Finanţe

Walter Block - În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane.
cuprins

Falsificatorul
(neguvernamental)

Dicţionarul defineşte „falsul” ca „plăsmuit; contrafăcut; produs fără drept; făcut ca imitaţie a unui alt lucru, cu intenţia de fraudă, prin prezentarea copiei false ca fiind „originalul”. Deci falsificarea este un caz special de fraudă. Într-un caz general de fraudă, „falsitatea” constă în a oferi un bun sau un articol fals în schimbul unui alt bun sau al banilor. În cazul falsificării banilor, ceea ce se plasează drept original nu este o marfă sau un articol, ci chiar banii. Acest caz special de fraudă constituie un furt, ca, de altfel, frauda în general. Dar în cazul falsificării banilor, apar anumite complicaţii.

Efectele falsificării depind în întregime de faptul că banii falsificaţi sunt sau nu descoperiţi şi expuşi ca atare. Dacă lucrurile stau astfel, atunci furtul are loc într-un mod destul de clar. Dacă falsul este descoperit înainte ca falsificatorul să îl plaseze primului destinatar, el va fi prins cu mâinile pline, şi nu s-a petrecut nici un fals (Punctul 1 din diagrama de mai jos). Dacă falsul este descoperit după ce a fost dat primului destinatar, dar înainte ca acesta să-l poată plasa mai departe (Punctul 2 din diagramă), falsul se reduce la un furt de la primul destinatar. Dl. B a renunţat la un bun original sau la un serviciu pentru o bucată de hârtie despre care s-a descoperit că este frauduloasă şi lipsită de valoare. Bucata de hârtie este distrusă şi primul destinatar nu rămâne cu nimic.

Dacă descoperirea este făcută după ce primul destinatar a dat banii (fără să ştie) unui al doilea, dar înainte ca al doilea să îi dea unui al treilea, atunci pierderea este suportată de acest al doilea destinatar (Punctul 3).

Descoperirea falsului la:

Punctul 1              Punctul 2                Punctul 3

 

Dl. A          Dl. B         Dl. C          Dl. D             Dl. E etc.

 

Falsificator       Primul          Al doilea        Al treilea       Al patrulea

                          destinatar     destinatar     destinatar     destinatar

Al doilea destinatar pierde pentru că el i-a dat primului destinatar ceva cu o anumită valoare, dar nu a primit nimic în schimb. Dacă el îl poate descoperi pe primul destinatar, faptul pierderii s-ar complica prin faptul că primul destinatar nu a făcut nimic rău cu bună ştiinţă. Pierderea va trebui probabil împărţită între cei doi primitori. Desigur, dacă plasatorul iniţial al banilor falşi poate fi găsit şi făcut să plătească, nu va fi avut loc nici o pierdere, din moment ce nici un fals nu a avut loc în realitate. Dar dacă nici unul dintre plasatorii anteriori nu poate fi găsit după ce s-au petrecut faptele, destinatarul în posesia căruia s-ar descoperi banii falşi va suporta întreaga pierdere, indiferent prin câte mâini au trecut deja banii.

Dacă banii falşi nu sunt descoperiţi niciodată, situaţia este radical diferită. Pierderile datorate falsificării sunt suportate nu de către individ, ci de întreaga societate, într-un mod mai degrabă complicat. Pierderile nu se vădesc imediat, deoarece nu există un singur destinatar, care să piardă valoarea totală a mărfii la care s-a renunţat în schimbul banilor falşi. Dar nu este greu de înţeles că există pierderi – pentru că falsificatorul a câştigat o valoare fără să adauge nimic la depozitul de valori al restului societăţii. De vreme ce, la un moment dat, există o anumită cantitate de bunuri în societate, iar falsificatorul le-a obţinut pe unele dintre acestea prin fraudă, trebuie să existe cineva care a pierdut.

Modul în care pierderea este repartizată în societate depinde de creşterea preţurilor provocată de cantitatea suplimentară de bani (falşi) aflată în circulaţie. Faptul că preţurile vor creşte, ca reacţie la activităţile falsificatorilor de bani, este o concluzie evidentă, deoarece falsificarea duce la creşterea cantităţii de bani în circulaţie, în timp ce cantitatea de bunuri şi servicii rămâne aceeaşi. Preţurile nu vor creşte toate o dată, nici nu vor creşte lin şi regulat. Preţurile vor creşte mai degrabă în valuri, precum cercurile apei dintr-o piscină, iscate de piatra ce-i tulbură echilibrul. Ele vor fi antrenate în sus mai întâi în ramura, sau zona, din care face parte primul destinatar al banilor falşi. Preţurile vor fi urcate pentru că banii falşi cheltuiţi în acea ramură sunt „în plus”, adică nu ar fi fost cheltuiţi în absenţa falsificării, deci primul destinatar este în avantaj. El a primit bani care nu i-ar fi parvenit în absenţa falsificării şi poate cheltui aceşti bani suplimentari într-o zonă în care preţurile încă nu au crescut. Primul destinatar câştigă această cantitate suplimentară (deşi poate fi substanţială, ea nu se poate compara cu câştigul falsificatorului).

Al doilea destinatar câştigă, de asemenea, la fel ca toţi ceilalţi destinatari la începutul efectului de val care se propagă la nesfârşit. Aceasta deoarece toţi aceşti oameni primesc noii bani înainte ca preţurile să aibă şansa de a fi împinse în sus de către cantitatea suplimentară de bani pusă în circulaţie prin falsificare. Oricum, în timp va exista un destinatar al banilor falşi care nici nu va câştiga, nici nu va pierde prea mult. El va primi bani într-o perioadă când îi va mai fi cu putinţă să cheltuiască o parte din ei, într-o zonă unde preţurile încă nu au crescut ca efect al falsificării banilor. Dacă îşi cheltuieşte banii într-o zonă în care preţurile încă nu au crescut, va câştiga ceva din inflaţie; dacă nu, va pierde. În medie, în această fază a expansiunii monetare, oamenii nici nu vor beneficia prea mult, nici nu vor pierde prea mult de pe urma falsificării.

Oamenii care primesc banii falşi după această fază suportă pierderile expansiunii monetare. Preţurile crescuseră deja înainte ca ei să intre în posesia banilor suplimentari. Când banii falşi au ajuns în sfârşit la ei, aceştia vor avea în mod clar de pierdut. Există unele grupuri, cum ar fi văduvele şi pensionarii, care vor pierde întotdeauna de pe urma falsificării banilor, pentru că veniturile lor rămân fixe, în perioada în care se extinde inflaţia provocată de banii falşi.

Dacă toate acestea sunt adevărate, cum ar putea fi considerat erou falsificatorul de bani? Din moment ce principalul rezultat al falsificării descoperite în cele din urmă este înşelarea persoanei prinse cu banii asupra ei, iar principalul rezultat al falsificării nedescoperite este inflaţia, care în cele din urmă loveşte pe mulţi dintre noi, pare într-adevăr ciudat să-i conferim falsificatorului titlul de erou.

O justificare pentru a-l declara pe falsificatorul de rând drept „erou” este aceea că deja există o falsificare precedentă pe piaţă şi că banii falsificaţi de el nu sunt bani legali; dimpotrivă, aceşti bani sunt falşi. Una este să spui că a falsifica bani originali înseamnă a fura; şi este cu totul altceva să spui că a falsifica bani falşi înseamnă furt!

Poate că o analogie va clarifica mai bine acest punct. A lua de la cineva un lucru, care se află de drept în proprietatea lui, este furt, şi deci ceva nejustificat. Dar o astfel de scoatere în afara legii nu este valabilă în cazul unei proprietăţi ce se găseşte la hoţ în mod eronat (este furată). Într-adevăr, o astfel de activitate nu poate fi numită furt. Cu alte cuvinte, un act care pare identic cu furtul nu este deloc nelegitim dacă victima nu poate ridica pretenţii legitime asupra lucrurilor luate. Dacă B fură ceva de la A, iar apoi C ia acel ceva de la B, nu putem afirma că C este vinovat de furt. (Pentru a simplifica, putem presupune că proprietarul iniţial A nu poate fi găsit de către C.) Un transfer forţat de bunuri este nelegitim numai dacă proprietarul iniţial era proprietarul de drept; dacă nu era, nu este nimic nepotrivit în transferul respectiv.

Într-o manieră asemănătoare, putem realiza că, dacă faptul de a falsifica bani adevăraţi este ilegal, atunci de aici nu decurge faptul că a falsifica bani falsificaţi este un lucru ilegal. Dacă pot fi dovedite afirmaţiile că a falsifica bani falşi nu este ilegal; şi că banii „originali” erau, într-adevăr, falşi, atunci se va demonstra că falsificatorul privat nu este vinovat de vreun rău şi, probabil, îl putem considera drept „erou”.

Afirmaţia că falsificarea banilor falşi nu este ilegală în sine se bazează pe înţelegerea noastră că o asemenea activitate este identică în formă cu cea de a fura de la un hoţ. Definiţia din dicţionar a falsificării vorbea despre „a produce fără a avea dreptul” şi de „a da copia falsă drept originală sau adevărată”. Dar dacă ceea ce este copiat este, la rândul lui, fals, atunci falsificatorul nu vinde copia falsă ca fiind adevărată. El nu face decât să treacă mai departe (o altă) copie falsă. Şi dacă a produce fără a avea dreptul înseamnă a da ceva fals drept original, atunci falsificatorul nostru nu produce fără a avea dreptul, pentru că el nu încearcă să plaseze ceva drept original – ci încearcă doar să-şi plaseze lucrătura ca fiind o copie a unui fals.

Banii pe care îi copiază falsificatorul nostru sunt ei înşişi un fals, fiind făcuţi de un falsificator non-privat: guvernul.

Aceasta este o acuzaţie gravă, şi nu este făcută cu uşurinţă. Oricât de respingător ar fi, adevărul este că guvernele de pretutindeni falsifică banii adevăraţi – aurul şi argintul. De fapt, toate guvernele interzic mai apoi utilizarea banilor adevăraţi şi permit numai folosirea falsurilor produse de ele. Acest lucru este echivalent cu un falsificator privat care nu numai că imită banii aflaţi în circulaţie, ci şi împiedică şi interzice circulaţia banilor „legali”.

Să analizăm sistemul monetar de dinainte ca guvernele să se fi implicat adânc în el. Aurul şi argintul (ca şi certificatele de hârtie care le reprezintă) erau mijlocul de circulaţie. Guvernul nu putea, pur şi simplu, să intre cu forţa în acest sistem şi să-şi impună moneda discreţionară (monedă bazată pe voinţa împăraţilor, regilor şi preşedinţilor, iar nu pe deciziile voluntare ale oamenilor). Oamenii nu ar fi acceptat-o ca monedă şi nu ar fi renunţat de bunăvoie la posesiunile lor, câştigate cu greutate, în schimbul unor asemenea simboluri. Guvernul utilizat însă metode graduale în încercarea de a obţine controlul asupra mecanismului monetar.

În condiţiile funcţionării standardului aur, proprietarii de monetării private transformau lingourile de aur în monede. Greutatea acestor monede era certificată de proprietarii de monetării private, iar reputaţia de exactitate şi cinste era principalul lor atu în meserie. Primul pas al guvernului a fost să preia controlul asupra monetăriei, pretinzând că baterea de monede era domeniul de drept al suveranului şi că proprietarilor de monetării private nu li se poate încredinţa o sarcină atât de importantă. Apoi guvernul a naţionalizat baterea de monedă.

A doua fază a fost reducerea valorii. După ce imaginea monarhului a fost reprodusă pe monedă, pentru a certifica greutatea şi calitatea, monedele erau „transpirate” (ştampilate cu o greutate mai mare decât cea reală). În acest mod a început falsificarea guvernamentală.

Al treilea pas a fost adoptarea legilor privind moneda legală. Aceste legi cereau ca banii să fie schimbaţi şi număraţi la valoarea lor ştampilată oficial, şi nu la vreo altă valoare, cum ar fi cea bazată pe greutate. O monedă ştampilată la 10 uncii de aur putea fi folosită în mod legal pentru plata unei datorii de 10 uncii de aur, chiar dacă moneda cântărea, în realitate, numai 8 uncii de aur. Protestele creditorilor au fost ignorate de sistemul curţii suveranului, sub protecţia legilor privind moneda legală. Scopul unor astfel de legi era, desigur, de a stabili acceptabilitatea banilor falsificaţi de guvern.

Curând, guvernul descoperi că aceasta era o operaţie la scară mică. Micşorarea greutăţii monedelor avea limite. Chiar şi înlocuirea treptată a monedelor din metal nobil (al căror conţinut în aur era echivalent cu greutatea ştampilată) cu monede simbolice (lipsite de valoare proprie ca metal) nu mai era suficientă. Chiar dacă guvernul lua 100% din valoarea monedei, valoarea tuturor monedelor în total era limitată. Urma să înceapă o direcţie de acţiune cu un potenţial de falsificare mult mai mare.

Atunci a fost introdus pasul al patrulea[1]. Guvernul a încetat, pur şi simplu, să mai înlocuiască monedele de aur cu monede din metal obişnuit şi a început să creeze monede de metal obişnuit, semnificând mai mult aur decât poseda în realitate. Nici valoarea în aur a monedelor, nici cea a lingourilor, nici chiar valoarea aurului aflat în zăcământ nu mai limitau acum dimensiunile falsificării guvernamentale.

O dată cu această inovaţie, falsificarea guvernamentală a intrat în a cincea etapă – primul stadiu „civilizat”. Bancnotele de hârtie, biletele de valoare etc. puteau acum să fie create aparent fără restricţii. Maşinile de tipărit au fost puse în funcţiune la viteze mari şi inflaţiile provocate de falsificările guvernamentale au început să-şi ocupe locul în lumea modernă.

În al şaselea pas, cheltuielile guvernamentale au primit un nou impuls. Falsificarea banilor de hârtie, începută în stadiul al cincilea, fusese o „îmbunătăţire” faţă de falsificarea monedelor, dar perspectiva preluării controlului băncilor şi al banilor din conturi oferea o îmbunătăţire şi mai mare. În funcţie de necesităţile băncilor în privinţa rezervelor, sistemul bancar putea crea o expansiune monetară multiplă, prin bine cunoscutul „efect de multiplicare”. În toate economiile aflate în expansiune, bancnotele depăşesc monedele, iar banii de depozit din bănci depăşesc bancnotele. Preluarea băncilor deci (ca şi monopolul emisiunii de monede şi bancnote) oferea un orizont lărgit planurilor de falsificare ale guvernului.

Din nou, sub pretextul că pieţei libere nu i se poate acorda încredere, guvernul a adoptat legislaţia de înfiinţare a Băncii Centrale, apoi a Sistemului Federal de Rezerve. Băncii Centrale i s-a acordat monopolul asupra emisiunii de bancnote, ca şi asupra instrumentelor monetare (operaţiuni pe piaţa dechisă, stabilirea ratei dobânzii, împrumuturi între bănci) prin care întregul sistem bancar este menţinut într-o armonioasă stare de falsificare.

Principalul argument utilizat de guvern a fost că aşa-numitele bănci „libere” sau „sălbatice”, aflate mai ales în zone inaccesibile din Vestul mijlociu, nu se îngrijeau să-şi acopere hârtiile de valoare prin rezerve. Această acuzaţie era adevărată, în general. Dar motivele ei, ce apar de la Războiul din 1812, sunt grăitoare. Pe vremea acelui război, băncile din New England erau cele mai solide din ţară. Dar New England era şi partea din ţară care se opunea cel mai mult războiului. De aceea, guvernul central a trebuit să împrumute bani de la băncile din Vestul mijlociu, a căror emisiune de bancnote depăşea cu mult rezervele lor de aur. (Guvernul îşi rezervase sarcina de a menţine probitatea băncilor, dar a renunţat.) Guvernul a cheltuit o mare parte din aceşti bani (sub forma de hârtii de valoare) în New England. Când aceste bănci au prezentat hârtiile de valoare din Vestul mijlociu pentru răscumpărare, guvernul, abdicând şi mai mult de la îndatoririle pe care singur şi le asumase, a declarat „vacanţă bancară” şi a permis băncilor nesigure să nu­-şi îndeplinească obligaţiile câţiva ani la rând. Politicile exuberante consecvente, adoptate de aceste bănci, au adus un prost renume activităţii bancare private şi au oferit guvernului o justificare pentru a o prelua. Aceste bănci private au fost încurajate, în operaţiunile lor de falsificare, chiar de guvern.

În acest stadiu de dezvoltare, mai rămăsese un singur obstacol, şi aceasta a permis guvernului să facă al şaptelea pas. Unele ţări s-au lansat în falsificare, şi deci în inflaţie, mai mult decât altele. Dar atunci când o ţară se angajează, într-o mai mare măsură decât alte ţări, în falsificare-inflaţie, ea se împotmoleşte în probleme de echilibru al plăţilor. Dacă guvernul ţării A falsifică în mai mare măsură decât guvernul ţării B, preţurile vor creşte mai repede în A decât în B. Ţara A va descoperi că este mai uşor să cumpere de la B şi mai greu să vândă ţării B. De aceea importurile ţării A (ceea ce cumpără) îi vor depăşi exporturile (ceea ce vinde). Rezultatul imediat al dezechilibrului între importuri şi exporturi va fi un flux de aur de la A la B pentru a plăti excesul de cumpărături. Dar, pentru că aurul este limitat, acest lucru nu se poate petrece la nesfârşit.

Există câteva răspunsuri posibile. Guvernul A poate pune o taxă pe importuri (un tarif), sau B poate pune o taxă pe exporturi. Ambele ţări pot stabili cote care să interzică schimbul dincolo de o anumită limită. A îşi poate devaloriza moneda, făcând să fie mai uşor de exportat şi mai greu de importat. Sau B îşi poate revaloriza moneda, cu efecte opuse. Există totuşi nişte probleme legate de aceste reacţii. Tarifele şi cotele intră în opoziţie cu comerţul, cu specializarea şi diviziunea internaţională a muncii. Devalorizările şi revalorizările sunt foarte conflictuale şi intră în opoziţie cu sistemul comerţului internaţional, pe care lumea l-a construit de-a lungul atâtor ani. Pe lângă aceasta, ele nu rezolvă cu adevărat problema dezechilibrului, astfel că pot apărea crize ale monedei de fiecare dată când au loc schimbări în valoarea relativă a diverselor monede de pe glob.

În lume se petrece acum acest al şaptelea pas, de aceea este dificil să tragem o concluzie cu privire la el. Cu toate acestea, două modele par să fie vizibile. Unul este apariţia unei conferinţe monetare mondiale de tipul Bretton Woods. La conferinţele de acest gen, cei mai mari falsificatori-inflaţionişti se adună pentru a discuta posibilele măsuri pentru acţiunile lor (deşi, bineînţeles, ei nu îşi văd rolul în acest mod). De obicei, ei discută adoptarea unei versiuni a sistemului de bancă centrală din SUA, menită a fi utilizată în întreaga lume. Au fost făcute sugestii pentru adoptarea unui echivalent internaţional al Sistemului Federal de Rezerve din Statele Unite. O bancă mondială puternică de acest tip ar exercita, în mare măsură, aceeaşi putere asupra întregii lumi pe care o bancă naţională o are asupra propriei sale ţări. Ea ar avea puterea de a obliga toate băncile să producă inflaţie la unison şi să direcţioneze inflaţia în sensul asigurării că nici o altă putere, în afară de ea însăşi, nu va putea falsifica bani. Deoarece fiecare centru naţional de falsificare şi-a apărat până acum cu gelozie propriile sale puteri, o astfel de bancă centrală mondială nu a fost încă înfiinţată.

Un sistem alternativ, popularizat de Milton Friedman de la Universitatea din Chicago, este sistemul „cursurilor de schimb flexibile”. Acest sistem funcţionează în aşa fel încât, ori de câte ori preţurile sau valoarea monedelor din două ţări se schimbă una faţă de alta, ele se reajustează automat. Adică preţurilor monedelor din diverse ţări li se permite să se schimbe unul faţă de altul. Aceasta se deosebeşte semnificativ de înţelegerile făcute la conferinţele monetare mondiale precedente, unde aceste preţuri sunt fixe unul faţă de altul. Într-un sistem flexibil, dacă ţara A produce inflaţie într-un ritm mai mare decât ţara B, va fi o ofertă relativ suplimentară de monedă A, ceea ce va duce la scăderea preţului monedei A, îi va opri importurile şi îi va face exporturile mai atrăgătoare. Marele avantaj al sistemului de schimb flexibil, faţă de sistemele de schimb fixe ale acordurilor monetare internaţionale, este cel de a fi un sistem în întregime automat. În felul acesta sunt evitate crizele care s-ar petrece într-un sistem fix, de fiecare dată când monedele îşi schimbă valoarea una faţă de alta.

Totuşi, deoarece ambele sisteme sunt numai încercări superficiale de a suprima efectele reale rezultate din schemele guvernamentale de falsificare-inflaţie, nici unul nu poate fi preferabil. În mod paradoxal, aceste efecte sunt lucruri bune. Tot aşa cum o durere în corp poate fi un avertisment pentru o boală mult mai serioasă, şi deci este utilă, o problemă a balanţei de plăţi poate fi un semnal al ameninţării inflaţiei internaţionale. Încercarea de a rezolva în aparenţă aceste dificultăţi, prin scheme bazate pe cursuri de schimb flexibile, lasă economia mondială expusă ravagiilor inflaţiei. Ar fi mult mai bine atât pentru economia mondială, cât şi pentru economia fiecărei ţări în parte dacă, în loc să se caute moduri de a sprijini falsificarea şi inflaţia rezultată din ea, guvernele lumii ar renunţa de tot la aceste politici.

În acest context, nu ne putem împiedica să visăm cu ochii deschişi la agenţii Trezoreriei, oamenii „T” din serialele TV moderne. Devotaţi eliminării falsificatorilor, îmbrăcaţi în cel mai bun stil „FBI modern”, ei reprezintă esenţa „incoruptibililor” (ha, ha!) duri care aplică legea. La televizor, aventurile lor încep de obicei printr-o imagine ce-i prezintă coborând treptele de la clădirea Trezoreriei. Dacă s-ar întoarce şi ar urca scările înapoi, ar intra în birourile şefilor lor şi i-ar aresta pe aceştia, agenţii ar pune mâna, poate, pe cea mai mare bandă de falsificatori pe care omenirea a cunoscut-o vreodată.

Cât priveşte afirmaţia că falsificatorul privat este un erou, aici trebuie aplicate trei criterii pentru acţiuni eroice. Acţiunea nu trebuie să violeze drepturile unor oameni nevinovaţi; acţiunea trebuie să aducă un beneficiu considerabil unui număr mare de oameni; şi trebuie să fie dusă la îndeplinire printr-un apreciabil risc personal.

Asupra celui de-al treilea punct nu există nici un dubiu. Falsificatorii neguvernamentali operează printr-un mare risc personal. Guvernul a declarat această activitate ilegală. Ministerul Finanţelor al Statelor Unite cheltuieşte mari sume de bani pentru a-i prinde pe falsificatorii privaţi. Guvernul este pregătit să-i dea în judecată pe toţi cei acuzaţi de falsificare şi să-i trimită la închisoare pe toţi cei găsiţi vinovaţi. Nu ne putem îndoi că criteriul „riscului” este mai mult decât îndeplinit.

Mai mult decât atât, este clar că activităţile falsificatorilor privaţi sunt benefice pentru public. Falsificarea neguvernamentală, dacă ar fi permisă, ar însemna ruinarea sistemului de bani falşi al guvernului. Măsura în care sunt activi falsificatori neguvernamentali este aceeaşi cu măsura în care scade eficienţa sistemului de falsificare al guvernului. Faptul că sistemul de falsificare al guvernului este foarte dăunător constituie, în sine, un puternic argument prima facie în favoarea falsificării neguvernamentale. (Desigur, falsificarea privată este ilegală şi deci nu se poate pleda în favoarea ei. Cu toate acestea, este interesant să dezvoltăm implicaţiile teoriei economice.)

S-ar putea obiecta că, dacă falsificatorii privaţi ar ajunge la putere şi ar înlocui guvernul, oamenii nu ar fi într-o situaţie mai bună. Desigur, acest lucru este adevărat. Dar în realitate, falsificatorii privaţi lucrează la scară mică şi aşa vor rămâne. Ei nu pot constitui decât o problemă minoră. De fapt, tocmai această realitate înclină demonstraţia în favoarea lor. Ei nu constituie o ameninţare la adresa oamenilor; ei nu sunt şi nu au perspective să devină destul de puternici pentru a face acest lucru. Efectul datorat lor este cel de a reduce şi contracara marele rău al falsificării guvernamentale. Acest lucru este benefic pentru un mare număr de oameni. Deşi câţiva indivizi s-ar putea să sufere din această activitate, în mare, activitatea falsificatorului privat face mai mult bine decât rău. Şi, trebuie reamintit, activitatea lor nu este frauduloasă şi imorală, pentru că ei nu caută să treacă banii falşi drept bani adevăraţi.

Zgârcitul

Zgârcitul nu şi-a revenit niciodată din atacul la care a fost supus de Charles Dickens în Colindul de Crăciun. Deşi zgârcitul mai fusese sever criticat şi înainte de Dickens, descrierea lui Ebenezer Scrooge a devenit irevocabilă şi a trecut în folclorul timpului nostru. Într-adevăr, această atitudine pătrunde şi în lecţiile de economie ale elevilor. Acolo zgârcitul este condamnat în mod deschis şi este învinuit pentru şomaj, pentru variaţii în ciclul afacerilor şi pentru depresiunile şi recesiunile economice. În faimosul sau mai degrabă infamantul „paradox al economiilor”, tinerii studenţi în economie sunt învăţaţi că, deşi a face economii poate fi bine pentru un individ sau o familie, ar putea fi o prostie pentru economia luată ca întreg. Doctrina keynesiană dominantă pretinde că, cu cât se economiseşte mai mult într-o economie, cu atât se cheltuieşte mai puţin pentru consum şi, cu cât se cheltuieşte mai puţin, cu atât sunt mai puţine locuri de muncă.

Este timpul să punem capăt tuturor acestor idei greşite. Din economisire derivă avantaje multe şi variate. Încă de când primul om preistoric a economisit boabe de porumb pentru a le planta mai târziu, rasa umană are o datorie de recunoştinţă faţă de cei care tezaurizează, economisesc şi sunt zgârciţi. Acestor oameni care au refuzat să folosească dintr-o dată întreaga lor bogăţie şi au decis să o economisească mai degrabă pentru o vreme când vor avea nevoie de ea le datorăm înzestrarea cu un capital care ne permite să aspirăm la un standard civilizat de viaţă. Este, desigur, adevărat că astfel de oameni au devenit mai bogaţi decât semenii lor şi, probabil, din această cauză şi-au câştigat antipatia acestora. Poate că asupra întregului proces de economisire şi acumulare a fost aruncată o reputaţie proastă o dată cu cea atribuită celui ce economiseşte. Dar antipatia nu este meritată, pentru că salariile câştigate de mase depind strâns de ritmul în care cel care economiseşte poate acumula bani. De exemplu, există multe cauze ce contribuie la faptul că muncitorul american câştigă mai mult decât, să spunem, cel bolivian. Educaţia, sănătatea şi motivaţia muncitorului american joacă un rol important. Dar o contribuţie majoră la diferenţa de salariu este cantitatea mai mare de capital înmagazinată de patronii americani faţă de cei bolivieni. Iar acesta nu este un caz excepţional. De-a lungul întregii istorii, cel care economiseşte a contribuit efectiv la ridicarea standardului de viaţă deasupra nivelului unui sălbatic.

Poate că se va obiecta că există o diferenţă între a economisi (lucru recunoscut ca fiind productiv în procesul acumulării de capital) şi a tezauriza (a ţine banii deoparte de cheltuială pentru consum); şi că cel care economiseşte îşi canalizează banii în ramurile bunurilor de capital, unde vor putea face un bine; în timp ce banii tezaurizaţi sunt complet sterili. Tezaurizatorul, se va spune, reduce banii primiţi de comercianţii cu amănuntul, forţându-i să concedieze angajaţi şi să reducă comenzile pentru intermediari. Cei din urmă, la rândul lor, sunt forţaţi să îşi reducă personalul şi să renunţe la comenzile pentru comercianţii cu ridicata. Sub influenţa tezaurizatorilor, procesul complet se va repeta în întreaga structură de producţie. Cum angajaţii sunt concediaţi, ei vor avea mai puţini bani de cheltuit pe bunuri de consum, contribuind astfel la proces. Deci, tezaurizarea este văzută ca fiind complet sterilă şi distructivă.

Argumentaţia este plauzibilă, cu excepţia unui punct crucial pe care această inspirată demonstraţie keynesiană nu îl ia în considerare; posibilitatea schimbării preţurilor. Înainte ca vânzătorul cu amănuntul să-şi concedieze angajaţii şi să reducă comenzile din cauza unor bunuri rămase nevândute, el va încerca de obicei să îşi reducă preţurile. Va face o vânzare la preţuri speciale sau va folosi o altă tehnică echivalentă cu o scădere a preţului. Dacă problemele lui nu se datorează faptului că marfa este imposibil de vândut, cele spuse mai sus vor fi suficiente pentru a pune capăt cercului vicios al şomajului şi depresiunii. Cum este posibil?

Atunci când retrage banii de pe piaţa de consum şi nu îi face disponibili pentru cumpărarea de echipament de capital, tezaurizatorul provoacă o reducere a cantităţii de bani aflată în circulaţie. Cantitatea de bunuri şi servicii disponibile rămâne aceeaşi. Deoarece unul dintre cei mai importanţi factori determinanţi ai preţului în orice economie este relaţia dintre cantitatea de bani şi cantitatea de bunuri şi servicii, tezaurizatorul reuşeşte să reducă nivelul preţurilor. Să examinăm un model simplist, dar nu cu totul inadecvat, în care toţi dolarii din economie sunt licitaţi faţă de toate bunurile şi serviciile acesteia. Deci, cu cât sunt mai puţini dolari, cu atât puterea de cumpărare a fiecăruia va fi mai mare. Deoarece tezaurizarea poate fi definită ca reducerea cantităţii de bani aflate în circulaţie, şi – celelalte condiţii rămânând aceleaşi – mai puţini bani înseamnă preţuri mai scăzute, atunci se poate spune cu promptitudine că tezaurizarea duce la scăderea preţurilor.

Nu este nimic rău în scăderea nivelului preţurilor. Dimpotrivă, unul din marile avantaje este că toţi ceilalţi oameni, cei care nu sunt zgârciţi, beneficiază de pe urma bunurilor şi serviciilor mai ieftine.

Preţurile mai scăzute nu vor provoca nici depresiuni. Într-adevăr, evoluţia preţurilor la unele dintre cele mai bune aparate din Statele Unite a urmat o linie puternic descendentă. Atunci când automobilele, televizoarele şi computerele au fost produse pentru prima dată, preţurile lor depăşeau cu mult posibilităţile consumatorului mediu. Dar eficienţa tehnică a reuşit să reducă preţurile până când acestea au devenit accesibile masei de consumatori. Nu este nevoie să mai amintim că scăderea acestor preţuri nu a produs nici o depresiune sau recesiune. În realitate, singurii oameni de afaceri care au de suferit dintr-o astfel de tendinţă sunt cei care urmează analiza keynesiană şi nu îşi reduc preţurile în faţa unei scăderi a cererii. Dar departe de a provoca o depresiune din ce în ce mai mare, aşa cum pretind keynesienii, aceşti oameni de afaceri nu reuşesc decât să ajungă la faliment. Pentru ceilalţi, afacerile continuă la fel de satisfăcător ca înainte, dar la un nivel mai scăzut al preţurilor. Cauza depresiunilor, prin urmare, se află în altă parte[2].

De asemenea, respingerea tezaurizării pe motiv că provoacă dezordine şi forţează mereu economia să se ajusteze este lipsită de substanţă. Chiar dacă este adevărată, ea nu ar putea constitui o incriminare a tezaurizării, pentru că piaţa liberă este în primul rând o instituţie de ajustare şi reconciliere a gusturilor divergente şi mereu în schimbare. A critica tezaurizarea din acest motiv înseamnă că ar trebui să criticăm şi schimbarea stilurilor de îmbrăcăminte, fiindcă acestea apelează neîncetat la piaţă pentru ajustări de mare fineţe. Tezaurizarea nu este nici măcar un proces care să provoace o mare dezordine, deoarece, pentru fiecare avar care îşi îndeasă banii în saltea, există numeroşi moştenitori ai zgârciţilor care îi scot afară. Aşa a fost întotdeauna, şi acest lucru nu pare că se va schimba în mod dramatic.

Afirmaţiile că muntele de bani cash ai zgârcitului este steril, pentru că nu produce dobândă ca atunci când ar fi depus într-o bancă, sunt de asemenea lipsite de valoare. Oare banii din portofelul fiecărui individ pot fi caracterizaţi drept sterili pentru că nu aduc dobândă? Dacă oamenii se abţin în mod voluntar să câştige dobândă de pe urma banilor lor şi îi ţin sub formă de cash, banii pot să pară inutili din punctul nostru de vedere, dar fără îndoială că nu sunt inutili din punctul lor de vedere. Zgârcitul poate să-şi dorească banii nu pentru a-i cheltui mai târziu, nu pentru a acoperi prăpastia dintre cheltuieli şi plăţi, ci mai degrabă pentru simpla bucurie de a deţine bani cash. Cum poate, oare, economistul, educat în tradiţia maximizării utilităţii, să caracterizeze bucuria ca fiind sterilă? Iubitorii de artă care tezaurizează picturi şi sculpturi rare nu sunt caracterizaţi ca fiind angajaţi în întreprinderi sterile. Oamenii care au câini şi pisici, doar pentru scopul de a se bucura de ei, şi nu ca investiţie, nu sunt descrişi ca angajându-se în activităţi sterile. Gusturile oamenilor sunt diferite, şi ceea ce este steril pentru o persoană poate fi departe de a fi steril pentru altă persoană.

Tezaurizarea zgârcitului de mari sume de bani cash poate fi considerată doar eroică. Noi beneficiem de nivelurile mai scăzute ale preţurilor care rezultă din aceasta. Banii pe care îi avem şi pe care dorim să-i cheltuim devin mai valoroşi, permiţându-i cumpărătorului să achiziţioneze mai mult cu aceeaşi cantitate de bani. Departe de a dăuna societăţii, zgârcitul este un binefăcător, mărindu-ne puterea de cumpărare de fiecare dată când tezaurizează.

Moştenitorul

Moştenitorii şi moştenitoarele sunt descrişi, de obicei, ca fiind nişte indivizi iresponsabili, trândavi şi leneşi, care se bucură de viaţă într-un lux nemeritat. Probabil că aceasta este o caracterizare adevărată pentru mulţi dintre ei. Dar ea nu micşorează rolul eroic jucat de moştenitor.

O moştenire este pur şi simplu o formă de cadou, un dar oferit cu ocazia morţii. La fel ca şi cadourile oferite cu ocazia naşterii, a zilelor de naştere, a nunţilor, aniversărilor şi vacanţelor, el poate fi definit ca un transfer voluntar de recompense de la o parte către cealaltă. De aceea nu putem să ne opunem moştenirilor şi, în acelaşi timp, să fim în favoarea celorlalte tipuri de cadouri. Cu toate acestea, mulţi oameni fac exact acest lucru. Înclinaţia lor anti-moştenire este alimentată de imagini ale hoţilor care îşi lasă copiilor lor câştigurile dobândite pe căi ilegale. Ei îi văd pe membrii clasei conducătoare acumulând averi nu prin activităţi cinstite, ci cu ajutorul subsidiilor, tarifelor şi măsurilor de protecţie guvernamentale, şi apoi trecând mai departe ceea ce au acumulat. Desigur, acest lucru ar trebui interzis. Eliminarea moştenirii pare să fie o soluţie.

Totuşi, ar fi imposibil să eliminăm moştenirea fără a elimina toate celelalte tipuri de cadouri. Taxa de 100% pe moştenire, sugerată adesea ca fiind mijlocul de a elimina moştenirea, nu ar realiza acest lucru. Pentru că, dacă alte tipuri de cadouri ar fi permise, taxa ar putea fi ocolită cu uşurinţă. Banii şi proprietăţile ar putea fi transferate pur şi simplu prin intermediul unor cadouri de ziua de naştere, de Crăciun etc. Părinţii ar putea chiar să ţină cadourile pentru copiii lor, pentru a le fi date acestora la prima aniversare după moartea părintelui.

Soluţia la problema averilor dobândite ilicit nu stă în împiedicarea generaţiei următoare de a obţine aceste fonduri, ci în găsirea de modalităţi care să asigure că de la bun început aceste averi nu sunt deloc dobândite. Atenţia ar trebui îndreptată mai degrabă asupra recuperării proprietăţii ilicite şi returnării ei către victimă.

Se va argumenta, oare, că taxa de 100% pe moştenire este „pe locul doi între cele mai bune” politici? Că, dacă nu avem puterea de a-i lipsi pe delicvenţi de câştigurile lor ilicite, trebuie să facem efortul de a le interzice posibilitatea să-şi transmită averile copiilor lor? Acest lucru este contradictoriu. Dacă lipseşte puterea de a aduce delicvenţii în justiţie pentru că alţi delicvenţi funcţionari controlează sistemul justiţiei, atunci în mod clar lipseşte şi puterea de a impune o taxă de 100% pe moştenire.

În realitate, chiar dacă o asemenea taxă ar putea fi adoptată prin lege şi pusă în aplicare, năzuinţa spre egalitarism care însufleţeşte în realitate toate aceste propuneri ar fi frustrată. Pentru că un adevărat egalitarianism înseamnă nu numai o distribuţie egală a banilor, dar şi o distribuţie egală a recompenselor nemonetare. Cum ar putea egalitariştii să remedieze inechităţile dintre cei care văd şi cei care sunt orbi, dintre cei care au ureche muzicală şi cei care nu au, dintre cei care sunt frumoşi şi cei care sunt urâţi, dintre cei talentaţi şi cei care nu sunt talentaţi? Dar inechităţile dintre cei care au dispoziţii fericite şi cei înclinaţi către melancolie? Cum le-ar media egalitariştii? S-ar putea oare lua bani de la cei care au „prea multă fericire” pentru a fi daţi drept compensaţie celor care au „prea puţină”? Cât valorează o dispoziţie bună? Oare 10 dolari pe an ar putea fi echivalenţi cu 5 unităţi de fericire?

Absurditatea unei asemenea poziţii îi poate duce pe egalitarişti la adoptarea celei de a doua politici din top, cum este cea folosită de dictatorul din „Harisson Bergenon”, o povestire scurtă din volumul Bun venit în Casa Maimuţei de Kurt Vonnegut[3]. În această povestire, oamenii puternici au fost obligaţi să ducă greutăţi pentru a fi aduşi la acelaşi nivel ca şi restul populaţiei; indivizii cu înclinaţii muzicale au fost obligaţi să poarte căşti care produceau sunete prea intense, direct proporţionale cu talentul lor. Aici duce în mod logic dorinţa de egalitarianism. Eliminarea moştenirii în bani este numai primul pas.

Tocmai moştenitorul şi instituţia moştenirii sunt cele care stau între civilizaţia aşa cum o ştim noi şi o lume în care nici unui talent sau nici unei fericiri nu li s-ar permite să strice egalitatea. Dacă individualitatea şi civilizaţia sunt preţuite, atunci moştenitorul va fi aşezat pe piedestalul pe care îl merită cu prisosinţă.

Cămătarul

Încă din timpurile biblice, când cămătarii erau izgoniţi din templu, ei au fost dispreţuiţi, criticaţi, defăimaţi, persecutaţi, urmăriţi în justiţie şi caricaturizaţi. Shakespeare, în Neguţătorul din Veneţia, îl caracteriza pe cămătar ca pe un evreu foindu-se încoace şi încolo pentru a pretinde „bucata lui de carne”. În filmul intitulat The Pawnbroxer, cămătarul era obiectul aversiunii celorlalţi.

Cu toate acestea, cămătarul, împreună cu verii lui primari, cel care ţine o casă de amanet şi rechinul care acordă împrumuturi cu dobândă mare, au fost judecaţi foarte greşit. Deşi îndeplinesc un serviciu necesar şi important, ei sunt totuşi extrem de nepopulari.

Acţiunea de a da şi de a lua bani cu împrumut se petrece pentru că oamenii au rate de preferinţă a timpului diferite (rata la care sunt dispuşi să schimbe banii pe care îi posedă în prezent, contra banilor pe care îi vor primi în viitor). Dl. A poate fi nerăbdător să aibă banii chiar acum şi să nu-i pese prea mult de banii pe care îi va avea în viitor. El este dispus să renunţe la 200 de dolari anul viitor pentru a avea 100 de dolari acum. Dl. A are o rată de preferinţă a timpului foarte ridicată. La celălalt capăt al spectrului se găsesc oamenii cu rate de preferinţă a timpului foarte scăzute. Pentru ei, „banii viitori” sunt aproape la fel de importanţi ca şi „banii prezenţi”. Dl. B, cu o rată de preferinţă a timpului scăzută, este dispus să renunţe numai la 102 dolari anul viitor pentru a primi acum cei 100 de dolari. Spre deosebire de dl. A, căruia îi pasă mult mai mult de banii prezenţi decât de cei viitori, Dl.B nu ar renunţa la o cantitate mare de bani viitori pentru a avea în mână bani cash. (Să notăm că nu există o rată de preferinţă a timpului negativă, adică o preferinţă pentru banii din viitor mai mare decât pentru banii prezenţi. Ceea ce ar echivala cu a spune că ar fi o preferinţă de a renunţa la 100 de dolari în prezent, pentru a avea 95 de dolari în viitor. Acest lucru este iraţional, cu excepţia cazului în care funcţionează alte condiţii decât preferinţa timpului. De exemplu, cineva poate dori să cumpere protecţie pentru bani care nu sunt siguri acum, dar vor fi siguri peste un an etc. Sau altcineva poate dori să îşi savureze desertul şi să amâne consumarea lui până după cină. Atunci, „desertul-înainte-de-cină” ar fi considerat un bun diferit faţă de „desertul-de-după-cină”, indiferent cât de similare ar fi cele două bunuri în termeni fizici. Deci nu există preferinţă pentru un bun în viitor faţă de acelaşi bun în prezent.)

Deşi nu este necesar, se obişnuieşte ca o persoană cu o rată de preferinţă a timpului ridicată (Dl. A) să devină în mod clar o persoană care ia cu împrumut bani, iar o persoană cu o rată de preferinţă a timpului scăzută (Dl. B) să devină o persoană care dă bani cu împrumut. Ar fi natural, de exemplu, ca Dl. A să împrumute de la Dl. B. Astfel, Dl. A este dispus să renunţe la 200 de dolari peste un an de zile pentru a avea 100 de dolari acum, iar Dl. B este dispus să dea cu împrumut 100 de dolari acum dacă poate obţine cel puţin 102 dolari după ce se va fi scurs un an. Dacă ei ajung la înţelegerea ca peste un an să fie restituiţi 150 de dolari pentru un împrumut prezent de 100 de dolari, atunci amândoi câştigă. Dl. A va câştiga diferenţa dintre cei 200 de dolari, pe care ar fi fost dispus să-i plătească în schimbul celor 100 de dolari de acum, şi cei 150 de dolari pe care va trebui să-i plătească în realitate. Adică va câştiga 50 de dolari. Dl. B va câştiga diferenţa dintre cei 150 de dolari, pe care îi va câştiga în realitate peste un an, şi cei 102 dolari, pe care ar fi fost dispus să-i accepte peste un an renunţând la 100 de dolari acum, obţine deci 48 de dolari. De fapt, pentru că împrumutul de bani este un schimb, ca în oricare alt schimb, ambele părţi trebuie să câştige, altfel ar fi refuzat să participe.

Un cămătar poate fi definit ca o persoană care dă cu împrumut banii săi sau pe cei ai altora. În acest ultim caz, funcţia lui este aceea a unui intermediar între cel care dă şi cel care ia bani cu împrumut. În oricare din cazuri, cămătarul este la fel de onest ca oricare alt om de afaceri. El nu forţează pe nimeni să facă afaceri cu el şi nu este, la rândul lui, obligat. Există, desigur, cămătari necinstiţi, la fel cum există oameni necinstiţi în orice domeniu al vieţii. Dar nu există nimic necinstit sau condamnabil în legătură cu împrumutarea de bani în sine. Unele critici ale acestui punct de vedere merită să fie examinate mai în detaliu.

1. „A da bani cu împrumut este ceva abominabil pentru că este însoţit adesea de violenţă. Cei care iau bani cu împrumut (victimele) şi care nu-şi pot plăti datoriile sunt deseori ucişi – de obicei de către rechinul care dă bani cu împrumut.” Indivizii care iau bani cu împrumut de la cămătari au încheiat, de cele mai multe ori, contracte cu aceştia, contracte la care au consimţit pe deplin. Cineva nu poate fi numit o victimă a unui cămătar dacă a fost de acord să plătească o datorie, apoi nu şi-a ţinut promisiunea contractuală. Dimpotrivă, cămătarul este victima celui care a luat bani cu împrumut. Dacă împrumutul are loc, dar nu şi restituirea, situaţia este echivalentă cu un furt. Diferenţa este prea mică între hoţul care sparge biroul cămătarului şi îi fură banii şi persoana care „ia cu împrumut” banii pe bază de contract, şi apoi refuză să-i restituie. În ambele cazuri, rezultatul este acelaşi – cineva a luat în posesie bani care nu sunt ai lui.

A ucide un debitor este o reacţie exagerată şi nedreaptă, la fel cum ar fi uciderea unui hoţ. Totuşi, motivul principal pentru care cămătarii iau legea în mâinile lor şi nu ezită să recurgă la forţă şi chiar la crimă este acela că lumea interlopă controlează camăta. Dar acest control a survenit, practic, la cererea publicului! În momentul în care tribunalele au refuzat să oblige debitorii să îşi plătească datoriile lor de drept şi au interzis darea cu împrumut a banilor cu dobânzi mari, lumea interlopă a păşit în acest domeniu. Ori de câte ori guvernul interzice o marfă pentru care există consumatori, fie aceasta whisky, droguri, jocuri de noroc, prostituţie sau împrumuturi cu dobândă mare, lumea interlopă intră în activitatea pe care întreprinzătorii care respectă legea se tem să o servească. Nu există nimic care să constituie, în sine, un delict în cazul whiskyului, în cel al drogurilor, jocurilor de noroc, prostituţiei sau în cazul împrumuturilor cu dobândă mare. Metodele crimei organizate devin asociate cu aceste domenii doar pentru că există o prohibiţie legală.

2. „Banii sunt sterili şi nu produc nimic prin ei înşişi. Deci, orice luare de dobândă pentru utilizarea lor înseamnă exploatare. Cămătarii, care cer dobânzi exagerate, se numără printre cei mai exploatatori oameni din economie. Ei merită pe deplin oprobiul pe care îl primesc.”

În afară de capacitatea banilor de a cumpăra bunuri şi servicii, faptul de a avea bani mai devreme oferă o eliberare de chinul de a aştepta împlinirea dorinţei. Acest fapt favorizează o investiţie productivă care, la sfârşitul perioadei de împrumut, chiar şi după ce s-a plătit dobânda, oferă mai multe bunuri şi servicii decât la început.

Cât priveşte ratele „exorbitante” ale dobânzii, ar trebui să se înţeleagă că, pe piaţa liberă, rata dobânzii tinde să fie determinată de preferinţele de timp ale tuturor actorilor economici. Dacă rata dobânzii este excesiv de ridicată, vor tinde să se dezvolte forţe care o vor împinge în jos. Dacă, de exemplu, rata dobânzii este mai ridicată decât rata de preferinţă a timpului a celor implicaţi, cererea pentru împrumuturi va fi mai mică decât oferta, iar rata dobânzii va fi forţată să coboare. Dacă rata dobânzii nu manifestă nici o tendinţă de a coborî, această indică nu faptul că este prea ridicată, ci doar că numai o rată ridicată a dobânzii poate echilibra cererea pentru împrumuturi şi satisface rata de preferinţă a timpului a actorilor economici.

Criticul ratelor ridicate ale dobânzii are în vedere o rată „justă” a dobânzii. Dar o rată „justă” a dobânzii sau un preţ „just” nu există. Acesta este un concept atavic, o întoarcere la timpurile medievale în care călugării dezbăteau respectiva problemă, alături de întrebarea câţi îngeri pot încăpea pe vârful unui ac. Dacă doctrina unei rate „juste” a dobânzii are vreun înţeles, acesta poate fi dat doar de acea rată reciproc acceptabilă de către doi adulţi care consimt, iar aceasta este exact rata de piaţă a dobânzii.

3. „Cămătarii îi jefuiesc pe săraci, luîndu-le rate ale dobânzii mai mari decât altor persoane care împrumută de la ei.”

Este un mit răspândit acela că bogaţii alcătuiesc, practic, întreaga clasă a cămătarilor şi că săracii formează, practic, întreaga clasă a celor care iau bani cu împrumut. Totuşi, acest lucru nu este adevărat. Ceea ce determină dacă cineva devine o persoană care ia sau dă bani cu împrumut nu este venitul său, ci rata sa de preferinţă a timpului. Corporaţiile bogate care vând titluri de valoare împrumută bani, pentru că vânzarea de titluri de valoare reprezintă bani împrumutaţi. Majoritatea oamenilor bogaţi care deţin proprietăţi imobiliare sau altfel de proprietăţi ipotecate fac parte aproape sigur dintre cei care iau bani cu împrumut, şi nu dintre cei care dau bani cu împrumut. Pe de altă parte, orice văduvă săracă sau orice pensionar cu un mic cont în bancă este o persoană care dă bani cu împrumut.

Cămătarii, este adevărat, cer săracilor rate ale dobânzii mai mari decât altor oameni, dar această formulare poate fi înşelătoare. Aceasta deoarece cămătarii cer rate ale dobânzii mai mari indivizilor care prezintă riscuri mai mari – cei care vor returna cu mai mică probabilitate împrumutul – indiferent de avere.

Un mod de a scădea riscul neplăţii datoriei, şi deci rata dobânzii cerută, este cel de a fixa drept garanţie proprietăţi care să revină cămătarului, în caz că împrumutul nu este înapoiat. Deoarece bogaţii sunt capabili să ofere garanţii într-o mai mare măsură decât săracii, împrumuturile pe care le fac ei au rate ale dobânzii mai mici. Totuşi, motivul nu stă în bogăţia lor, ci în faptul că există o probabilitate mai mică pentru cel care le acordă împrumutul să piardă în cazul neplăţii.

Nu există nimic defavorabil sau unic în această situaţie. Oamenii săraci plătesc o rată mai mare pentru asigurarea în caz de incendiu, deoarece casele lor au mai puţine dispozitive de protecţie faţă de foc decât casele bogaţilor. Ei plătesc mai mult pentru îngrijire medicală pentru că sunt mai puţin sănătoşi. Costul alimentelor este mai ridicat pentru săraci pentru că rata criminalităţii în zonele unde locuiesc ei este mai ridicată, iar criminalitatea creşte costul desfăşurării unei afaceri. Acest lucru este, desigur, regretabil, dar nu reprezintă o consecinţă a ostilităţii faţă de săraci. Cămătarul, ca şi firma de asigurări de sănătate sau băcanul, caută să îşi protejeze investiţia.

Să ne imaginăm rezultatele unei legi care ar interzice specula cu bani, definită ca aplicarea unei rate a dobânzii mai mare decât cea aprobată prin lege. Deoarece săracii, iar nu bogaţii, sunt cei care plătesc cea mai ridicată rată a dobânzii, primele efecte ale legii s-ar răsfrânge asupra lor. Efectul ei ar fi cel de a-i lovi pe săraci şi, în orice caz, de a-i stimula pe bogaţi. Legea pare să fie destinată protejării săracilor de plata unor rate ridicate ale dobânzii, dar în realitate ar avea ca efect imposibilitatea săracilor de a mai împrumuta bani! În cazul în care cămătarul este nevoit să aleagă între a împrumuta bani săracilor la rate ale dobânzii pe care el le consideră prea scăzute, şi a nu le împrumuta bani deloc, nu este greu să înţelegem care va fi alegerea lui.

Ce va face cămătarul cu banii pe care i-ar fi împrumutat săracilor dacă nu ar fi existat legea de mai sus? El îi va împrumuta exclusiv pe bogaţi, care prezintă un risc scăzut de neplată. Efectul va fi scăderea ratelor dobânzii pentru bogaţi, deoarece pe orice piaţă dată, cu cât oferta unui bun este mai mare, cu atât preţul lui este mai mic. Problema dacă este just sau nu să fie interzise rate exorbitante ale dobânzii nu se află acum în discuţie, ci numai efectele unei asemenea legi. Şi aceste efecte sunt, în mod foarte clar, dezastruoase pentru săraci.

Cel care nu dă de pomană

Suntem asaltaţi de punctul de vedere că este o binecuvântare să dai de pomană. Că este, de asemenea, o atitudine virtuoasă, cuviincioasă, bună, justă, respectabilă, care vădeşte afecţiune. În aceeaşi ordine de idei, refuzul de a da de pomană este întâmpinat cu dispreţ, cu batjocură, neîncredere şi oroare. Persoana care refuză să dea de pomană este considerată un paria.

Acest imperativ sociologic este sprijinit de legiuni de cerşetori, de persoane care strâng fonduri, de reprezentanţi ai bisericii şi de alte grupuri „nevoiaşe”. Din amvon şi prin mijloacele mass-media suntem rugaţi de membri ai sectei hari-krişna şi de milogi, de oamenii cu flori şi de copiii Marşului Cenţilor, de ologi, neajutoraţi, sărăciţi şi de cei doborâţi la pământ să dăm de pomană.

A da de pomană nu este rău în sine. Când este o decizie voluntară a unui adult responsabil, ea nu violează drepturile unui individ. Există totuşi pericole ale carităţii, precum şi motive obligatorii de a refuza să contribui la ea. Pe lângă acestea, există erori grave în filozofia morală pe care se bazează caritatea.

Relele carităţii

Unul dintre marile rele ale carităţii, şi unul dintre cele mai elocvente motive de a refuza să contribui la ea, este acela că ea vine în conflict cu supravieţuirea speciei umane. Conform principiului darwinist de „supravieţuire a celui mai bine adaptat”, organismele cele mai capabile să existe într-un mediu dat vor fi „selectate în mod natural” (prin manifestarea unei tendinţe mai mari de a trăi până la vârsta procreării şi deci a unei probabilităţi mai mari de a lăsa urmaşi). Un rezultat pe termen lung este o specie ai cărei membri au o mai mare capacitate de supravieţuire. Aceasta nu implică faptul că cei puternici îi vor „elimina” pe cei slabi, aşa cum s-a pretins, ci doar sugerează că cei puternici vor avea mai mult succes decât cei slabi în perpetuarea speciei. În acest fel, cei mai capabili se perpetuează şi specia prosperă.

Unii pretind că legea selecţiei naturale nu se aplică civilizaţiei moderne. Criticii ei ne arată mecanismele rinichiului artificial, chirurgia pe cord deschis şi alte progrese notabile ale ştiinţei şi medicinei, argumentând că legea supravieţuirii a lui Darwin a fost înlocuită de ştiinţa modernă. Ei arată că oamenii cu boli şi afecţiuni genetice, care în trecut duceau la o moarte prematură, trăiesc acum suficient de mult pentru a se reproduce.

Aceasta nu demonstrează însă că legea lui Darwin este inaplicabilă. Progresele ştiinţifice moderne nu au „anulat” legea lui Darwin, ci numai au schimbat cazurile specifice în care ea se aplică.

În trecut, caracteristica aflată în contradicţie cu supravieţuirea umană ar fi putut fi o inimă sau un rinichi care nu funcţionează bine. Dar o dată cu progresele medicinei moderne, eşecurile medicale devin tot mai puţin importante ca temeiuri pentru selecţia naturală. Ceea ce va deveni din ce în ce mai important este abilitatea de a trăi pe o planetă aglomerată. Caracteristicile opuse supravieţuirii ar putea include alergia la fum, obişnuinţa de a discuta în contradictoriu sau agresivitatea. Astfel de caracteristici ar tinde să slăbească abilitatea unei persoane de a supravieţui până la vârsta adultă. Caracteristicile acestea micşorează şansele unei persoane de a menţine o situaţie (căsătoria, deţinerea unui loc de muncă) în care este posibilă reproducerea. De aceea, dacă legilor lui Darwin li se permite să se manifeste, astfel de trăsături negative vor tinde să dispară. Dar dacă se răspândeşte caritatea, aceste trăsături dăunătoare vor fi transmise generaţiei viitoare.

În timp ce caritatea de acest tip este, fără îndoială, dăunătoare, atunci când este privată ea este limitată ca dimensiuni de un tip de lege darwinistă aplicabilă celor ce dau de pomană: ei ajung să suporte o parte din răul pe care îl provoacă. În acest fel ei sunt conduşi, ca de „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, la a renunţa să mai dea de pomană. De exemplu, dacă pomana părintească ia forma „scutirii de pedeapsă şi a răsfăţului”, unele dintre efectele dăunătoare ale acestei carităţi se vor răsfrânge asupra părinţilor. Acest lucru va tinde să-i mai tempereze pe părinţi. (Mulţi dintre cei care şi-au întreţinut copiii „hippy” adulţi în anii ’60 au încetat s-o facă atunci când au avut de suferit efectele ei neplăcute.) Şi caritatea privată are limite intrinseci, deoarece orice avere privată este limitată. Cazul carităţii publice este diferit, într-un chip sinistru.

În caritatea publică, toate barierele naturale sunt practic absente. Într-adevăr, este un caz foarte rar acela când caritatea publică este micşorată datorită efectelor ei dăunătoare. Averea aflată la dispoziţia guvernului este limitată numai de intenţia acestuia de a pretinde impozite şi de capacitatea lui de a le impune unui public ostil.

Un caz demonstrativ este programul de ajutor pentru străinătate al Statelor Unite din anii ’50 - ’60. Guvernul SUA plătea pentru produsele fermierilor americani un preţ mai mare decât preţul pieţei, creând în acest fel surplusuri gigantice, pentru care trebuiau alocaţi şi mai mulţi bani. Apoi, cantităţi mari din aceste produse erau trimise în ţări precum India, unde agricultura internă era practic ruinată de aceste importuri subvenţionate.

Alte efecte dăunătoare ale „carităţii” guvernamentale au fost demonstrate de mulţi specialişti în ştiinţe sociale. G. William Domhoff, în cartea sa The Higher Circles[4], arată că instituţiile „de caritate”, precum compensaţiile muncitorilor, negocierea colectivă de muncă, asigurarea de şomaj şi programele de asistenţă socială, au fost iniţiate nu de apărătorii săracilor, aşa cum este universal acceptat, ci de către cei bogaţi. Aceste programe le promovează propriile lor interese de clasă. Scopul acestui sistem de caritate statal-corporatist nu este redistribuirea bogăţiei de la bogaţi la săraci, ci cumpărarea liderilor potenţiali ai săracilor şi legarea lor de hegemonia clasei conducătoare, în paralel cu menţinerea unei clase intelectuale decise să convingă un public neavertizat că beneficiază de pe urma carităţii guvernamentale.

În acelaşi mod, Piven şi Cloward arată în cartea Regulating the Poor[5] că instituţia „caritabilă” a asistenţei sociale nu serveşte în primul rând la ajutorarea săracilor, ci mai degrabă la suprimarea lor. În acest domeniu, modus operandi constă în a permite registrelor asistenţei sociale să crească nu în perioadele de mare nevoie, ci în cele de frământări sociale, şi de a descreşte registrele asistenţei sociale nu în perioadele de abundenţă, ci în cele de linişte socială. Aşadar, sistemul asistenţei sociale este un fel de metodă de tip „pâine şi circ” pentru a controla masele.

Filozofia din spatele carităţii

În ciuda acestor probleme, există unii care văd caritatea ca pe o stare binecuvântată şi consideră donaţiile ca pe o obligaţie morală. Dacă ar putea, astfel de oameni ar declara caritatea obligatorie. Cu toate acestea, dacă un act este declarat obligatoriu, atunci el nu mai este caritate, deoarece caritatea este definită ca actul de a da în mod voluntar. Dacă un individ este forţat să dea, el nu este o persoană care donează în scopuri de caritate, ci o victimă a furtului.

Esenţa carităţii, pentru cei care ar dori să o facă obligatorie, în ciuda legilor logicii şi lingvisticii, este aceea că există o datorie, o obligaţie, un imperativ moral, ca toţi să dea celor mai puţin norocoşi. Aceasta se sprijină pe premisa că „suntem cu toţii îngrijitorii fraţilor noştri”.

Totuşi, filozofia aceasta contrazice o premisă de bază a moralităţii – şi anume ca întotdeauna să fie cel puţin posibil pentru o persoană să facă ceea ce este moral. Dacă există doi oameni, în zone geografice diferite, care au mare nevoie de ajutorul lui John în acelaşi timp, ar fi imposibil pentru John să-i ajute pe amândoi. Dacă John nu-i poate ajuta pe amândoi oamenii aflaţi la ananghie, deoarece a-i ajuta pe amândoi este o cerinţă a moralităţii fratelui îngrijitor, atunci în mod clar, cu cele mai bune intenţii, John nu poate să fie moral. Şi dacă, în conformitate cu orice teorie etică dată, o persoană bine intenţionată nu poate să fie morală, atunci teoria este incorectă.

A doua eroare de bază a punctului de vedere moral al fratelui îngrijitor este aceea că el solicită, în mod logic, o egalitate absolută a veniturilor, fie că partizanii lui înţeleg acest lucru, fie că nu. Să ne amintim că moralitatea aceasta predică faptul că este datoria morală a celor care au mai mult să împartă cu cei care au mai puţin. Adam, care are 100 de dolari, împarte banii cu Richard, care are numai 5 dolari, dându-i lui Richard 10 dolari. Adam are acum 90 de dolari, iar Richard 15 dolari. Am putea crede că Adam a urmat imperativele filozofiei împărţitului. Cu toate acestea, filozofia susţine că este datoria tuturor oamenilor să împartă cu cei mai puţin norocoşi, iar Adam încă mai are mai mult decât Richard. Dacă Adam vrea să acţioneze moral, în conformitate cu punctul de vedere al fratelui îngrijitor, el va trebui să împartă din nou cu Richard. Împărţirea se poate termina numai când Richard nu mai are mai puţin decât Adam.

Doctrina egalităţii absolute a veniturilor, o consecinţă necesară a filozofiei fratelui îngrijitor, nu va admite pentru nimeni o prosperitate mai mare decât câştigul minim pe care este capabil să-l adune cel mai neajutorat individ. De aceea, filozofia fratelui îngrijitor se găseşte în opoziţie directă şi ireconciliabilă cu ambiţia naturală a fiecăruia de a-şi îmbunătăţi situaţia. Cei care cred în ea sunt sfâşiaţi de puncte de vedere fundamental conflictuale şi, într-un chip îndeajuns de natural, rezultatul este ipocrizia. Cum altfel ar putea fi descrişi cei care pretind că îmbrăţişează filozofia fratelui îngrijitor şi totuşi au cămările bine umplute, televizor, combină stereo, automobil, bijuterii şi proprietăţi imobiliare, în timp ce oamenii mor de foame în multe părţi ale lumii? Ei îşi afirmă în mod dogmatic devotamentul faţă de egalitate, dar neagă că averea lor luxuriantă contrazice în vreun fel acest devotament.

Una dintre explicaţiile oferite susţine că un anumit nivel de avere şi bunăstare le este necesar pentru a-şi menţine slujbele, care le permit să câştige bani pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi. Desigur, este adevărat că fratele îngrijitor trebuie să-şi menţină propria capacitate de a-i „îngriji” pe fraţii lui. Ieşirea lui din joc din motive de înfometare nu este cerută de filozofia fratelui îngrijitor.

Îngrijitorul bogat al fraţilor se prezintă pe sine ca fiind într-o poziţie similară cu a sclavului deţinut de un proprietar de sclavi „raţional”. Dacă robul trebuie să lucreze pentru stăpânul lui, el va fi sănătos şi odihnit, chiar mulţumit, într-o măsură cel puţin minimă. Într-adevăr, îngrijitorul bogat al fraţilor lui s-a înrobit singur în beneficiul celor umiliţi, pe care îi ajută. El a strâns cantitatea de care are nevoie în scopul de a-şi ajuta mai bine semenii. Averea şi standardul lui de viaţă sunt exact ceea ce un proprietar de sclavi raţional, care doreşte să-şi maximizeze profitul, ar îngădui sclavilor lui să aibă. În conformitate cu acest argument, el se bucură de tot ceea ce posedă numai în măsura – şi numai în scopul unic – de a-şi creşte şi/sau menţine capacitatea economică de a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi decât el.

Ar putea fi, la limită, posibil ca un îngrijitor al fraţilor, care trăieşte într-o mansardă, să spună adevărul atunci când îşi descrie averea în aceşti termeni. Dar care este situaţia unei persoane medii ce pretinde că practică moralitatea fratelui îngrijitor – un funcţionar de stat care câştigă 17 000 de dolari pe an şi locuieşte într-un apartament, la bloc, din New York City? Cu greu ar putea fi afirmat cu seriozitate că bogăţiile pe care le-a adunat sunt necesare pentru productivitatea lui – în special atunci când acestea pot fi vândute pe bani care i-ar putea ajuta semnificativ pe săraci.

Departe de a fi o activitate binecuvântată, actele de binefacere pot avea efecte dăunătoare. Pe lângă aceasta, teoria morală pe care se sprijină caritatea este plină de contradicţii, transformându-i în ipocriţi pe cei care i se supun.



[1] Nu pretindem că oferim o ordine temporală strictă, fără suprapuneri, pentru aceste faze. Ele sunt mai degrabă instrumente de clarificare a expunerii.

[2] Vezi: Murray N. Rothbard, America’s Great Depression, Van Nostrand, 1963.

[3] Kurt Vonnegut, Welcome to the Monkey House, Dell, 1970.

[4] G. William Domhoff, The Higher Circles, Random House, 1970.

[5] Frances F. Piven şi Richard A. Cloward, Regulating the Poor, Random House, 1971.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România