4. Managementul birocratic în întreprinderile private

Ludwig von Mises - Birocraţia
cuprins

1. Cum intervenţia statului şi deteriorarea motivului-profit duc afacerea către birocratizare

Nici o întreprindere nu va cădea pradă metodelor birocratice ale managementului dacă este condusă cu singurul scop de a obţine profit. Deja s-a subliniat că, sub influenţa motivului-profit, orice agregat industrial, nu contează cât de mare, se află în poziţia de a-şi organiza întreaga afacere şi fiecare parte a sa în aşa fel încât spiritul capitalist îl străbate de sus până jos.

Dar noi ne aflăm într-o eră a atacului general asupra motivului-profit. Opinia publică îl condamnă ca imoral şi foarte dăunător pentru bunăstarea publică. Partidele politice şi guvernele sunt nerăbdătoare să îl înlocuiască şi să îl pună la locul lui, pe care ei îl numesc punctul de vedere „al serviciului” şi care, de fapt, este management birocratic.

Nu cred că este necesar să analizăm în detaliu ceea ce au obţinut naziştii în acest domeniu. Naziştii au reuşit să elimine în întregime motivul-profit din conducerea afacerilor. În Germania nazistă nu se mai discuta de libera iniţiativă. Nu mai existau întreprinzători. Foştii întreprinzători au fost reduşi la statutul de Betriebsführer (manageri de magazin). Nu mai sunt liberi în operaţiunile lor; ei trebuie să se supună, necondiţionat, ordinelor emise de Consiliul Central al Managementului de Producţie, Reichswirtschaftsministerium, şi birourilor districtuale şi de ramură ale acestuia. Guvernul nu numai că determină preţurile şi rata dobânzii, creşterea veniturilor şi a salariilor, cantitatea ce trebuie produsă şi metodele ce trebuie folosite în producţie, dar stabileşte şi un anumit venit pentru managerii de magazine, ceea ce îi transformă în funcţionari publici salariaţi. În afară de folosirea unor termeni, acest sistem nu are nimic în comun cu capitalismul şi cu economia de piaţă. Este pur şi simplu socialism de tip german: Zwangswirtschaft. El diferă de socialismul de tip rusesc, care este sistemul naţionalizării tuturor fabricilor, numai în problemele tehnice şi este bineînţeles, ca şi sistemul rusesc, un mod de organizare socialistă pur şi simplu autoritară.

În restul lumii, lucrurile nu au mers chiar atât de departe. În ţările anglo-saxone sunt încă întreprinderi private. Dar tendinţa generală din zilele noastre este să lăsăm guvernul să intervină în afacerile private. Şi, în multe cazuri, această intervenţie forţează managementul birocratic în întreprinderile private.

2. Intervenţia în mărimea profitului

Guvernul poate să aplice diferite metode pentru a limita profitul pe care o întreprindere este liberă să îl obţină. Cele mai frecvente metode sunt:

1.        Profitul pe care o categorie specială de întreprinzători este liberă să îl obţină este limitat. Un surplus trebuie fie înmânat autorităţii (de exemplu, oraşului), fie împărţit angajaţilor, fie eliminat prin reducerea ratelor sau a preţurilor pentru clienţi.

2.        Autoritatea este liberă să determine preţurile sau ratele pe care o întreprindere este îndreptăţită să le practice pentru bunurile vândute şi pentru serviciile prestate. Autoritatea foloseşte această metodă pentru a preveni ceea ce ea numeşte „profituri excesive”.

3.        Întreprinderea nu poate să aibă preţuri pentru bunurile vândute şi pentru serviciile prestate mai mari decât costurile de producţie plus o anumită sumă stabilită de autoritate fie ca un procentaj din costuri, fie ca o sumă fixă.

4.        Întreprinderea este liberă să câştige cât de mult îi permit condiţiile pieţei, dar impozitele absorb tot profitul sau cea mai mare parte din acesta ce depăşeşte un anumit nivel.

Ceea ce este comun tuturor acestor situaţii este faptul că întreprinderea nu mai este interesată să îşi mărească profitul. Îşi pierde motivarea de a scădea costurile şi de a-şi face treaba cât se poate de eficient şi de ieftin. Dar, pe de altă parte, toate obstacolele în calea îmbunătăţirii procedurilor şi a încercării de a reduce costurile rămân. Riscurile legate de adoptarea de noi măsuri de a reduce costurile cad în sarcina întreprinzătorului. Nemulţumirile provocate de respingerea cererii lucrătorilor pentru salarii mai mari îi sunt lăsate lui.

Opinia publică, influenţată negativ de „poveştile” despre socialism, se grăbeşte să îi învinuiască pe întreprinzători. Ni s-a spus că imoralitatea lor duce la scăderea eficienţei. Dacă ei ar fi la fel de conştiincioşi şi de devotaţi promovării bunăstării publice ca şi funcţionarii publici dezinteresaţi, ei ar avea ca scop nestrămutat folosirea capacităţilor lor pentru îmbunătăţirea serviciilor, deşi interesele lor egoiste pentru obţinerea profitului nu ar fi implicate. Lăcomia lor meschină este cea care periclitează munca în întreprinderi cu şanse limitate de profit. De ce cineva nu face tot ce poate dacă nu aşteaptă avantaje personale din realizarea bună a îndatoririlor sale?

Nimic nu este mai fără sens decât să susţii birocratul ca model pentru întreprinzător. Birocratul nu este liber să ţintească îmbunătăţirea. El este ţinut să se supună regulilor şi regulamentelor stabilite de un organism superior. El nu are nici un drept să iniţieze inovaţii dacă superiorii nu sunt de acord. Datoria şi virtutea lui este să fie supus.

Să luăm un exemplu din viaţa militară. Armatele sunt, cu siguranţă, cele mai ideale şi perfecte organizaţii birocratice. În majoritatea ţărilor ele sunt comandate de superiori care sunt sinceri dedicaţi unui singur scop: să facă tot posibilul ca forţa armată a naţiunii să fie eficientă. Fără îndoială, conducerea afacerilor armatei este caracterizată de o încăpăţânare ostilă faţă de orice încercare de îmbunătăţire. S-a spus că personalul militar este întotdeauna pregătit pentru ultimul război, şi niciodată pentru următorul. Orice nouă idee se loveşte întotdeauna de o opoziţie neclintită din partea celor care se ocupă de management. Campionii progresului au avut multe experienţe neplăcute. Nu este nevoie să insistăm asupra acestor fapte; ele sunt familiare tuturor.

Motivul pentru starea nesatisfăcătoare a lucrurilor este evident. Progresul, de orice fel, este întotdeauna în opoziţie cu ideile vechi şi bine stabilite şi, deci, cu codurile realizate pe baza lor. Fiecare pas al progresului este o schimbare ce implică multe riscuri. Numai puţini oameni, înzestraţi cu calităţi rare şi excepţionale, au darul de a planifica noi lucruri şi de a le recunoaşte binecuvântările. În capitalism, inovatorul este liber să încerce să realizeze planurile sale în ciuda împotrivirii majorităţii de a le recunoaşte meritele. Este suficient dacă el reuşeşte să convingă nişte oameni înţelepţi să îi împrumute fonduri pentru a putea începe. În sistemul birocratic este necesar să îi convingi pe cei din „vârf”, de obicei oameni în vârstă care sunt obişnuiţi să facă lucrurile într-un mod prestabilit şi care nu mai sunt deschişi pentru idei noi. Nu ne putem aştepta nici la progres şi nici la reformă în situaţiile în care primul pas este să se obţină acordul oamenilor în vârstă. Iniţiatorii unor metode noi sunt consideraţi rebeli şi sunt trataţi ca atare. Pentru o minte birocratică, supunerea faţă de reguli, de exemplu, agăţarea de obiceiuri şi de vechile metode, este prima dintre virtuţi.

Să îi spui unui întreprinzător al unei firme cu şanse limitate de profit: „Poartă-te ca un birocrat conştiincios” este acelaşi lucru cu a-i spune să evite orice reformă. Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, un birocrat corect şi un inovator. Progresul este exact acel lucru ce nu poate fi prevăzut de reguli şi regulamente; şi, cu siguranţă, este în afara activităţilor birocratice.

Virtutea sistemului de profit este aceea că pune un premiu destul de mare pe îmbunătăţiri, astfel încât să se stimuleze asumarea de riscuri ridicate. Dacă acest premiu este eliminat sau substanţial redus, atunci nici nu se poate pune problema progresului.

Marile afaceri cheltuiesc sume mari pentru cercetare pentru că sunt dornice să profite de noi metode de producţie. Orice întreprinzător este în permanentă căutare de îmbunătăţiri; vrea să profite fie de scăderea costurilor, fie de perfecţionarea produselor sale. Publicul vede numai inovaţiile care au succes. Nu îşi dă seama câte întreprinderi eşuează pentru că au greşit adoptând metode noi.

Este fără folos ca, în ciuda lipsei motivării prin profit, să îi ceri unui întreprinzător să iniţieze toate îmbunătăţirile pe care le-ar fi făcut dacă profitul aşteptat l-ar fi îmbogăţit. Liberul întreprinzător ia decizia pe baza examinării tuturor motivelor pro şi contra şi pe baza cântăririi şanselor de succes sau de eşec. El pune în balanţă posibilul câştig cu posibila pierdere. Fie pierderea, fie câştigul va influenţa averea sa. Aceasta este esenţial. Să cântăreşti riscul de a-ţi pierde proprii bani cu şansa guvernului sau a populaţiei de a obţine profit înseamnă să priveşti problema dintr-un punct de vedere diferit.

Dar există şi ceva mult mai important. O inovaţie defectuoasă nu numai că afectează capitalul investit, ci reduce şi profiturile viitoare. Marea parte a profitului, dacă ar fi fost câştigat, ar fi intrat în trezorerie. Deci, eşecul afectează veniturile guvernului. Guvernul nu va permite întreprinzătorilor să rişte ceea ce consideră că este venitul său. El va considera că nu este justificat să lase întreprinzătorului dreptul de a expune pierderii banii care, în realitate, sunt ai guvernului. El va limita libertatea întreprinzătorului de a-şi conduce afacerea „sa”, care, practic, nu mai este a sa, ci a guvernului.

Ne aflăm deja la începutul unei astfel de politici. În cazul unor contracte ce implică adăugarea unei marje la cost, guvernul încearcă nu numai să vadă dacă acele costuri cerute de partener sunt explicabile, ci şi dacă sunt acceptabile conform condiţiilor din contract. Trebuie făcute reduceri de costuri ce sunt necesare, dar aici nu se includ cheltuielile care, în opinia angajaţilor guvernului, birocraţii, nu sunt necesare. Situaţia care rezultă este următoarea: partenerul va cheltui ceva bani cu intenţia de a reduce costurile de producţie. Dacă reuşeşte, rezultatul este – după metoda cost plus un procent din cost – că profitul său este micşorat. Dacă nu reuşeşte, guvernul nu rambursează capitalul iniţial şi va pierde şi el. Orice încercare de a schimba ceva în rutina tradiţională de producţie se va sfârşi rău pentru el. Singura cale de nu fi penalizat este să nu schimbe nimic.

În domeniul impozitării, limitările asupra salariilor reprezintă punctul de plecare pentru o nouă dezvoltare. În prezent, ele afectează numai salariile mari. Dar nu se vor opri aici. O dată ce principiul a fost acceptat - ca Biroul de Venituri Interne să aibă dreptul de a declara dacă anumite costuri, reduceri sau pierderi sunt justificate sau nu – va fi restrânsă şi puterea întreprinzătorilor în legătură cu celelalte componente ale costurilor. Apoi, managementul va fi nevoit să se asigure, înainte de a lua iniţiativa unei schimbări, dacă autorităţile care se ocupă cu impozitarea aprobă cheltuielile cerute. Colectorii venitului intern vor deveni autorităţile supreme în domeniul producţiei.

3. Intervenţia în alegerea personalului

Orice amestec al statului în treburile întreprinderilor private are aceleaşi consecinţe dezastruoase. Paralizează iniţiativa şi naşte birocraţia. Nu putem să analizăm toate metodele aplicate. Va fi suficient să considerăm un caz deosebit de neplăcut.

Chiar în secolul XIX, în plin liberalism european, întreprinderile private nu au fost niciodată atât de libere cum au fost odinioară în această ţară. În Europa continentală, fiecare întreprindere şi, în special, fiecare corporaţie era, în multe privinţe, la discreţia agenţiilor guvernamentale. Birourile aveau puterea să producă serioase pagube oricărei firme. Pentru a evita aceste neajunsuri, era necesar ca managementul să convieţuiască în bune relaţii cu cei de la putere.

Cea mai frecventă metodă era să se supună dorinţelor guvernului în ceea ce priveşte componenţa consiliului director. Chiar şi în Anglia, un consiliu de directori care nu includea şi câţiva pairi nu era considerat respectabil. În Europa continentală şi, în special, în Europa de Est şi de Sud, consiliile erau pline de foşti miniştri şi generali, de politicieni şi de veri, de cumnaţi, colegi de şcoală şi alţi prieteni ai acestori demnitari. Cu astfel de directori nu era necesară nici o abilitate comercială sau experienţă în afaceri.

Prezenţa acestor ignoranţi în consiliul director era cu totul inofensivă. Tot ceea ce făceau era să colecteze taxele lor şi să îşi împartă profiturile. Dar existau rude şi prieteni ai celor de la putere care nu erau potriviţi pentru posturile de directori. Pentru ei erau posturi remunerate în personal. Aceşti oameni erau mai mult o responsabilitate decât un ajutor.

Pe măsură ce a crescut intervenţia guvernului în afaceri, a devenit o necesitate să se numească directori a căror datorie era să netezească dificultăţile cu autorităţile. Mai întâi a fost numai un vicepreşedinte care se ocupa cu „afacerile legate de administraţia guvernamentală”. Apoi, cerinţa principală pentru un preşedinte şi pentru toţi vicepreşedinţii era ca ei să se înţeleagă bine cu guvernul şi cu partidele politice. În sfârşit, nici o corporaţie nu-şi putea permite „luxul” de a avea un director neagreat de administraţie, de sindicate şi de marile partide politice. Foştii oficiali guvernamentali, secretarii de stat şi consilierii de la diferite ministere erau consideraţi cei mai potriviţi pentru poziţiile executive. Unor astfel de directori nu le păsa nici un pic de prosperitatea companiei. Ei erau obişnuiţi cu managementul birocratic şi modificau, cu bună ştiinţă, conducerea companiei. De ce să se obosească să producă mărfuri mai bune şi mai ieftine dacă se puteau baza pe suport din partea guvernului? Contractele guvernamentale, protecţie tarifară eficientă şi alte favoruri guvernamentale erau pentru ei principalele preocupări. Şi plăteau pentru astfel de privilegii prin contribuţii la fondurile partidelor, prin fonduri pentru propaganda guvernului şi prin numirea unor oameni favorizaţi de autorităţi.

A trecut mult timp de când personalul marilor corporaţii germane era ales după abilităţile comerciale şi tehnice. Foştii membri ai unor cluburi studenţeşti cu credibilitate politică aveau o şansă în plus de a fi angajaţi şi promovaţi decât nişte experţi eficienţi.

Situaţia din America este foarte diferită. Ca în orice sferă a birocraţiei, America este în „urmă” şi în domeniul birocratizării întreprinderilor private. Este o întrebare deschisă dacă secretarul Ickes a avut dreptate când a spus: „Orice afacere mare este o birocraţie” [1] . Dar dacă secretarul de interne are dreptate, sau în măsura în care are dreptate, aceasta nu este o consecinţă a afacerilor private, ci o consecinţă a creşterii intervenţiei statului în afaceri.

4. Dependenţa nelimitată de bunul-plac al birourilor guvernamentale

Orice om de afaceri american care a avut posibilitatea să cunoască condiţiile economice din Europa de Sud şi de Est îşi concentrează observaţiile sale în două puncte: pe întreprinzătorii din aceste ţări nu îi interesează eficienţa producţiei şi guvernele sunt pe mâinile unor grupări corupte. Această caracterizare este, în general, corectă. Dar nu se menţionează că atât ineficienţa industrială, cât şi corupţia sunt consecinţele metodelor de intervenţie ale guvernelor în afaceri, metode folosite în aceste tări.

În acest sistem, guvernul are puteri nelimitate de a ruina orice întreprindere sau de a revărsa favoruri asupra ei. Succesul sau eşecul oricărei afaceri depinde în întregime de bunul-plac neîngrădit al celor din birouri. Dacă se întâmplă ca omul de afaceri să nu fie cetăţean al unei naţiuni străine puternice, căruia agenţiile consulare şi diplomatice nu îi garantează protecţie, se află la mila administraţiei şi a partidului de la guvernare. Ei îi pot lua toate bunurile şi îl pot închide. Sau îl pot îmbogăţi.

Guvernul determină mărimea tarifelor şi a taxelor de transport. Poate să acorde sau să respingă licenţele de export şi de import. Toţi cetăţenii şi rezidenţii trebuie să îşi vândă guvernului banii câştigaţi contra valută la un preţ stabilit de guvern. Pe de altă parte, guvernul este singurul vânzător de valută străină; este liber să refuze, ad libitum, cererile pentru valută străină. În Europa, unde aproape toată producţia depinde de importul de echipament, maşini, materiale şi semi-fabricate din străinatate, un asemenea refuz echivalează cu închiderea fabricii. Determinarea finală a taxelor este lăsată la discreţia nelimitată a autorităţilor. Guvernul poate folosi orice pretext pentru închiderea oricărei fabrici şi a oricărui magazin. Parlamentul este o păpuşă în mâinile conducătorilor; judecătorii sunt aleşi „pe sprânceană”.

Într-un asemenea mediu, întreprinzătorii trebuie să facă uz de două mijloace: diplomaţie şi mituire. Ei trebuie să folosească aceste metode nu numai în ceea ce priveşte partidul de la guvernare, dar şi pentru grupurile persecutate din opoziţie pentru că, într-o bună zi, pot prelua puterea. Este un fel de joc dublu foarte periculos; numai oameni fără teamă şi fără inhibiţii pot supravieţui în acest mediu decăzut. Oamenii de afaceri care s-au dezvoltat în condiţiile unei ere mai liberale trebuie să plece şi sunt înlocuiţi cu aventurieri. Întreprinzătorii vest-europeni şi americani, obişnuiţi cu un mediu legal şi corect, sunt pierduţi dacă nu îşi asigură serviciile agenţilor naţionali.

Bineînţeles, sistemul nu oferă mari oportunităţi pentru îmbunătăţiri tehnologice. Întreprinzătorul ia în calcul o investiţie suplimentară numai dacă poate să cumpere maşina, pe credit, de la o firmă străină. Să fii debitor al unei corporaţii vest-europene este considerat un avantaj, pentru că este de aşteptat ca diplomaţii implicaţi să intervină pentru protecţia creditorului, şi aceasta îl ajută şi pe debitor. Noi ramuri de producţie sunt inaugurate numai dacă guvernul acordă asemenea avantaje, încât profituri uriaşe sunt de aşteptat.

Ar fi o greşeală să învinuim pentru corupţie sistemul intervenţiei guvernului în afaceri ca şi birocraţia. Birocraţia a degenerat într-o posibilitate de a profita, în mâinile politicienilor corupţi. Totuşi, trebuie să realizăm că aceste ţări ar fi evitat răul dacă nu ar fi abandonat sistemul liberei iniţiative. Reconstrucţia economică postbelică trebuie să înceapă în aceste ţări cu o schimbare radicală a politicii lor.



[1] The New York Times Magazine, 16 ianuarie 1944, p. 9.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România