2. Proprietate, contract, agresiune, capitalism, socialism

Hans Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi capitalismului
cuprins

Înainte de a trece la domeniul mai incitant al analizei diverselor politici din perspectiva economiei şi filosofiei politice, este esenţial să introducem şi să explicăm conceptele fundamentale folosite în cursul studiului nostru. Într-adevăr, conceptele explicate în acest capitol - proprietate, contract, agresiune, capitalism şi socialism- sunt atât de fundamentale încât nu poate fi evitată folosirea lor, uneori fie şi doar implicită. Din nefericire, totuşi, faptul că în analiza oricărui tip de acţiune umană şi/sau oricărui tip de relaţie interpersonală, trebuie să ne folosim de aceste concepte, nu implică faptul că fiecare dintre noi posedă o înţelegere exactă a lor. Lucrurile par să stea exact pe dos. Deoarece conceptul de proprietate, spre exemplu, este atât de fundamental încât fiecare pare să aibă o înţelegere imediată a lui, cei mai mulţi dintre oameni nu îi consacră o atentă reflecţie şi, în consecinţă, pot produce în cel mai bun caz doar o definiţie foarte vagă. Dar a porni de la definiţii imprecis formulate sau doar asumate şi a construi pe baza acestora o reţea complexă de gândire nu poate să ducă decât la dezastre intelectuale. Pentru că, în acest caz, impreciziile şi deficienţele originare vor invada şi vor distorsiona tot ceea ce derivă din ele. Pentru a evita această situaţie, conceptul de proprietate trebuie să fie clarificat cel dintâi.

Alături de conceptul de acţiune, proprietatea este cea mai fundamentală categorie a ştiinţelor sociale. De fapt, toate celelalte concepte care urmează să fie introduse în acest capitol -agresiune, contract, capitalism şi socialism- pot fi definite în termenii proprietăţii: agresiunea fiind agresiune împotriva proprietăţii, contractul o relaţie non-agresivă între posesorii de proprietăţi, socialismul o politică insituţionalizată de agresiune împotriva proprietăţii, iar capitalismul o politică instituţionalizată de recunoaştere a proprietăţii şi a contractelor.

Să începem cu elucidarea precondiţiei necesare pentru apariţia conceptului de proprietate. [1] Pentru ca un astfel de concept să apară, trebuie să existe o raritate a bunurilor. Dacă nu ar exista raritatea, şi dacă toate bunurile ar fi de tipul unor aşa-numite “bunuri libere”, a căror folosire de către o persoană oarecare, indiferent de scop, nu ar exclude în nici un fel (nu ar restrânge sau nu s-ar interfera cu) folosirea acelui bun de către o altă persoană pentru orice alt scop, atunci nu ar fi nevoie de nici un fel de proprietate. Dacă, să spunem, datorită unei superabundenţe paradisiace a bananelor, consumul meu actual de banane nu reduce deloc stocul meu viitor (consumul posibil), şi nici stocul prezent sau viitor de banane al unei alte persoane, atunci atribuirea de drepturi de proprietate, în acest caz asupra bananelor, ar fi superfluă. Pentru dezvoltarea conceptului de proprietate, este necesar ca bunurile să fie rare, astfel încât să poată apărea conflicte în privinţa folosirii acestor bunuri. Funcţia drepturilor de proprietate este tocmai aceea de a evita astfel de ciocniri posibile pornind de la folosirea unor resurse rare, prin atribuirea unor drepturi de posesiune exclusivă. Prin urmare, proprietatea este un concept normativ: un concept creat pentru a face posibilă o interacţiune non-conflictuală prin stipularea unor reguli (norme) de comportament care creează obligaţii reciproce în privinţa unor resurse rare. [2] Nu este necesară o analiză aprofundată pentru a vedea că peste tot există cu adevărat o raritate a bunurilor de toate tipurile, iar nevoia ca drepturile de proprietate să existe devine astfel evidentă. De fapt, chiar dacă am presupune că trăim în Grădina Edenului, acolo unde ar exista o superabundenţă a tuturor lucrurilor de care este nevoie, nu doar pentru menţinerea vieţii, dar şi pentru a ne bucura de tot confortul posibil prin simpla întindere a mâinii, conceptul de proprietate tot ar trebui să apară cu necesitate. Pentru că, până şi în aceste circumstanţe “ideale”, corpul fiecărei persoane tot ar fi o resursă rară, existând astfel nevoia stabilirii unor reguli în privinţa proprietăţii, şi mai precis în privinţa proprietăţii asupra propriului corp. Nu suntem obişnuiţi să ne gândim la corpurile noastre în termenii unor bunuri rare, dar imaginându-ne cea mai ideală situaţie la care am putea spera, şi anume Grădina Edenului, devine posibil să ne dăm seama că propriul corp al fiecăruia este într-adevăr prototipul unui bun rar pentru a cărui folosire trebuie să fie stabilite într-un fel sau altul drepturi de proprietate, adică drepturi de posesiune exlusivă, cu scopul de a evita conflictele.

De fapt, atâta vreme cât o persoană acţionează, [3] adică atâta vreme cât ea încearcă în mod intenţionat să transforme o stare de lucruri care este percepută şi evaluată subiectiv ca fiind mai puţin satisfăcătoare într-o stare care îi apare a fi mai avantajoasă, această acţiune implică cu necesitate o alegere în ceea ce priveşte folosirea corpului acelei persoane. Iar a alege, adică a prefera un lucru sau o stare altor lucruri sau stări, implică evident faptul că nu toate plăcerile sau satisfacţiile posibile pot fi experimentate în acelaşi timp, ci mai degrabă trebuie să renunţăm la ceva considerat a fi mai puţin valoros pentru a obţine altceva pe care îl considerăm mai valoros. [4] Astfel, actul alegerii implică întotdeauna existenţa costurilor, cu alte cuvinte a renunţării la plăceri posibile pentru că mijloacele necesare pentru a le obţine sunt rare şi sunt blocate într-o folosire alternativă care promite rezultate mai bine evaluate decât oportunităţile la care s-a renunţat. [5] Nici chiar în Grădina Edenului nu aş putea, simultan, să mănânc un măr, să fumez o ţigară, să beau ceva, să mă caţăr într-un copac, să citesc o carte, să construiesc o casă, să mă joc cu pisica, să conduc o maşină etc. Aş fi nevoit să operez alegeri, şi aş putea să fac lucrurile doar pe rând. Iar situaţia ar sta astfel deoarece există un singur corp pe care îl pot folosi pentru a face toate aceste lucruri şi a mă bucura de satisfacţia care derivădin acţiunile mele. Nu sunt în posesia unei superabundenţe de corpuri care să-mi permită să mă bucur simultan de toate satisfacţiile posibile, într-o singură fracţiune de secundă. Raritatea m-ar constrânge, de asemenea, şi în altă privinţă: atâta vreme cât resursa limitată numită “corp” nu este indestructibilă şi nu este echipată cu sănătate şi energie eterne, ci este mai degrabă un organism cu o perioadă de viaţă determinată, timpul ar fi şi el o resursă rară. Timpul folosit pentru urmărirea scopului A reduce timpul rămas pentru urmărirea altor scopuri. Şi cu cât este nevoie de o perioadă mai lungă pentru a obţine rezultatul dorit, cu atât mai mari vor fi costurile implicate în aşteptare, şi cu atât mai mare trebuie să fie satisfacţia anticipată, pentru ca aceste costuri să fie justificate.

Astfel, din cauza rarităţii corpului şi a timpului, reglementările privind proprietatea ar trebui să fie stabilite chiar şi în Grădina Edenului. În lipsa acestora, şi presupunând acum că există mai multe persoane, că razele lor de acţiune se intersectează, şi că nu există nici un fel de sincronizare a intereselor şi de armonie prestabilită între aceste persoane, conflictele privind folosirea corpului cuiva ar fi inevitabile. Eu aş putea, de exemplu, să doresc să-mi folosesc corpul pentru a savura o ceaşcă de ceai, în timp ce altcineva ar putea dori să înceapă o relaţie erotică cu acest corp, împiedicându-mă astfel să-mi beau ceaiul şi reducând, de asemenea, timpul rămas pentru a-mi urmări propriile scopuri prin mijlocirea acestui corp. Pentru evitarea unor astfel de posibile conflicte, trebuie să fie formulate reguli de posesiune exclusivă. De fapt, atâta vreme cât există acţiune, există şi necesitatea stabilirii unor norme privitoare la proprietate.

Pentru ca lucrurile să rămână simple şi neîncărcate de detalii derutante, să presupunem în continuare, pe o altă latură a analizei, că locuim într-adevăr în Grădina Edenului, unde doar corpurile fiecăruia, spaţiul pe care îl ocupă aceste corpuri şi timpul sunt resurse rare. Ce ar putea să ne spună prototipul bunului rar, şi anume corpul unei persoane, despre proprietate şi despre derivatele sale conceptuale?

Deşi, până şi într-o lume în care există un singur tip de resursă rară, toate genurile de norme care reglementează posesiunea exlusivă asupra unor mijloace limitate sunt în principiu imaginabile (de exemplu, o regulă cum ar fi “În zilele de luni, eu voi fi cel care hotărăşte ce utilizări vor avea corpurile noastre, în zilele de marţi tu vei stabili aceste utilizări, etc”), este evident că nu toate ar avea aceleaşi şanse să fie propuse şi acceptate. Prin urmare, cel mai bun mod de a începe analiza pare să fie pornind de la acea normă privitoare la proprietate, care ar fi cel mai probabil să fie acceptată de locuitorii Grădinii Edenului ca “poziţie naturală” în privinţa atribuirii drepturilor de posesiune exclusivă asupra corpurilor. Să menţionăm că în acest stadiu al argumentului nu ne interesează încă etica, problema justificării morale a normelor. Astfel, deşi pot să admit foarte bine încă din start că voi argumenta într-adevăr, mai încolo, că poziţia naturală este singura acceptabilă etic, şi deşi sunt, de asemenea, convins că ea este cea naturală deoarece este acceptabilă moral, în acest stadiu naturalitatea nu implică nici o conotaţie morală. Ea intenţionează să fie doar o categorie socio-psihologică utilizată pentru a indica faptul că această poziţie s-ar bucura probabil de cel mai mare sprijin în opinia publică. [6] Într-adevăr, naturalitatea ei se reflectă în simplul fapt că, vorbind despre corpuri, este aproape imposibil de evitat şi folosirea unor expresii privitoare la posesie (indicând posesia). În mod normal, ne referim la un corp ca la corpul unei persoane specifice: corpul meu, al tău, al lui, etc. ( în treacăt fie spus, acelaşi lucru se întâmplă întotdeauna atunci când vorbim despre acţiuni); şi nu avem nici cea mai mică problemă în a distinge ceea ce este al meu, al tău, etc.; în mod evident, procedând astfel, noi atribuim titluri de proprietate şi distingem între posesorii legitimi ai unor resurse rare.

Care este, atunci, poziţia naturală privitoare la proprietate, implicită în modul natural de a vorbi despre corpuri? Fiecare persoană are dreptul exclusiv de posesie asupra propriului corp, între graniţele suprafeţei acestuia. Fiecare persoană poate da corpului său acele întrebuinţări pe care le crede cele mai potrivite pentru realizarea intereselor, bunăstării sau satisfacţiei sale imediate sau viitoare, atâta vreme cât nu se interferează cu dreptul altei persoane de a controla folosirea propriului corp. Această “posesiune” asupra propriului corp implică dreptul persoanei de a invita (a fi de acord ca) alte persoane să facă unele lucruri cu acel corp: dreptul meu de a face ceea ce vreau cu corpul meu implică dreptul de a cere sau permite altcuiva să-mi folosească corpul, să-l iubească, să-l examineze, să-i injecteze medicamente sau droguri, să-i modifice aparenţa fizică sau chiar să-l lovească, să-l rănească ori să-l omoare, dacă acest lucru îmi place şi sunt de acord cu el. Relaţiile interpersonale de acest tip sunt schimburi contractuale, şi astfel vot fi numite în continuare. Ele se caracterizează prin faptul că se ajunge la un acord asupra folosirii unor resurse rare, bazat pe respectul reciproc şi pe recunoaşterea de către fiecare participant la schimb a controlului exclusiv al fiecăruia asupra propriului corp. Prin definiţie, astfel de schimburi contractuale, deşi nu în mod necesar avantajoase pentru toţi participanţii dacă sunt privite retrospectiv (s-ar putea să nu-mi placă înfăţişarea mea după ce chirurgul a făcut feţei mele exact ceea ce i-am spus să facă) sunt întotdeauna, şi în mod necesar, reciproc avantajoase ex ante pentru fiecare participant, pentru că altfel schimbul pur şi simplu nu ar avea loc.

Dacă, pe de altă parte, este realizată o acţiune care invadează sau schimbă, în lipsa unui acord, integritatea fizică a corpului altei persoane şi dă acelui corp o utilizare care nu face plăcere acelei persoane, atunci această acţiune, în conformitate cu poziţia naturală privitoare la proprietate, este numită agresiune. [7] Dacă cineva ar încerca să-şi satisfacă dorinţele sexuale sau sadice violând sau lovind corpul unei alte persoane, fără a avea consimţământul explicit al acesteia, fapta sa ar constitui agresiune. La fel, ar constitui agresiune dacă o persoană ar fi împiedicată fizic să îndeplinească anumite acţiuni cu propriul corp, acţiuni care ar putea să nu fie pe gustul altcuiva (cum ar fi să poarte şosete roz sau păr cârlionţat, sau să se îmbete în fiecare zi, sau întâi să doarmă şi apoi să filozofeze în loc să procedeze în ordinea inversă), dar care, dacă ar fi într-adevăr realizate, nu ar cauza prin sine nici o schimbare în integritatea fizică a corpului unei alte persoane. [8] Prin definiţie, deci, un act agresiv implică întotdeauna şi în mod necesar faptul că o persoană, realizându-l, îşi sporeşte satisfacţia pe seama unei scăderi în satisfacţia avută de o altă persoană.

Care este temeiul subiacent al acestei poziţii naturale în privinţa proprietăţii? La baza teoriei naturale a proprietăţii stă ideea de a fundamenta atribuirea unui drept de posesiune exclusiv pe existenţa unei legături obiective şi intersubiectiv constatabile între posesor şi obiectul posedat şi, mutatis mutandis, de a numi agresive toate revendicările privind proprietatea care pot invoca în favoarea lor doar dovezi subiective. În vreme ce eu pot invoca în sprijinul revendicării privind proprietatea asupra corpului meu faptul obiectiv că am fost primul ocupant al acestui corp, primul său utilizator, nimeni altcineva care ar pretinde dreptul de a controla acelaşi corp nu poate invoca ceva asemănator. Nimeni nu poate numi corpul meu un produs al voinţei sale, aşa cum pot pretinde eu că este produsul voinţei mele; o astfel de pretenţie la dreptul de a determina folosirea resursei rare “corpul meu” ar fi o revendicare venită din partea unor non-utilizatori, a unor non-producători, şi ar fi bazată doar pe o opinie subiectivă, adică pe o simplă declaraţie verbală că lucrurile ar trebui să stea în cutare şi cutare fel. Desigur, astfel de revendicări verbale pot să trimită (şi probabil că o vor face întotdeauna) şi la anumite fapte (“Sunt mai mare, sunt mai deştept, sunt mai sărac, sunt o persoană foarte specială etc.”) şi ar putea încerca să se auto-legitimeze în acest mod. Dar asemenea fapte nu stabilesc (şi nici nu o pot face) vreo legătură obiectivă între o resursă rară dată şi una sau mai multe persoane. Posesiunea fiecăruia asupra oricărei resurse particulare ar putea fi la fel de bine stabilită sau exclusă pe astfel de temeiuri. Tocmai aceste revendicări la adresa proprietăţii, extrase din joben, cu legături pur verbale între proprietari şi lucrurile deţinute sunt cele care, conform teoriei naturale a proprietăţii, sunt denumite agresive. Prin comparaţie, revendicarea mea asupra corpului meu poate trimite la o legătură naturală determinată; şi o poate face pentru că propriul meu corp a fost produs, iar tot ceea ce este produs (în contrast cu lucrurile “date”) se află, logic, într-o relaţie determinată cu un anumit producător (sau cu anumiţi producători); corpul meu a fost produs de mine. Pentru a evita orice neînţelegeri, să spunem că “a produce” nu înseamnă “a crea din nimic” (la urma urmelor, corpul meu este şi el un lucru natural dat), ci înseamnăa modifica un lucru dat natural în conformitate cu un plan, a transforma natura. “A produce” nu este nici acelaşi lucru cu a spune “a transforma fiecare părticică a unui lucru” (în fond, corpul meu are o mulţime de părţi în privinţa cărora nu am făcut nimic!); înseamnă, în schimb, a transforma un lucru în interiorul graniţelor sale sau, mai precis, a produce graniţe pentru lucruri. În fine, “a produce” nu înseamnă nici a spune că procesul de producţie trebuie să continue la nesfârşit (uneori, eu dorm, iar atunci corpul meu nu este, cu siguranţă, un produs al acţiunilor mele!), înseamnă pur şi simplu că un lucru a fost produs în trecut şi poate fi recunoscut ca atare. Astfel de revendicări privitoare la proprietate, care pot fi derivate din trecut, care delimitează eforturi productive, şi care pot fi legate de anumiţi indivizi în rol de producători, sunt cele numite “naturale” sau “non-agresive”. [9]

Ideile de bază ale capitalismului şi socialismului ar trebui să fie, de acum, aproape clare. Dar, înainte de a părăsi pentru totdeauna Grădina Edenului, ar trebui să aruncăm o privire asupra consecinţelor introducerii unor elemente ale proprietăţii justificate prin agresiune în Paradis, deoarece acest pas va ajuta la elucidarea, pur şi simplu, a problemei economice şi sociale centrale a oricărui tip de socialism real; adică a oricărui tip de socialism existent într-o lume caracterizată de o raritate atotprezentă, cu a cărui analiză ne vom ocupa în capitolele care urmează.

Chiar şi acolo unde curge lapte şi miere, este evident că oamenii pot să opteze pentru stiluri de viaţă diferite, pot să-şi fixeze scopuri diferite, să aibă standarde diferite cu privire la tipul de personalitate pe care vor să şi-l dezvolte şi la realizările pentru care să lupte. Este drept că nimeni nu ar trebui să muncească pentru a trăi, de vreme ce va exista o superabundenţă a tuturor lucrurilor. Dar, spus pe şleau, poţi totuşi să alegi între a deveni un beţiv sau un filosof, adică, mai tehnic, poţi să dai corpului tău utilizări care să-i ofere persoanei ce acţionează o satisfacţie mai mult sau mai puţin imediată, sau poţi să dai corpului tău utilizări care să dea rod doar într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Deciziile de tipul primelor menţionate ar putea fi denumite “decizii de consum”. Pe de altă parte, deciziile de a-ţi utiliza corpul pentru acţiuni care vor fi răsplătite abia mai târziu, adică opţiuni provocate de o recompensă ori o satisfacţie anticipată într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, şi care cer autorului să suporte costurile aşteptării (timpul este şi el o resursă rară!) pot fi denumite “decizii de investiţii” –adică decizii de a investi în “capital uman”, în capitalul întruchipat de propriul corp fizic. [10] Să presupunem acum că este introdusă proprietatea justificată prin agresiune. În timp ce înainte fiecare persoană era proprietarul exclusiv al corpului său şi putea să decidă singură dacă să devină un beţiv sau un filosof, de acum este stabilit un sistem în care dreptul unei persoane de a determina cum să-şi folosească propriul corp este îngrădit sau complet eliminat, fiind în schimb delegat, parţial sau integral, unei alte persoane care nu este legată în mod natural, ca producător, de acel corp. Care ar fi consecinţa acestui fapt? Abolirea proprietăţii private asupra propriului corp poate fi realizată în diferite grade: non-producătorii pot avea dreptul de a determina toate utilizările corpului meu în orice moment sau dreptul lor de a o face poate fi restrâns doar la anumite momente şi/sau acţiuni, iar aceste restricţii pot fi la rândul lor flexibile (non-producătorii având dreptul de a modifica după plac definiţiile restrictive) sau fixate o dată pentru totdeauna, efectele putând fi, prin urmare, mai mult sau mai puţin drastice. Dar, indiferent în ce grad ar avea loc, socializarea proprietăţii produce întotdeauna şi în mod necesar două tipuri de efecte. Primul efect, “economic” în sensul mai restrâns al termenului, este o reducere a investiţiilor în capital uman, aşa cum au fost ele definite mai sus. Atâta timp cât nu se sinucide şi hotărăşte să rămână în viaţă, proprietarul natural al corpului nu poate să nu ia decizii cu privire la acel corp, indiferent cât de restrâns i-ar fi dreptul de proprietate. Dar cum el nu mai poate acum decide singur, fără amestecul celorlalţi, cum să-şi utilizeze corpul, valoarea pe care i-o ataşează acestuia este mai mică; satisfacerea dorinţelor, adică venitul psihic pe care i-l poate procura propriul corp atunci când îi sunt date anumite utilizări, este redusă deoarece spectrul opţiunilor disponibile a fost limitat. Atunci, cum fiecare acţiune implică cu necesitate costuri ( după cum am explicat mai sus), şi cum există o tendinţă dată de a depăşi costurile în schimbul recompenselor sau al profiturilor anticipate, proprietarul natural este pus în faţa unei situaţii în care costurile acţiunii trebuie reduse pentru a le alinia venitului redus anticipat. În Grădina Edenului, nu rămâne decât un singur mod de a realiza acest lucru: prin scurtarea timpului de aşteptare, prin reducerea costurilor aşteptării şi alegerea unui curs al acţiunii care promite o răsplată mai rapidă. Astfel, introducerea proprietăţii justificate prin agresiune, conduce la o tendinţă de reducere a deciziilor de investiţii şi favorizează deciziile de consum. Mai pe şleau spus, conduce la o tendinţă de a transforma filosofii în beţivi. Această tendinţă este permanentă; mai pronunţată atunci când ameninţarea intervenţiei asupra drepturilor proprietarului natural este permanentă, şi mai puţin pronunţată în măsura în care ameninţarea este redusă la anumite momente şi acţiuni. În orice caz, totuşi, rata investiţiilor în capital uman este mai scăzută decât dacă dreptul de control exclusiv al proprietarilor naturali asupra propriilor corpuri ar rămâne neatins şi absolut.

Cel de-al doilea efect poate fi numit social. Introducerea unor elemente de proprietate bazată pe agresiune implică apariţia unor modificări în structura socială, a unei schimbări în compoziţia societăţii în ceea ce priveşte tipurile de personalitate sau de caracter. Abandonarea teoriei naturale a proprietăţii implică evident o redistribuire a veniturilor. Venitul psihic al persoanelor în rolul lor de utilizatori ai “propriului” corp natural, de persoane care se exprimă cu ajutorul acestui corp şi obţin satisfacţii făcând acest lucru, este redus pe seama sporirii venitului psihic al unor persoane în rolul lor de invadatori ai corpurilor altora. Devine relativ mai dificil şi mai costisitor să obţii satisfacţii din folosirea propriului corp fără a invada corpurile altora şi relativ mai puţin dificil şi costisitor să obţii satisfacţii folosind corpurile altor persoane pentru propriile scopuri. Acest fapt nu implică, singur, nici o schimbare socială, dar dacă adoptăm o singură asumpţie empirică, implicaţia apare: dacă presupunem că dorinţa de a obţine satisfacţii, pe seama unei scăderi a satisfacţiei disponibile pentru ceilalţi, prin instrumentalizarea corpurilor acestora, există ca dorinţă umană, că ea s-ar putea să nu fie prezentă la fiecare şi în acelaşi grad, dar că există uneori la unii oameni şi în anumite grade şi că, deci, este posibil să fie suprimată sau încurajată şi favorizată de un aranjament instituţional dat, atunci consecinţele sunt iminente. Şi, cu siguranţă, această asumpţie este adevărată. Atunci, redistriburea şanselor de a obţine venituri trebuie să aibă ca rezultat sporirea numărului celor care folosesc agresiunea pentru a obţine satisfacţii personale şi/sau a celor care devin mai agresivi, adică a celor care trec din ce în ce mai mult de la roluri non-agresive la roluri agresive, şi care îşi modifică încet personalitatea ca o consecinţă a acestui fapt; iar această transformare în structura caracterului, în compoziţia morală a societăţii, conduce la rândul său la o altă reducere a nivelului investiţiilor în capital uman.

Pe scurt, prin aceste două efecte am indicat deja motivele fundamentale pentru care socialismul este un sistem inferior din punct de vedere economic celui bazat pe instituţia proprietăţii private. Într-adevăr, ambele efecte vor reapărea în mod repetat în cursul analizei pe care urmează să o intreprindem asupra politicilor socialiste. Tot ce ne mai rămâne deocamdată de făcut este să explicăm teoria naturală a proprietăţii în ceea ce priveşte lumea reală a rarităţii atotprezente, deoarece acesta este punctul de plecare pentru toate formele socialismului real.

Cu toată existenţa unor diferenţe evidente între corpuri şi toate celelalte resurse rare, toate distincţiile conceptuale pot fi trasate şi aplicate din nou fără nici un fel de dificultate. Spre deosebire de corpuri, care nu sunt niciodată “ale nimănui”, ci au întotdeauna un proprietar natural, toate celelalte resurse rare pot într-adevăr să nu fie în proprietatea nimănui. Aşa se întâmplă atâta vreme cât ele rămân în starea lor naturală, nefolosite de nimeni. Ele devin proprietatea cuiva atunci când sunt tratate ca resurse rare, adică atunci când sunt ocupate de cineva între anumite graniţe obiective şi li se dă o folosire determinată. Acest act de achiziţionare a unor resurse care nu erau anterior în proprietatea nimănui este numit “apropriere originară”. [11] Odată ce sunt apropriate resurse care nu erau în proprietatea nimănui, devine o agresiune să le modifici caracteristicile fizice fără permisiunea proprietarului sau să restrângi spectrul de utilizări pe care proprietarul le poate da acestor resurse, atâta vreme cât o anumită utilizare nu afectează caracteristicile fizice ale proprietăţii altcuiva –la fel ca şi în cazul corpurilor. Doar în condiţiile unei relaţii contractuale, adică atunci când proprietarul natural al unei resurse rare îşi dă explicit acordul, este posibil ca altcineva să utilizeze şi să modifice lucruri apropriate anterior. Şi doar dacă proprietarul originar sau cel anterior transferă titlul său de proprietate în mod deliberat altcuiva, fie în schimbul a ceva, fie sub formă de cadou, poate această altă persoană să devină proprietarul respectivului lucru. Totuşi, spre deosebire de corpuri, care din acelaşi motiv “natural” nu pot nicicând să nu aibă un proprietar şi nu pot niciodată să fie cedate complet de către proprietarul natural, ci pot fi doar “împrumutate” atâta vreme cât durează acordul proprietarului, în mod natural toate celelalte resurse rare pot fi “alienate”, iar la titlul de proprietate asupra lor se poate renunţa definitiv. [12]

Un sistem social bazat pe această poziţie naturală asupra atribuirii drepturilor de proprietate este, şi va fi de acum denumit, pur capitalist. Şi, de vreme ce ideile sale pot fi de asemenea identificate ca idei dominante ale dreptului privat, adică ale normelor care reglementează relaţiile dintre persoane particulare, ar putea să fie numit şi sistem pur al dreptului privat. [13] Acest sistem se bazează pe ideea că, pentru a fi non-agresive, revendicările privind proprietatea trebuie să se sprijine pe faptul “obiectiv” al unui act de apropriere originară, pe proprietatea anterioară, sau pe o relaţie contractuală reciproc avantajoasă. Această relaţie poate însemna fie o cooperare deliberată între deţinătorii de proprietăţi, fie transferul deliberat al titlurilor de proprietate de la un proprietar la altul. Dacă acest sistem este modificat şi este instituită în schimb o politică ce atribuie drepturi de control exclusiv, oricât de parţiale, asupra unor mijloace rare, unor persoane sau grupuri de persoane care nu pot să invoce nici un act de utilizare anterioară a lucrurilor în cauză, nici o relaţie contractuală cu un proprietar-utilizator anterior, atunci acest sistem va fi denumit socialism (parţial).

Sarcina următoarelor patru capitole va fi aceea de a explica modul în care diferitele căi de a devia de la un sistem capitalist pur, diferitele metode de a redistribui titlurile de proprietate de la deţinătorii naturali ai lucrurilor (adică de la oameni care au dat o utilizare specifică unor resurse particulare şi sunt deci legaţi în mod natural de ele, către oameni care nu au făcut încă nimic cu resursele, ci au formulat doar o revendicare verbală, declarativă în privinţa acestora), conduc la scăderea investiţiilor şi la creşterea consumului, şi în plus cauzează o modificare în compoziţia populaţiei, favorizând persoanele non-productive în relaţie cu cele productive.


[1] Cf. D. Hume, A Treatise of Human Nature (ed. Selby-Bigge), Oxford, 1968, esp. 3, 2, p.484; şi “Enquiry Concerning the Principles of Morals”, în Hume, Enquiries, (ed. Selby-Bigge), Oxford, 1970; cf., de asemenea, L. Robbins, Political Economy: Past and Present, London, 1977, în special pp. 29-33

[2] Întâmplător, caracterul normativ al conceptului de proprietate clarifică şi precondiţia suficientă pentru apariţia sa ca concept. În afara rarităţii bunurilor, trebuie să existe şi “raţionalitatea agenţilor”, adică aceştia trebuie să fie capabili să comunice, să discute, să argumenteze, şi în special trebuie să fie capabili să se angajeze în argumentaţie asupra unor probleme normative. Dacă nu ar exista astfel de abilitate comunicaţională, conceptele normative nu ar fi, pur şi simplu, de nici un folos. Noi nu încercăm, de exemplu, să evităm ciocniri asupra utilizării unor resurse rare cu, să spunem, un elefant, prin definirea unor drepturi de proprietate, deoarece nu putem discuta cu un elefant pentru a ajunge la un acord asupra drepturilor de proprietate. Evitarea unor ciocniri viitoare într-un astfel de caz este o problemă exclusiv tehnică (prin opoziţie cu una normativă).

[3] Ar trebui să observăm faptul că o persoană nu poate în mod intenţionat să nu acţioneze, deoarece până şi încercarea de a nu acţiona, adică decizia cuiva de a nu face nimic şi de a rămâne în poziţia sau starea ocupată anterior s-ar clasifica ca o acţiune, făcând ca această propoziţie să fie aprioric adevărată, adică să fie o propoziţie care să nu poată fi infirmată prin experienţă, deoarece oricine ar încerca să o infirme ar fi nevoit să opereze o alegere şi să dea corpului său, vrând-nevrând, o utilizare specifică.

[4] Cf. L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, esp. Partea 1; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970; de asemenea L. Robbins, Nature and Significance of Economic Science, London, 1936

[5] Despre conceptul de cost, cf. în special M. Buchanan, Cost and Choice, Chicago, 1969; L.S.E. Essays on Cost (ed. Buchanan and Thirlby), Indianapolis, 1981

[6] Merită menţionat aici faptul că validitatea a ceea ce urmează, desigur, nu depinde în nici un fel de corectitudinea descrierii poziţiei naturale ca “naturală”. Chiar dacă cineva ar fi dispus să acorde aşa-numitei poziţii naturale doar statutul unui punct de pornire arbitrar, analiza noastră îşi păstrează validitatea. Termenul nu are importanţă, ceea ce contează este ce e de fapt poziţia naturală şi ce implică ea ca atare. Analizele ce urmează se ocupă exclusiv de această problemă.

[7] Să observăm din nou că termenul “agresiune” este utilizat aici fără conotaţii evaluative. Doar mai târziu în cursul acestui tratat voi demonstra că agresiunea, aşa cum a fost ea definită, nu este justificabilă moral. Cuvintele sunt goale; singurul lucru care contează este ce este cu adevărat ceea ce numim agresiune.

[8] Atunci când, în capitolul VII, voi discuta problema justificării morale, voi reveni asupra importanţei distincţiei pe care tocmai am trasat-o între agresiunea ca violare a integrităţii fizice a cuiva şi, pe de altă parte, violarea integrităţii sistemului de valori al cuiva, lucru ce nu este clasificat ca agresiune. Pentru moment, este suficient să observăm că există acelaşi tip de necesitate tehnică pentru orice teorie a proprietăţii (şi nu doar pentru poziţia naturală descrisă aici) ca delimitarea drepturilor de proprietate ale unei persoane în raport cu cele ale alteia să fie formulată în termeni fizici, obiectivi, intersubiectiv constatabili. Altfel, ar fi imposibil pentru un actor să determine ex ante dacă vreuna dintre acţiunile sale constituie sau nu o agresiune, iar funcţia socială a normelor privitoare la proprietate ( a oricăror norme privitoare la proprietate) nu ar mai fi îndeplinită pur şi simplu din motive tehnice.

[9] Merită menţionat faptul că dreptul de proprietate provenit din producţie îşi găseşte limitarea naturală numai atunci când, la fel ca în cazul copiilor, lucrul produs este la rândul său un agent/producător. În conformitate cu teoria naturală a proprietăţii, un copil, odată născut, este în aceeaşi măsură proprietarul propriului corp ca şi oricine altcineva. Prin urmare, nu doar că un copil se poate aştepta să nu fie agresat fizic ci, ca proprietar al propriului corp, un copil are în special dreptul de a-şi abandona părinţii odată ce este fizic capabil să-i părăsească şi de a spune “nu” la posibilele lor încercări de a-l readuce acasă. Părinţii au drepturi speciale privitoare la copiii lor –provenind din statutul lor unic de producători ai copiilor- doar în măsura în care îndeplinesc rolul de tutori ai copilului atâta timp cât acesta este fizic incapabil să plece şi să spună “nu”.

[10] Despre costurile muncii şi aşteptării, cf. teoriei preferinţei de timp, aşa cum a fost ea expusă de L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, capitolele 5,18, 21; Socialism, Indianapolis, capitolul 8; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, capitolele 6, 9; de asemenea E.v. Boehm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins. Positive Theory des Kapitals, Meisenheim, 1967; F. Fetter, Capital, Interest and Rent, Kansas City, 1976.

Pentru o prezentare critică a termenului “capital uman”, în special a tratamentului absurd pe care l-a primit acest concept în lucrările unor economişti de la Chicago (în special G. Becker, Human Capital, New York, 1975), cf. A. Rubner, The Three Sacred Cows of Economics, New York, 1970.

[11] Despre teoria aproprierii originare, cf. J. Locke, Two Treatises of Government (ed. Laslett), Cambridge, 1960, esp. 2, 5

[12] Despre distincţia, derivând natural din caracterul unic al corpului unei persoane în contrast cu toate celelalte bunuri rare, între titluri de proprietate “inalienabile” şi “alienabile”, cf. W. Evers, “Toward a Reformation of a Law of Contracts”, în Journal of Libertarian Studies, 1977.

[13] Suprapunerea dreptului public peste cel privat l-a corupt şi l-a compromis pe ultimul, într-o oarecare măsură, peste tot în lume. Totuşi, nu este greu să descâlceşti sistemele existente ale dreptului privat şi să găseşti ceea ce am numit poziţie naturală ca alcătuind elementele centrale ale acestora –un fapt care subliniază încă o dată “naturalitatea” acestei teorii a proprietăţii. Cf. de asemenea capitolul 8, nota 13.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România