The Conservative/Libertarian Debate, Lanham, 1984.

[18] D. Mc. C. Wright descrie corect faptul că ambele (liberalismul de stânga, ori mai degrabă social-democraţia, la fel ca şi conservatorismul), presupun o expropriere parţială a producătorilor/contractanţilor. Dar apoi interpretează greşit diferenţa, atunci când o vede ca pe un dezacord despre cât de departe trebuie să meargă exproprierea. De fapt, în această privinţă, dezacordul este printre social-democraţi şi printre conservatori. Ambele grupuri îşi au "radicalii" şi "moderaţii". Ceea ce îi face să fie social-democraţi sau conservatori sunt ideile diferite despre grupurile care ar trebui să fie favorizate pe seama celorlalte.

[19] Să notăm relaţia interesantă dintre tipologia noastră sociologică a politicilor socialiste şi tipologia logică a intervenţiilor pe piaţă dezvoltată de M.N. Rothbard. Rothbard (Power and Market, Kansas City, 1977, pp.10 ş.u.) distinge între "intervenţiile autiste", prin care "cel ce intervine poate să-i comande cuiva să facă sau să nu facă anumite lucruri atunci când aceste acţiuni implică doar persoana sau proprietatea individului...adică atunci când nu este implicat schimbul"; "intervenţia binară" prin care "cel ce intervine poate forţa, prin coerciţie, efectuarea unui schimb între un subiect individual şi sine însuşi" şi "intervenţia triangulară" prin care "cel ce intervine poate forţa sau prohibi un schimb între doi subiecţi" (p.10). În termenii acestei distincţii, prin urmare, trăsătura caracteristică a conservatorismului este preferinţa pentru "intervenţia triangulară (şi, aşa cum va reieşi mai târziu în acest capitol, pentru "intervenţia autistă", în măsura în care acţiunile autiste au la rândul lor repercursiuni naturale asupra pattern-ului schimburilor interindividuale), deoarece aceste intervenţii sunt unice prin adecvarea lor, în conformitate cu psihologia socială a conservatorismului, pentru a "îngheţa" un pattern dat al schimburilor sociale. Prin comparaţie, socialismul egalitarist, în conformitate cu psihologia sa "progresistă", prezintă o preferinţă pentru intervenţiile "binare" (pentru impozitare). Să observăm, totuşi, faptul că politicile reale ale partidelor socialiste şi social-democrate nu coincid întotdeauna exact cu descrierea dată de noi tipului ideal de socialism în stil social-democrat. Deşi, în general, coincidenţa există, partidele socialiste (în special sub influenţa sindicatelor) au adoptat într-o oarecare măsură şi politici tipic conservatoare, şi nu se opun complet nici formelor de intervenţie triangulară.

[20] Pentru ceea ce urmează, cf. M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 24 ş.u..

[21] Deşi, pentru a stabiliza poziţiile sociale, este necesară îngheţarea preţurilor, iar aceasta la rândul ei poate avea ca rezultat preţurile minime sau preţurile maxime, conservatorii favorizează în special tehnica preţurilor minime, în măsura în care se consideră de obicei că poziţiile absolute -mai degrabă decât cele relative- în privinţa avuţiei sunt cele a căror conservare este mai stringentă.

[22] Fără îndoială, conservatorii nu sunt de fapt dispuşi să meargă chiar atât de departe. Dar din când în când fac acest lucru -ultima oară în Statele Unite, sub preşedinţia lui Nixon. Mai mult, conservatorii au afişat întotdeauna o admiraţie mai mult sau mai puţin deschisă pentru marele spirit de unificare socială adus de o economie de război a cărei caracteristică tipică este tocmai controlul pe scară largă al preţurilor.

[23] Cf. G. Reisman, Government Against the Economy, New York, 1979. Pentru un tratament apologetic al controlului preţurilor, cf. J.K. Galbraith, A Theory of Price Control, Cambridge, 1952.

[24] G. Reisman, Governmant Against the Economy, New York, 1979, p. 141.

[25] Despre politica şi economia reglementărilor, cf. G. Stigler, The Citizen and the State. Essays on Regulation, Chicago, 1975; M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.3.3.; despre licenţe, de asemenea cf. M. Friedman, Capitalism and Freedom, Cicago, 1962, cap.9.

[26] Cf. de asemenea B. Badie şi P. Birnbaum, The Sociology of the State, Chicago, 1983, în special pp.107 ş.u..

[27] Cf. R. Radosh şi M.N. Rothbard (eds), A New History of Leviathan, New York, 1972.

[28] Cf. Badie şi Birnbaum, The Sociology of State, Chicago, 1983.

[29] Cf. L.v. Mises, Omnipotent Government, New Haven, 1944, F.A. Hayek, The Road to Srefdom, Chicago, 1956; W. Hock, Deutscher Antikapitalismus, Frankfurt/M, 1960.

[30] Cf. unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai "şcolii istorice" germane, "socialistul de catedră" şi apărătorul nazismului, W. Sombart, Deutscher Sozialismus, Berlin, 1934.

[31] Cf. W. Fischer, Die Wirtschaftpolitik Deutschlands 1918-45, Hannover, 1961; W. Treue, Wirtschqfhtsgeschichte der Neuzeit, vol.2, Stuttgart, 1973; R.A. Brady, "Modernized Cameralism in the Third Reich: The Case of the National Industry Group", în M.I. Goldman (ed.), Comparative Economic Systems, New York, 1971.

[32] Venitul mediu brut al salariaţilor din Germania anului 1938 (ultima statistică disponibilă) era (în termeni absoluţi, adică neluând în calcul inflaţia) chiar mai mic decât în 1927. Apoi, Hitler a început războiul, iar resursele au fost tot mai mult transferate dinspre utilizările civile înspre cele militare, astfel încât se poate presupune cu destulă îndreptăţire că standardul de viaţă s-a înrăutăţit chiar mai mult şi mai drastic după 1939. Cf. Statistisches Jahrbuch fuer die BRD, 1960, p.542; cf. de asemenea V. Trivanovitch, Economic Development of Germany Under National Socialism, New York, 1937, p.44.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România