6. Libertatea personală

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

Libertatea de expresie

Există, cu siguranţă, multe probleme ale libertăţii personale care nu pot fi incluse în categoria „servituţii involuntare”. Libertatea expresiei şi cea a presei sunt de mult preţuite de cei care se limitează la a fi „liberali civili” – „civil” însemnând că libertatea economică şi drepturile de proprietate privată sunt lăsate în afara ecuaţiei. Dar am văzut deja că „libertatea expresiei” nu poate fi susţinută ca un absolut, ci doar în cadrul drepturilor generale de proprietate ale individului (cu accentul pe includerea aici a dreptului de proprietate asupra propriei persoane). Astfel, cel care strigă „foc” într-o sală plină nu are dreptul de a face acest lucru, pentru că încalcă drepturile contractuale de proprietate ale proprietarului sălii şi ale celor care au plătit bilet pentru spectacol.

În afara cazurilor de încălcare a proprietăţii, însă, libertatea de exprimare va fi neapărat susţinută în cel mai înalt grad de către orice liberal. Libertatea de a spune, tipări şi vinde orice afirmaţie devine un drept absolut, oricare ar fi domeniul acoperit de discurs sau de exprimare. Aici, liberalii civili au avut o prestaţie în general bună, iar, în domeniul judiciar, răposatul judecător Hugo Black a fost într-adevăr remarcabil în ferirea libertăţii de exprimare de restricţiile statului, pe baza Amendamentului I al Constituţiei.

Sunt însă domenii în care până şi cei mai ardenţi liberali civili au fost, din păcate, vagi. Ce putem spune, de exemplu, despre „instigarea la violenţă”, când cel care vorbeşte este considerat vinovat de ilegalitatea de a agita un grup, care apoi se revoltă şi comite diverse acţiuni şi ilegalităţi contra persoanei şi proprietăţii? Din perspectiva noastră, „instigarea” poate fi considerată o ilegalitate doar dacă îi negăm fiecărui om libertatea de voinţă şi de alegere; doar dacă presupunem că, atunci când A le spune lui B şi C: „Voi doi mergeţi acum şi revoltaţi-vă!”, ar însemna cumva că B şi C sunt condiţionaţi în mod necesar să se execute şi să comită acţiunea greşită. Dar liberalul, care crede în libertatea voinţei, trebuie să insiste că, dacă A instigă la revoltă – oricât de imoral şi nepotrivit ar putea fi – acest lucru ţine strict de domeniul exprimării şi nu ar trebui penalizat legal. Bineînţeles, dacă A mai şi participă la revoltă, atunci devine el însuşi un făptuitor şi este la fel de penalizabil. Mai mult, dacă A este şeful unui grup mafiot şi, ca parte a ilegalităţii, le ordonă subalternilor: „Tu şi cu el mergeţi şi jefuiţi cutare bancă”, atunci bineînţeles că A, potrivit definiţiei legale a complicităţii, devine participant sau chiar lider al grupului mafiot.

Dacă instigarea nu ar trebui să fie niciodată ilegală, atunci nu ar trebui să fie nici „conspiraţia în vederea instigării”, pentru că, spre deosebire de nefericita direcţie a legislaţiei referitoare la conspiraţie, „conspiraţia” (i.e., căderea de acord) pentru a face ceva nu ar trebui să fie niciodată mai ilegală decât actul în sine. (Cum poate, de fapt, să fie definită „conspiraţia”, decât ca o înţelegere între doi sau mai mulţi oameni de a face ceva care ţie, celui care defineşte, nu-ţi place?)[1]

O altă zonă dificilă este dreptul insultei şi calomniei. S-a considerat în general legitim să fie restricţionată libertatea de expresie, dacă ceea ce se spune are efectul de a ştirbi, fie în mod fals, fie cu rea voinţă, reputaţia unei alte persoane. Legislaţia privind insulta şi calomnia argumentează, pe scurt, că reputaţia este subiectul unui „drept de proprietate”. Însă, „reputaţia” cuiva nu este şi nu poate fi „deţinută” de el, din moment ce este doar o funcţie a sentimentelor şi atitudinilor subiective ale altor persoane. Şi cum nimeni nu poate să fie cu adevărat „proprietarul” minţii şi atitudinii altuia, aceasta înseamnă nimeni nu poate să fie literalmente proprietarul „reputaţiei” sale. Reputaţia unei persoane fluctuează tot timpul, în funcţie de atitudinile şi opiniile restului populaţiei. Aşadar, declaraţiile care atacă pe cineva nu pot fi o încălcare a dreptului său de proprietate şi, deci, nu ar trebui să fie restrânse sau pedepsite prin lege.

Bineînţeles că este imoral să faci acuzaţii false despre o altă persoană, dar, încă o dată, ceea ce este moral, şi ceea ce este legal sunt, pentru liberal, două categorii foarte diferite.

Mai mult, pragmatic vorbind, dacă nu ar exista legi privind insulta şi calomnia, oamenii ar fi mult mai puţin dispuşi, decât sunt în prezent, să dea crezare acuzaţiilor fără a se documenta. În prezent, dacă o persoană este acuzată de o eroare sau o răutate, reacţia generală este de a da crezare acuzaţiei, pentru că, dacă ar fi falsă, „de ce nu acţionează în justiţie pentru calomnie?”. Legislaţia calomniei, bineînţeles, introduce astfel o discriminare contra celor săraci, pentru că o persoană cu resurse financiare puţine nu este la fel de capabilă ca una cu mijloace multe să ducă un proces costisitor de calomnie. Mai mult, cei bogaţi pot acum să folosească legislaţia calomniei ca pe o armă contra celor mai săraci, restrângând declaraţii şi acuzaţii perfect legitime cu ameninţarea trimiterii în judecată a inamicilor mai săraci pentru calomnie. În mod paradoxal, aşadar, o persoană cu resurse limitate este mai expusă la calomnie – şi la restrângerea libertăţii sale de exprimare – în actualul sistem, decât ar fi într-o lume fără nici o lege contra insultei şi calomniei.

Din fericire, legile contra calomniei au fost treptat slăbite în ultimii ani, astfel că acum se pot aduce critici viguroase şi tranşante oficialităţilor şi persoanelor publice, fără temerea unui proces sau unei penalităţi legale costisitoare.

O altă acţiune care ar trebui eliberată complet de restricţii este boicotul. Prin boicot, una sau mai multe persoane îşi folosesc libertatea de exprimare pentru a convinge pe alţii, din diverse motive – importante sau triviale – să nu mai cumpere produsele cuiva anume.

Dacă, de exemplu, câteva persoane se organizează pentru a cere consumatorilor – din orice motiv – să nu mai cumpere berea XYZ, aceasta este, iarăşi, simplă instigare şi, mai mult, instigare pentru un fapt perfect legitim – necumpărarea berii. O boicotare de succes poate fi un lucru nefericit pentru producătorii berii XYZ, dar acest lucru, din nou, se află strict în domeniul libertăţii de expresie şi al drepturilor proprietăţii private. Producătorii berii XYZ se supun libertăţii de alegere a consumatorilor, iar consumatorii au dreptul să asculte şi să fie convinşi de oricine doresc ei. Dar legislaţia noastră privitoare la sindicate a restrâns dreptul sindicatelor să organizeze boicoturi ale firmelor. De asemenea, legislaţia bancară interzice răspândirea de zvonuri despre insolvenţa unei bănci – un caz evident de extindere a privilegiilor speciale ale statului pentru bănci, prin interzicerea libertăţii de expresie pentru cei care se opun folosirii băncilor.

O chestiune deosebit de spinoasă este cea a pichetării şi a demonstraţiilor. Libertatea de expresie implică, bineînţeles, libertatea de asociere – libertatea persoanelor de a se întâlni şi de a se exprima împreună. Dar situaţia devine mai complexă atunci când se face uz de străzi. Este clar că pichetarea este ilegitimă atunci când este folosită – aşa cum se întâmplă adesea – pentru a bloca accesul într-o clădire sau fabrică privată, sau când pichetele ameninţă cu violenţa pe cei care trec de linia de pichetare. Este, de asemenea, clar că acţiunile de ocupare paşnică sunt o încălcare ilegitimă a proprietăţii private. Dar nici „pichetarea paşnică” nu este evident legitimă, pentru că este parte a unei probleme mai mari: cine decide cum să fie folosite străzile? Problema izvorăşte din faptul că străzile sunt în mod aproape universal deţinute de stat (la nivel local). Dar statul, nefiind un proprietar privat, este lipsit de orice criteriu în alocarea utilizării străzilor sale, astfel că orice decizie pe care o face este arbitrară.

Să presupunem, de exemplu, că Prietenii Wisteriei doresc să demonstreze şi să facă o paradă în favoarea Wisteriei, pe o stradă publică. Poliţia interzice demonstraţia, susţinând că va bloca străzile şi va perturba traficul. Liberalii civili vor protesta imediat şi vor susţine că „dreptul la liberă exprimare” al demonstranţilor pentru Wisteria este restrâns în mod injust. Dar poliţia poate avea şi ea un punct de vedere perfect legitim: drumurile ar putea fi blocate, iar responsabilitatea statului este să asigure fluiditatea traficului. Care să fie decizia, deci? Oricum ar face statul, un grup anume de plătitori de taxe va fi prejudiciat prin acea decizie. Dacă statul decide să permită demonstraţia, automobiliştii şi pietonii vor fi prejudiciaţi; dacă nu o permite, Prietenii Wisteriei vor avea de pierdut. În ambele cazuri, însuşi faptul că statul e decidentul generează un conflict inevitabil în privinţa cui, dintre plătitorii de taxe, va folosi şi cui nu va folosi resursa guvernamentală.

Numai faptul universal al proprietăţii şi controlului de stat asupra străzilor face ca această problemă să fie de nerezolvat şi ascunde adevărata soluţie. Ideea este că oricine deţine o resursă va decide cum va fi folosită acea resursă. Proprietarul unei tiparniţe va decide ce se va tipări cu acea tiparniţă. Iar proprietarul străzii va decide cum să fie alocată folosirea ei. Pe scurt, dacă străzile ar fi în proprietate privată şi Prietenii Wisteriei ar cere să folosească Fifth Avenue pentru a demonstra, proprietarul Fifth Avenue va fi cel care decide dacă să închirieze strada pentru demonstraţie sau să o menţină liberă pentru trafic. Într-o lume pur liberală, unde toate străzile sunt în proprietate privată, diverşii proprietari de străzi vor decide, în orice moment, dacă să închirieze strada pentru demonstraţii, cui să o închirieze şi la ce preţ. Ar fi atunci evident că problema nu este deloc una de „libertate de exprimare” sau de „liberă asociere”, ci de proprietate privată: dreptul unui grup de a se oferi să închirieze o stradă, şi a proprietarului străzii de a accepta sau nu acea ofertă.

Libertatea radioului şi televiziunii

Există un domeniu important al vieţii americane unde nu avem şi nici nu putem avea libertatea efectivă de exprimare sau a presei. Acesta este întregul câmp al radioului şi televiziunii. În această zonă, prin foarte importanta Lege Radio din 1927, statul federal a naţionalizat undele. În fapt, statul federal a luat asupra sa titlul de proprietar al tuturor canalelor de radio şi televiziune. Apoi şi-a permis să confere licenţe, după bunul său plac, diverselor staţii private. Pe de o parte, staţiile, primind licenţele gratis, nu trebuie să plătească pentru utilizarea undelor rare, aşa cum ar face-o pe piaţa liberă. Astfel că aceste staţii primesc o imensă subvenţie, pe care sunt dornice să o menţină. Dar, pe de altă parte, statul federal, ca licenţiator al undelor, îşi afirmă dreptul şi puterea de a reglementa staţiile, minuţios şi în continuu. Deasupra capului fiecărei staţii atârnă ameninţarea de a nu i se reînnoi, sau chiar de a i se suspenda licenţa. În consecinţă, ideea libertăţii de exprimare în domeniul radioului şi televiziunii nu este mai mult decât o glumă. Fiecare staţie este grav restricţionată şi forţată să îşi proiecteze programele după dictatele Comisiei Federale a Comunicaţiilor. Aşa că fiecare staţie trebuie să aibă un program „echilibrat”, să publice un anumit număr de anunţuri de „interes public”, să ofere timpi egali fiecărui candidat politic pentru o funcţie anume şi fiecărei opinii politice, să cenzureze versurile „controversate” ale melodiilor pe care le emit etc. Timp de mulţi ani, nici unei staţii nu i-a fost permis să emită nici o opinie editorială; acum, fiecare opinie trebuie să fie echilibrată de replici editoriale „responsabile”.

Pentru motivul că fiecare post trebuie să se uite întotdeauna peste umăr la CFC, libertatea de exprimare în eter este o farsă. Să ne mirăm că opinia televizată, atunci când se referă la subiecte controversate, tinde să fie servilă faţă de „Regim”?

Publicul a acceptat această situaţie doar pentru că a existat încă de la începutul radiodifuziunii pe scară largă. Dar ce am spune, de exemplu, dacă toate ziarele ar fi licenţiate, iar licenţele ar trebui reînnoite de o Comisie Federală a Presei, ziarele pierzându-le dacă ar îndrăzni să exprime o opinie editorială „incorectă”, sau dacă nu ar da prioritatea cerută anunţurilor de interes public? Nu ar fi aceasta o distrugere intolerabilă, ca să nu mai spunem neconstituţională, a dreptului la presă liberă? Sau, cum ar fi dacă toate editurile ar trebui să fie licenţiate, iar licenţele nu s-ar înnoi dacă listele de cărţi publicate nu ar fi pe placul Comisiei Federale a Cărţii? Şi totuşi, ceea ce am considera cu toţii că este intolerabil şi totalitar în cazul presei şi editurilor este acceptat automat într-un mediu care este acum cel mai popular vehicul pentru exprimare şi educaţie: radioul şi televiziunea. Totuşi, principiile sunt exact aceleaşi în ambele cazuri.

Vedem aici, de asemenea, unul dintre principalele defecte ale ideii de „socialism democratic”, i.e., ideea că statul ar trebui să fie proprietarul tuturor resurselor şi mijloacelor de producţie, păstrând însă şi respectând libertatea de expresie şi a presei pentru toţi cetăţenii. O constituţie abstractă care garantează „libertatea presei” este lipsită de sens într-o societate socialistă. Ideea este că acolo unde statul deţine toată hârtia de ziar sau de carte, tiparniţele etc., statul – în calitate de proprietar – trebuie să decidă cum să aloce hârtia şi ce să fie tipărit pe ea. Tot aşa cum, în calitate de proprietar de străzi, trebuie să ia o decizie asupra utilizării străzii, un stat socialist trebuie să decidă cum să aloce hârtia şi alte resurse din sfera exprimării şi presei: săli de conferinţă, utilaje, camioane etc. Orice stat poate să-şi declare devotamentul pentru libertatea presei şi totuşi să aloce toată hârtia susţinătorilor şi apărătorilor săi. Presa liberă este iarăşi o glumă; mai mult, de ce ar trebui ca statul socialist să aloce o cantitate considerabilă de resurse rare antisocialiştilor? Problema autenticei libertăţi a presei devine atunci de nesoluţionat.

Soluţia pentru radio şi televiziune? Simplu: aceste mijloace să fie tratate exact cum sunt tratate presa şi editurile. Atât pentru liberal, cât şi pentru adeptul Constituţiei americane statul ar trebui să se retragă complet din orice rol şi să nu intervină în nici un mijloc de exprimare. Pe scurt, statul federal ar trebui să privatizeze undele şi să ofere sau să vândă canalele individuale proprietarilor privaţi. Atunci când staţiile vor fi cu adevărat proprietare pe canalele lor, vor fi cu adevărat libere şi independente; vor fi capabile să emită orice programe doresc să producă sau simt că ar vrea să audă ascultătorii; şi vor putea să se exprime oricum doresc, fără teamă de represaliile statului. Vor putea de asemenea să vândă sau să închirieze undele oricui doresc şi, astfel, utilizatorii canalelor nu vor mai fi subvenţionaţi artificial.

Mai mult, în cazul în care canalele devin libere, deţinute în proprietate privată şi independente, marile reţele nu vor mai putea să pună presiune pe CFC pentru scoaterea în afara legii a concurenţei efective a televiziunii cu plată. Televiziunea cu plată a suferit un eşec numai pentru că a fost scoasă în afara legii de CFC. „Televiziunea gratuită” bineînţeles că nu este cu adevărat „liberă”; programele sunt plătite de cei care fac publicitate, iar consumatorii acoperă costurile de publicitate în preţul produselor pe care le cumpără. Ne putem întreba care o fi diferenţa pentru consumator, dacă plăteşte indirect costurile de publicitate sau, direct, pentru fiecare program pe care îl achiziţionează. Diferenţa este că nu avem aceiaşi consumatori pentru aceleaşi produse. Cel care îşi face publicitate, de exemplu, este interesat întotdeauna să (a) obţină cea mai amplă piaţă de vizionare posibilă şi (b) să ajungă anume la acei telespectatori care sunt cei mai receptivi la mesajul său. De aceea, programele vor fi făcute pentru cel mai mic numitor comun al audienţei şi în special pentru acei telespectatori care sunt cel mai receptivi la mesajul său; adică acei spectatori care nu citesc ziare sau reviste, pentru ca mesajul să nu dubleze anunţurile pe care le vede acolo. În consecinţă, programele televiziunii gratuite tind să fie lipsite de imaginaţie, terne şi uniforme. Televiziunea cu plată ar face ca fiecare program să îşi caute propria piaţă şi ar duce la dezvoltarea multor pieţe specializate pentru audienţe specializate – tot aşa cum în domeniile revistelor şi publicării de carte s-au dezvoltat pieţe specializate foarte profitabile. Calitatea programelor ar fi mai mare şi ofertele mult mai diverse. De fapt, ameninţarea concurenţei potenţiale a televiziunii plătite trebuie să fie mare, din moment ce reţelele fac lobby de ani de zile pentru a le ţine restricţionate. Însă, cu siguranţă, într-o piaţă cu adevărat liberă, ambele forme de televiziune, cât şi cea prin cablu şi alte forme pe care nu ni le putem imagina acum ar putea şi chiar ar intra pe piaţă.

O formă comună a argumentului adus împotriva proprietăţii private a canalelor TV este că aceste canale sunt „rare” şi trebuie deci să fie deţinute şi parcelate de către stat. Pentru economist, acesta este un argument prostesc; toate resursele sunt rare, de fapt orice ajunge să aibă un preţ pe piaţă îl are pentru că este caracterizat de raritate. Trebuie să plătim o anumită cantitate de bani pentru o franzelă, pentru pantofi, pentru rochii pentru că sunt rare. Dacă nu ar fi rare, ci supraabundente precum aerul, ar fi gratuite şi nimeni nu ar trebui să-şi facă probleme pentru producţia şi alocarea lor. În domeniul presei, hârtia de ziar este rară, hârtia obişnuită este rară, utilajele pentru tipărit sunt rare şi maşinile sunt rare etc. Cu cât sunt mai rare, cu atât va fi preţul lor mai mare şi viceversa. Mai mult, vorbind pragmatic iarăşi, sunt mult mai multe canale de televiziune disponibile decât sunt acum în uz. Decizia iniţială a CFC de a obliga staţiile de televiziune să folosească banda VHF în loc de UHF a creat o raritate mult mai mare a canalelor decât era necesară.

O altă obiecţie comună adusă ideii de proprietate privată a mijloacelor de difuziune este că staţiile private ar interfera una cu emisiile celorlalte, şi această interferenţă răspândită ar face practic imposibil ca vreun program să fie auzit sau văzut. Însă acesta este un argument la fel de absurd pentru naţionalizarea undelor ca şi acela că toate maşinile – sau pământul – trebuie naţionalizate pentru că oamenii ar putea trece cu maşina peste terenurile altora. Problema, în ambele cazuri, este ca tribunalele să demarcheze titlurile de proprietate destul de grijuliu încât orice încălcare a proprietăţii altei persoane să fie clară şi pedepsibilă. În cazul titlurilor asupra terenurilor, acest proces este destul de clar. Dar ideea este că tribunalele pot aplica un proces similar de clarificare a drepturilor de proprietate în alte domenii – fie că sunt undele, apa, sau bazinele petrolifere. În cazul undelor, sarcina este fixarea unităţii tehnologice – i.e., locul de transmisie, distanţa undei, lărgimea tehnologică a unui canal clar – şi alocarea drepturilor de proprietate asupra acestei unităţi tehnologice particulare. Dacă staţia radio WXYZ, de exemplu, primeşte dreptul de a emite pe 1500 de kilohertzi, plus sau minus o anumită lăţime de kilohertzi, pe o rază de 200 de mile împrejurul Detroitului, atunci orice staţie care emite ulterior un program pe această frecvenţă ar putea fi dată în judecată pentru interferarea cu drepturile de proprietate ale celei dintâi. Dacă tribunalele îşi îndeplinesc sarcina de a demarca şi apăra drepturile de proprietate, atunci nu avem mai multe motive să ne temem de continua invazie a drepturilor în acest domeniu decât în oricare altul.

Majoritatea crede că tocmai acesta este motivul pentru naţionalizarea undelor; că, înainte de Legea Radio din 1927, staţiile interferau unele cu altele şi rezulta un haos, iar statul a fost până la urmă nevoit să intervină pentru a impune ordinea şi a da în sfârşit o fezabilitate industriei radio. Dar aceasta este o legendă istorică, nu adevărul. Autentica istorie este exact pe dos. Când începea să apară interferenţa pe un canal, partea vătămată dădea agresorul în judecată, iar tribunalele începeau să facă ordine din haos, aplicând cu succes teoria proprietăţii din dreptul cutumiar – similar în multe moduri teoriei liberale – în acest domeniu tehnologic nou. Pe scurt, tribunalele începeau să recunoască drepturile de proprietate asupra undelor utilizatorilor care le „apropriau” (homesteading). Abia după ce statul federal a observat posibilitatea aceste noi extinderi a proprietăţii private s-a grăbit să naţionalizeze undele, folosind presupusul haos drept scuză.

Pentru a descrie situaţia mai bine, radioul a fost folosit, în primii ani ai secolului XX, aproape exclusiv de către vase pentru a comunica – între ele sau cu ţărmul. Departamentul Naval era interesat să reglementeze radioul pentru a asigura siguranţa pe mări, iar reglementarea federală iniţială, o lege din 1912, susţinea doar că orice staţie radio trebuie să aibă o licenţă emisă de Secretarul Comerţului. Legea nu includea puteri de reglementare sau posibilitatea deciziei de refuzare a reînnoirii licenţei, iar când a început radiodifuziunea publică, la începutul anilor 1920, Secretarul Comerţului Herbert Hoover a încercat să reglementeze staţiile. Deciziile tribunalelor din 1923 şi 1926, însă, au respins puterea statului de a reglementa licenţele, de a nu le reînnoi, sau chiar de a decide pe ce lungimi de undă ar trebui să emită staţiile.[2] În acelaşi timp, tribunalele lucrau asupra conceptului drepturilor de „apropriere” a proprietăţii private asupra undelor, de observat în cazul Tribune Co. v. Oak Leaves Broadcasting Station (Circuit Court, Cook County, Illinois, 1926). În acest caz, tribunalul a susţinut că operatorul unei staţii existente are un drept de proprietate, obţinut prin uzul anterior, suficient pentru a impune altei staţii să nu folosească o frecvenţă radio în orice mod care ar cauza interferenţa cu semnalul primei staţii.[3] Astfel, ordinea era obţinută din haos prin alocarea drepturilor de proprietate. Însă tocmai pe această evoluţie s-a grăbit statul s-o stopeze.

Decizia Zenith din 1926, care nega puterea statului de a reglementa sau nu reînnoi licenţele şi care forţa Departamentul Comerţului să emită licenţe pentru orice staţie care cerea, a produs un mare boom al industriei radiodifuziunii. Peste 200 de noi staţii au fost create în cele nouă luni care au urmat deciziei. În consecinţă, Congresul a votat rapid o măsură de stopare, în iulie 1926, pentru a împiedica drepturile de proprietate asupra frecvenţelor radio, şi a hotărât că toate licenţele trebuie să fie limitate la 90 de zile. În februarie 1927, Congresul a votat legea prin care a instituit Comisia Federală a Radioului, care a naţionalizat undele şi a dat puteri similare cu cele ale prezentei CFC. Faptul că scopul politicienilor informaţi nu a fost de a elimina haosul ci de a elimina proprietatea privată asupra undelor ca soluţie a haosului este demonstrat de istoricul H.P. Warner. Warner afirmă că „legislatorii şi cei care erau în general însărcinaţi cu administrarea comunicaţiilor au exprimat temeri grave … că reglementarea guvernamentală efectivă ar putea fi împiedicată permanent prin obţinerea de drepturi de proprietate asupra licenţelor sau a mijloacelor de acces, şi că astfel se puteau institui pentru totdeauna francize în valoare de milioane de dolari”.[4] Rezultatul net, însă, a fost tot instituirea unor francize la fel de valoroase, dar într-un mod monopolist, prin largheţea Comisiei Federale a Radioului şi a ulterioarei CFC, şi nu prin apropriere concurenţială.

Dintre numeroasele încălcări directe ale libertăţii de exprimare făcute prin puterea de licenţiere a CFR sau CFC, două cazuri vor fi de ajuns aici. Unul a avut loc în 1931, când CFR a refuzat reînnoirea licenţei pentru un domn Baker, care avea o staţie radio în Iowa. Refuzând reînnoirea, Comisia susţinea:

Această Comisie nu are părtăşie cu Asociaţia Medicală şi cu alte părţi pe care Dl. Baker nu le place. Presupusele lor păcate pot fi câteodată de importanţă publică, de adus în atenţia publicului într-o manieră corectă. Dar această înregistrare arată că Dl. Baker nu face aceasta într-un mod luminat. Arată că dumnealui îşi lansează încontinuu şi dezordonat în eter un hobby personal, ideile sale despre vindecarea cancerului şi simpatiile sau antipatiile pentru anumite persoane sau lucruri. Cu certitudine, împovărarea publicului cu toate acestea nu denotă o utilizare corectă a unei licenţe de radiodifuziune. Multe din afirmaţiile sale sunt vulgare, dacă nu chiar indecente. În mod sigur, nu sunt înălţătoare sau amuzante.[5]

Ne putem oare imagina ce scandal ar fi dacă statul federal ar elimina cu motive similare un ziar sau o editură?

O faptă recentă a CFC a fost ameninţarea cu refuzul de reînnoire a licenţei staţiei de radio KTRG din Honolulu, o staţie recunoscută din Hawaii. KTRG a difuzat programe liberale câteva ore pe zi, timp de aproape doi ani. Spre sfârşitul anului 1970, CFC a decis să deschidă un proces lung de audieri în vederea refuzului reînnoirii licenţei, iar ameninţarea unei opţiuni atât de costisitoare a forţat proprietarii să închidă staţia de tot.[6]

Pornografia

Pentru liberal, disputele dintre conservatori şi socialişti asupra legilor de interzicere a pornografiei sunt iritant de irelevante. Poziţia conservatoare tinde să susţină că pornografia este josnică şi imorală şi ar trebui, aşadar, să fie scoasă în afara legii. Liberalii tind să replice că activitatea sexuală este bună şi sănătoasă şi că pornografia ar avea numai efecte bune, şi că imaginile violente – la televiziune, în filme, sau în cărţile de benzi desenate – ar trebui să fie scoase în afara legii. Niciuna dintre părţi nu atacă problema crucială: consecinţele bune, rele sau neutre ale pornografiei, chiar dacă or fi reprezentând o problemă interesantă în sine, sunt complet irelevante pentru opţiunea de a o scoate sau nu în afara legii. Liberalul susţine că nu este treaba legii – a utilizării violenţei punitive – să impună nimănui o concepţie despre moralitate. Nu este treaba legii – chiar dacă ar fi posibil în practică, ceea ce este, bineînţeles, foarte improbabil – să facă pe nimeni bun, reverenţios, moral, curat sau virtuos. Aceste lucruri le decide fiecare persoană pentru ea însăşi. Singura sarcină a violenţei legale este să apere oamenii contra utilizării violenţei, să-i apere de invadarea violentă a persoanei şi proprietăţii. Însă, dacă statul are insolenţa de a interzice pornografia, devine el însuşi un autentic nelegiuit – pentru că încalcă drepturile de proprietate ale persoanelor de a produce, vinde, cumpăra sau poseda materiale pornografice.

Nu dăm legi pentru a-i face pe oameni virtuoşi; nu dăm legi pentru a-i forţa pe oameni să fie buni vecini, sau să nu ţipe la şoferul de autobuz; nu dăm legi pentru a-i forţa pe oameni să fie oneşti în dragoste. Nu dăm legi pentru a-i forţa să ia o cantitate X de vitamine pe zi. De asemenea, nu este treaba statului, nici a altei agenţii legale, să dea legi împotriva producţiei voluntare sau vânzării de pornografie. Dacă pornografie este bună, rea sau neutră, nu e treaba autorităţilor legale.

Acelaşi lucru este valabil pentru gogoriţa socialistă a „pornografiei violenţei”. Nu ar trebui să fie grija statului dacă urmărirea violenţelor la televizor duce sau nu la comiterea de ilegalităţi în realitate. Interzicerea filmelor violente pentru motivul că ar putea face cândva pe cineva să comită o ilegalitate este o negare a liberei voinţe a omului şi o negare completă, bineînţeles, a dreptului acelor care nu vor comite ilegalităţi de a vedea filmul. În plus, nu este mai justificabil – de fapt, este mai puţin justificabil – să fie interzise filmele violente din acest motiv, decât ar fi, aşa cum am observat, să fie încarceraţi toţi bărbaţii adolescenţi negri pentru că au o tendinţă mai mare decât restul populaţiei să comită ilegalităţi.

Ar trebui să fie clar, de asemenea, că prohibirea pornografiei este o încălcare a dreptului de proprietate, de a produce, vinde, cumpăra şi deţine. Conservatorii care cer interzicerea pornografiei nu par să-şi dea seama că încalcă prin asta însuşi conceptul de drepturi de proprietate pe care susţin că îl apără. Este, se asemenea, o încălcare a libertăţii presei, care, după cum am văzut, este de fapt un caz particular al dreptului general al proprietăţii private.

Câteodată, pare că nobilul ideal al multor conservatori, ca şi al multor socialişti, este să pună oamenii în cuşti şi să-i dreseze după cum cred conservatorii sau socialiştii că este moral. Ar fi, bineînţeles, cuşti cu stil diferit, dar tot cuşti. Conservatorii ar prohibi activitatea sexuală ilicită, drogurile, jocurile de noroc şi impietăţile, şi să oblige pe toată lumea să se comporte conform versiunii lor de comportament moral şi religios. Socialiştii ar interzice filmele violente, reclamele inestetice, fotbalul american, discriminarea rasială şi, la extremă, ar pune pe toată lumea într-o „cutie Skinner” care să fie gestionată de un dictator socialist presupus benevolent. Dar efectul ar fi acelaşi: reducerea tuturor la un nivel subuman şi lipsirea de cea mai preţioasă parte a caracterului uman – libertatea de a alege.

Este, bineînţeles, ironic că prin forţarea oamenilor să fie „morali” – i.e., să acţioneze moral – gardienii conservatori sau socialişti i-ar lipsi de fapt pe oameni de însăşi posibilitatea de a fi morali. Conceptul de „moralitate” este lipsit de sens dacă fapta morală nu este aleasă liber. Să presupunem, de exemplu, că cineva este un musulman habotnic şi foarte dornic ca oameni cât mai mulţi să se închine la Mecca de trei ori pe zi; să presupunem că pentru el aceasta este fapta morală cea mai înaltă. Dar dacă foloseşte coerciţia pentru a-i forţa pe toţi să se închine la Mecca, îi lipseşte pe toţi de ocazia de a fi morali – de a alege liber să se închine la Mecca. Coerciţia îl lipseşte pe om de libertatea de a alege şi, deci, de posibilitatea de a alege moral.

Liberalul, spre deosebire a atâţi conservatori şi socialişti, nu vrea să pună omul într-o cuşcă. Ceea ce îşi doreşte pentru fiecare este libertatea, libertatea de a acţiona moral sau imoral, aşa cum decide fiecare.

Legile privind activitatea sexuală

În ultimii ani, socialiştii au început să ajungă, din fericire, la concluzia că „orice fapt între doi (sau mai mulţi) adulţi care-şi dau consimţământul” ar trebui să fie legal. Din nefericire, socialiştii nu au lărgit încă acest criteriu de la nivelul activităţii sexuale la comerţ şi schimburi, pentru că dacă ar face-o vreodată ar fi pe punctul de a deveni liberali 100%. Liberalul este interesat tocmai de legalizarea tuturor interrelaţiilor între „adulţi care-şi dau consimţământul”. Socialiştii au început de asemenea să ceară abolirea „delictelor fără victime”, care ar fi un lucru splendid, dacă „victimele” ar fi definite cu mai multă precizie, ca victime ale violenţei agresive.

Pentru că activitatea sexuală este un aspect cât se poate de privat al vieţii, este cu totul intolerabil ca statul să îndrăznească să reglementeze şi legisleze comportamentul sexual, însă, bineînţeles că tocmai aceasta a fost una din predilecţiile statului. Faptele violente, precum violul, sigur că trebuie să fie clasificate ca delicte, la fel ca orice altă violenţă asupra persoanei.

Este destul de bizar că, în timp ce activităţile sexuale voluntare au fost adesea scoase în afara legii şi condamnate de către stat, violatorii au fost trataţi mult mai blând de către autorităţi decât cei acuzaţi de alte forme de violenţă corporală. În multe cazuri, de fapt, victima violului a fost practic tratată de către agenţiile de impunere a legii ca parte vinovată – o atitudine care nu este aproape niciodată luată faţă de victimele altor delicte. Avem în mod clar de-a face cu un inadmisibil dublu etalon sexual. Consiliul Naţional al Uniunii Americane a Libertăţilor Civile a declarat în martie 1977:

Victimele atacului sexual nu ar trebui tratate diferit faţă de victimele altor delicte. Victimele atacului sexual sunt adesea tratate cu scepticism şi sunt abuzate de personalul serviciilor medicale şi de cel de impunere a legii. Acest tratament porneşte de la neîncredere oficială şi insensibilitate, şi merge până la verificarea dură şi crudă a stilului de viaţă şi motivaţiilor victimei. Această lipsă de responsabilitate a instituţiilor menite să asiste şi să protejeze victimele nu poate decât să intensifice trauma suferită de experienţa iniţială a victimei.

Dubla măsură impusă de stat poate fi remediată prin scoaterea violului din categoria specială de tratament legal şi judiciar în care se află şi includerea sub incidenţa legilor generale privitoare la atacul corporal. Oricare ar fi standardele utilizate pentru instrucţiunile judecătorilor către juraţi, sau pentru admiterea de probe, ar trebui să fie aplicate la fel în toate aceste cazuri.

Dacă munca şi persoanele în general ar trebui să fie libere, atunci ar trebui să existe şi libertatea de prostituţie. Prostituţia este vânzarea voluntară a unui serviciu, iar statul nu are nici un drept de a interzice sau restricţiona această vânzare. Ar trebui să observăm că multe dintre aspecte sumbre ale acestui negoţ de pe trotuar au apărut din cauza interzicerii bordelurilor. Bordelurile erau case de prostituţie administrate de matroane dornice să cultive bunăvoinţa clienţilor pe termen lung şi obişnuiau să concureze pentru a oferi servicii de calitate şi pentru a-şi consolida „marca”. Interzicerea bordelurilor a forţat prostituţia să se devină o „piaţă neagră”, un zbor de noapte cu toate pericolele şi declinul general al calităţii pe care le aduce întotdeauna acest fapt. Recent, în New York a apărut o tendinţă a poliţiei de a zdrobi prostituţia, sub pretextul că acest negoţ nu mai este „fără victime”, din moment ce multe prostituate comit delicte asupra clienţilor. Dar scoaterea în afara legii a unor ocupaţii care atrag delicte justifică la fel de mult prohibiţia, pe motiv că multe bătăi au loc în baruri. Răspunsul nu este interzicerea activităţii voluntare şi legale, ci grija poliţiei ca adevăratele ilegalităţi să nu fie comise. Ar trebui să fie clar că pledarea pentru libertatea prostituţiei nu este, pentru liberal, totuna cu pledarea pentru prostituţie în sine. Pe scurt, dacă un stat foarte puritan ar interzice cosmeticele, liberalul ar cere legalizarea cosmeticelor fără a sugera în vreun fel că este în favoarea – sau că se opune – utilizării în sine a cosmeticelor. Dimpotrivă, în funcţie de etica şi estetica personală, ar putea foarte bine să facă agitaţie împotriva utilizării cosmeticelor, după ce sunt legalizate; încercarea sa este întotdeauna să convingă, nu să oblige.

Dacă activitatea sexuală a trebui să fi liberă, atunci şi „controlul naşterilor” ar trebui să fie liber. Din păcate, este un lucru caracteristic pentru societatea noastră că, abia a fost legalizat controlul naşterilor şi lumea – în acest caz socialiştii – a început să facă agitaţie pentru introducerea obligativităţii controlului naşterilor. Este, bineînţeles, adevărat că dacă vecinul meu are un copil, acest lucru mă poate afecta în bine sau în rău. Însă, aproape orice lucru pe care îl face cineva afectează pe una sau mai multe persoane. Pentru liberal, aceasta nu poate fi o justificare pentru utilizarea forţei, care poate fi folosită numai pentru combaterea sau restrângerea forţei înseşi. Nu există un drept mai personal, libertate mai preţioasă, decât aceea a oricărei femei de a avea sau nu un copil, şi este extrem de totalitarist pentru stat să aibă insolenţa de a-i nega acest drept. Mai mult, dacă o familie are mai mulţi copii decât poate creşte în condiţii confortabile, familia însăşi va suferi această povară; astfel, avem rezultatul aproape universal că dorinţa de a menţine un preţios salt al nivelului de trai va induce o reducere voluntară a naşterilor, decisă chiar de familie.

Acest lucru ne duce către chestiunea mai complexă a avortului. Pentru liberal, pledoaria „catolică” împotriva avortului, chiar dacă va fi respinsă în final, nu poate să nu fie luată în consideraţie. Esenţa acestei pledoarii – care de fapt nu este deloc „catolică” într-un sens teologic – este că avortul distruge o viaţă umană şi este, deci, omucidere, care nu poate fi scuzată. Mai mult, dacă avortul este într-adevăr crimă, atunci catolicul – sau orice altă persoană care împărtăşeşte această opinie – nu poate pur şi simplu să ridice din umeri şi să spună că opiniile „catolice” nu ar trebui să fie impuse noncatolicilor. Omuciderea nu este o expresie a preferinţei religioase; nici o sectă nu poate şi nu trebuie, în numele „libertăţii religioase”, să scape nepedepsită pentru comiterea crimei pledând că aşa îi cere religia. Întrebarea vitală devine atunci: ar trebui avortul să fie considerat crimă?

Cele mai multe discuţii asupra subiectului se împotmolesc în detalii minuţioase despre momentul anume când începe viaţa umană, sau dacă se poate considera că fetusul este în viaţă etc. Toate acestea sunt irelevante pentru problema legalităţii (iarăşi, nu neapărat a moralităţii) avortului. Catolicul care se opune avortului, de exemplu, declară că tot ceea ce îşi doreşte pentru fetus este să aibă drepturile oricărei fiinţe umane – i.e., dreptul de a nu fi ucis. Dar aici sunt mai multe implicaţii, şi acesta este aspectul crucial. Dacă fetusul are aceleaşi drepturi ca oamenii, să ne întrebăm: Ce om are dreptul să stea, nepoftit, ca un parazit nedorit, în corpul altei fiinţe umane? Aici este miezul problemei: dreptul absolut al oricărei persoane, şi deci a oricărei femei, de a fi stăpână pe trupul său. În cazul unui avort, mama face ca o entitate nedorită să fie expulzată din corpul său: dacă fetusul moare, acest lucru nu afectează faptul că nici o fiinţă nu are dreptul să trăiască, nepoftită, ca un parazit în sau pe corpul unei persoane.

Răspunsul obişnuit că mama fie a dorit iniţial, fie a fost cel puţin responsabilă pentru plasarea fetusului în corpul ei este, iarăşi, irelevant. Chiar şi în cel mai tare caz, când mama şi-a dorit iniţial copilul, mama, ca proprietar asupra corpului său, are dreptul de a se răzgândi şi de a-l scoate afară.

Dacă statul nu ar trebui să interzică activitatea sexuală voluntară, nu ar trebui nici să facă discriminări în favoarea sau împotriva vreunuia dintre sexe. Decretele de „acţiune afirmativă” sunt o metodă clară de discriminare faţă de bărbaţi sau alte grupuri, în privinţa angajării, admiterii, sau în orice domeniu vizat de acest sistem de cote implicite. Însă, aceste legi din domeniul muncii care sunt „protective” cu femeile, pretind în mod insidios că sunt în favoarea femeilor, când de fapt ele discriminează contra femeilor, interzicându-le să lucreze la anumite ore şi în anumite ocupaţii. Femeilor le este interzis prin lege să-şi exercite libertatea individuală de a alege dacă să intre sau nu în aceste ocupaţii sau să lucreze la aceste ore presupus oneroase. Astfel, statul le scoate pe femei din concurenţa liberă cu bărbaţii în aceste domenii.

Una peste alta, platforma din 1978 a Partidului Libertarian este tranşantă şi la obiect în lămurirea poziţiei liberale faţă de discriminările guvernamentale legate de sex sau de altele: „Nici un drept individual nu ar trebui să fie negat sau restricţionat de legile Statelor Unite sau de orice stat sau localitate, pe baza sexului, rasei, culorii, credinţei, vârstei, naţionalităţii, originii sau preferinţei sexuale”.

Interceptarea comunicaţiilor

Interceptarea comunicaţiilor este o încălcare vrednică de dispreţ a intimităţii şi dreptului de proprietate, şi ar trebui, bineînţeles, să fie interzisă ca o acţiune invazivă. Nimeni, sau prea puţini, ar tolera interceptarea privată. Controversa apare în cazul celor care susţin că poliţia ar trebui să poată intercepta convorbirile persoanelor pe care le suspectează de ilegalităţi. Cum altfel ar putea delincvenţii să fie prinşi?

În primul rând, dintr-o perspectivă pragmatică, ascultarea este foarte rar eficientă în genul de infracţiuni „punctuale” precum jefuirea băncilor. Interceptarea este folosită în general în cazurile în care „afacerea” este organizată pe o bază regulată şi continuă – precum traficul de narcotice sau jocurile de noroc – fiind astfel vulnerabilă la spionaj şi „implantări”. În al doilea rând, rămânem la părerea că este în sine ilegală invadarea proprietăţii cuiva care nu este condamnat, încă, pentru o infracţiune. Se prea poate ca, de exemplu, dacă statul pune la lucru o forţă de spionaj de 10 milioane de oameni, pentru a supraveghea şi asculta convorbirile întregii populaţii, suma totală a ilegalităţilor să fi redusă – ca şi în cazul în care toţi rezidenţii ghettourilor sau bărbaţii adolescenţi ar fi rapid încarceraţi. Dar ce-ar fi acest lucru în comparaţie cu ilegalitatea masivă care ar fi astfel comisă, legal şi cu neruşinare, de stat însuşi?

Am putea face o singură concesie argumentului poliţiei, dar ne îndoim că poliţia ar fi prea fericită cu această concesie. Este corect să fie încălcată proprietatea unui hoţ, de exemplu, care a încălcat el însuşi într-o măsură mult mai mare proprietatea altora. Să presupunem că poliţia a decis că John Jones este un hoţ de bijuterii. Îi interceptează convorbirile şi folosesc dovezile pentru a-l condamna pe Jones. Am putea spune că această interceptare este legitimă şi nu ar trebui pedepsită: însă, cu condiţia ca, dacă Jones se dovedeşte a fi nevinovat, poliţia şi judecătorii care au emis mandat de interceptare să fie acum judecaţi ei înşişi drept infractori şi să fie trimişi la închisoare pentru infracţiunea de interceptare ilegală. Această reformă ar avea două consecinţe fericite: nici un poliţist sau judecător nu ar participa la interceptări decât dacă ar fi foarte sigur că victima este într-adevăr un infractor, iar poliţiştii şi judecătorii s-ar alătura în sfârşit tuturor celorlalţi în mod egal, ca subiecţi de drept penal. Cu siguranţă, egalitatea libertăţii cere ca legea să fie aplicată tuturor; de aceea, orice încălcare a proprietăţii unui nevinovat, de către oricine, ar trebui interzisă prin lege, indiferent cine este făptaşul. Poliţistul care a ghicit greşit şi a agresat prin asta un nevinovat ar trebui, deci, să fie considerat la fel de vinovat ca un interceptor „privat”.

Jocurile de noroc

Puţine legi sunt mai absurde şi mai nedrepte decât cele contra jocurilor de noroc. În primul rând, legea, în sensul ei cel mai larg, este evident de neimpus. Dacă ar fi ilegal de fiecare dată când Jim şi Jack fac un pariu tacit asupra unui joc de fotbal, sau asupra unor alegeri, sau pe orice altceva, un imens gestapo de multe milioane de agenţi ar fi necesar pentru impunerea unei asemenea legi, spionarea tuturor şi eliminarea oricărui pariu. O altă mare forţă de super spioni ar fi apoi necesară pentru a-i spiona pe spioni, pentru a se asigura că nu au fost mituiţi. Conservatorii obişnuiesc să răspundă acestui tip de argumente – folosite contra legilor care interzic practicile sexuale, pornografia, drogurile etc. – că interzicerea crimei nu poate nici ea să fie pusă perfect în practică, dar că acesta nu este un motiv pentru abolirea acelei legi. Acest argument, însă, ignoră un lucru crucial: marea masă a publicului, făcând o distincţie liberală instinctivă, urăşte şi condamnă omuciderea, şi nu o practică; astfel că interzicerea ei devine posibil de pus în practică. Dar marea masă a publicului nu este aşa convinsă de ilegalitatea jocurilor de noroc, continuând astfel să le practice, iar legea devine imposibil de impus – cum se şi cuvine, de altfel.

Pentru că legile împotriva pariurilor tacite sunt în mod evident imposibil de impus, autorităţile decid să se concentreze pe anumite forme de pariu, cu vizibilitate mare, şi îşi limitează activitatea asupra lor: ruleta, pariurile sportive, pariurile pe „numere” – pe scurt, asupra acelor zone unde parierea este o activitate destul de regulată. Dar, atunci, avem un tip bizar şi cu totul inacceptabil de judecată etică: ruleta, pariurile hipice etc. sunt cumva moral condamnabile şi trebuie zdrobite de forţa concentrată a poliţiei, pe când pariurile tacite sunt moral legitime şi nu trebuie deranjate.

În statul New York, s-a dezvoltat de-a lungul anilor o formă particulară de imbecilitate: până recent, toate formele de pariuri hipice erau ilegale, cu excepţia celor făcute chiar la hipodrom. E greu de imaginat de ce pariurile făcute la hipodromul Aqueduct sau Belmont ar fi perfect morale şi legitime, pe când pariurile pentru aceeaşi cursă făcute la agentul tău prietenos din cartier ar trebui să fie un păcat şi să atragă pedeapsa cruntă a legii. Dacă nu ţinem cont, desigur, că rostul legii ar fi să îi forţeze pe pariori să umple cuferele hipodromului. Recent, a apărut o nouă chichiţă. Oraşul New York a intrat el însuşi în afacerile cu pariuri hipice, iar pariurile făcute la agenţiile deţinute de autoritatea locală sunt în regulă şi permise, pe când parierea la agenţi privaţi concurenţi este păcătoasă şi ilegală. În mod cert, rostul sistemului este să confere mai întâi un privilegiu special hipodromului şi apoi reţelei publice de agenţii. Multe state încep, de asemenea, să-şi finanţeze cheltuielile din ce în ce mai mari cu ajutorul loteriilor, care îşi capătă astfel aura de moralitate şi respectabilitate.

Un argument comun pentru interzicerea pariurilor este că, dacă sărmanului muncitor îi este permis să parieze, îşi va consuma cu nesăbuinţă salariul săptămânal şi astfel îşi va sărăci familia. Pe lângă faptul că îşi poate oricum cheltui salariul cu pariuri prieteneşti, acest argument paternalist şi dictatorial este şi ciudat, pentru că demonstrează prea multe: dacă trebuie să interzicem parierea pe motiv că masele ar putea să-şi cheltuie prea mult din avuţie, de ce nu ar trebui să interzicem acum şi multe alte articole de consum ale maselor? Până la urmă, dacă omul muncii este hotărât să-şi prăpădească salariul, are multe ocazii să o facă: poate să cheltuie nechibzuit pe un televizor, pe un sistem hi-fi, pe băutură, pe echipament de baseball şi pe multe alte chestii. Logica după care i se interzice unui om să parieze pentru binele familiei sale duce direct în acea cuşcă totalitaristă, cuşca în care Tătucul Stat îi spune omului exact ce să facă, pe ce să-şi cheltuiască banii, câte vitamine să ia şi îl forţează să asculte dictatele statului.

Narcoticele şi alte medicamente

Pledoaria pentru interzicerea oricărui produs sau activitate constă practic în acelaşi argument dublu care am văzut că e folosit pentru justificarea internării forţate a bolnavilor mintal: va face rău persoanei implicate, sau va face pe acea persoană să comită ilegalităţi contra altora. Este ciudat că oroarea generală – şi justificată – faţă de droguri a făcut marea masă a publicului să susţină cu un entuziasm iraţional scoaterea lor în afara legii. Argumentele contra interzicerii substanţelor narcotice şi halucinogene sunt mult mai slabe decât cele contra Prohibiţiei, un experiment pe care epoca sumbră a anilor 1920 sperăm că l-a discreditat pentru totdeauna. Narcoticele sunt evident mai dăunătoare decât alcoolul, dar şi acesta poate fi nociv, iar interzicerea unui lucru pe motiv că poate fi nociv pentru cel care îl consumă duce pe cale logică direct la carcera noastră totalitaristă, în care oamenilor le este interzis să mănânce bomboane şi sunt forţaţi să mănânce iaurt „pentru binele lor”. Dar în cazul argumentului mult mai impunător al răului cauzat altora, alcoolul este mult mai probabil să ducă la ilegalităţi, accidente auto etc., decât narcoticele, care îl fac pe utilizator să fie neobişnuit de paşnic şi pasiv. Există, bineînţeles, o conexiune foarte puternică între dependenţă şi delincvenţă, dar ea este opusul oricărui argument pentru prohibire. Ilegalităţile sunt comise de dependenţi care ajung să fure din cauza preţului mare al drogurilor, cauzat la rândul lui de interzicerea însăşi. Dacă narcoticele ar fi legale, oferta ar creşte foarte mult, costurile mari ale pieţelor negre şi ale plăţilor pentru poliţie ar dispărea, iar preţul ar fi destul de mic pentru a elimina mare parte din infracţiunile cauzate de dependenţă.

Acesta nu este, bineînţeles, un argument pentru interzicerea alcoolului; din nou, interzicerea unui lucru care ar putea să ducă la infracţiuni este o încălcare ilegitimă şi invazivă a drepturilor persoanei şi proprietăţii, un atac ce ar justifica, iarăşi, încarcerarea imediată a tuturor bărbaţilor de vârsta adolescenţei. Doar comiterea făţişă a unei infracţiuni ar trebui să fie ilegală, iar modul a combate ilegalităţile comise sub influenţa alcoolului este prin vigilenţa mai mare faţă de ilegalităţi însele, nu prohibirea alcoolului. Iar aceasta ar duce la efectul şi mai benefic al reducerii ilegalităţilor care nu sunt comise sub influenţa alcoolului.

Paternalismul din acest domeniu nu vine doar dinspre dreapta; este bizar că socialiştii, în timp ce favorizează legalizarea marijuanei şi în unele cazuri a heroinei, par să dorească interzicerea tutunului, pe motiv că fumatul tutunului cauzează adesea cancer. Socialiştii au reuşit deja să folosească puterea federală de control asupra televiziunii pentru a interzice reclamele la ţigări în acel mediu – şi prin aceasta să dea o puternică lovitură înseşi libertăţii de exprimare pe care se presupune că o iubesc ei atât de mult.

Din nou: fiecare om are libertatea de a alege. N-ai decât să faci câtă propagandă vrei împotriva ţigărilor, dar lasă individului libertatea de a-şi trăi propria viaţă. Altfel, am putea foarte bine să interzicem tot felul de agenţi potenţiali carcinogeni – inclusiv pantofii strâmţi, dinţii falşi prost fixaţi, expunerea excesivă la soare, ca şi consumul excesiv de îngheţată, ouă şi unt, care ar putea duce la boli de inimă. Şi, dacă astfel de interdicţii se dovedesc imposibil de impus, logica este iarăşi de a pune oamenii în cuşti pentru a primi expunere solară optimă, dietă corectă, pantofi potriviţi şi aşa mai departe.

Corupţia poliţiei

În toamna anului 1971, Comisia Knapp a atras atenţia publicului asupra problemei corupţiei răspândite a poliţiei din oraşul New York. Dincolo caracterul spectaculos al cazurilor individuale există un pericol de care însăşi Comisia Knapp era perfect conştientă. În aproape fiecare caz de corupţie, poliţiştii erau implicaţi în afaceri ce funcţionau normal şi care, prin decret al autorităţilor, fuseseră declarate ilegale. Şi totuşi, un număr imens de oameni, prin solicitarea acestor bunuri şi servicii, au demonstrat că nu sunt de acord ca aceste activităţi să fie puse în aceeaşi categorie cu crima, furtul sau tâlhăria. Într-adevăr, în aproape nici unul dintre cazuri, „cumpărarea” poliţiei nu a presupus aceste fapte atroce. În aproape toate cazurile, poliţia s-a făcut că nu vede nişte tranzacţii voluntare, legitime.

Dreptul consuetudinar face o distincţie vitală între o ilegalitate care este un malum in se şi una care este doar un malum prohibitum. Un malum in se este un lucru pe care populaţia îl percepe instinctiv ca pe o nelegiuire condamnabilă, care ar trebui să fie pedepsită. Aceasta coincide în mare cu definiţia liberală a infracţiunii ca invazie a persoanei şi proprietăţii: atacul, furtul şi crima. Alte infracţiuni sunt infracţiuni pentru că aşa a decretat statul: în această zonă, mult mai tolerată, apare corupţia poliţiei.

Pe scurt, corupţia poliţiei apare în acele zone în care antreprenorii oferă servicii voluntare consumatorilor, dar unde statul a decretat că aceste servicii sunt ilegale: narcoticele, prostituţia şi jocurile de noroc. De exemplu, când jocurile de noroc sunt interzise, legea pune în mâinile poliţiştilor care se ocupă de acest sector puterea să vândă privilegiul de organizare a jocurilor. Pe scurt, este ca şi cum poliţia ar fi împuternicită să emită licenţe speciale pentru aceste activităţi şi apoi ar începe să vândă aceste licenţe neoficiale, dar vitale, la preţul suportat de trafic. Un poliţist a depus mărturie că, dacă legea ar fi impusă fără rest, nici un şantier din New York nu ar mai putea funcţiona, atât de complicată este plasa de reglementări triviale şi imposibile în care statul a prins activitatea de construcţii. Pe scurt, fie conştient, fie nu, statul procedează astfel: în primul rând scoate în afara legii o anume activitate – droguri, jocuri de noroc, construcţiile, sau altceva – apoi forţa guvernamentală de poliţie vinde antreprenorilor care doresc să între în acel sector privilegiul de a-şi începe şi continua afacerile.

În cel mai bun caz, rezultatul acestor acţiuni este impunerea unui cost crescut şi a unei producţii restricţionate a acelei activităţi, faţă de ce s-ar fi întâmplat pe o piaţă liberă. Dar efectele sunt şi mai dăunătoare de atât. Adesea, poliţiştii nu vând doar permisiunea de a funcţiona, ci, efectiv, un privilegiu monopolist. În acest caz, cineva care oferă de jocuri de noroc nu îl mituieşte pe poliţist doar pentru a-şi vedea de afacere, ci şi pentru a-şi bloca orice concurent care ar putea dori să intre în domeniu. Consumatorii sunt, aşadar, procopsiţi cu nişte monopolişti privilegiaţi şi li se refuză dreptul de a se bucura de avantajele concurenţei. Nu este deci de mirare că, atunci când în sfârşit s-a abolit Prohibiţia, la începutul anilor 1930, principalii opozanţi ai abolirii erau, alături de grupurile fundamentaliste şi prohibiţioniste, contrabandiştii organizaţi, care s-au bucurat de privilegii monopoliste speciale, în urma aranjamentelor speciale cu poliţia şi cu alte agenţii de impunere ale statului.

Aşadar, calea de eliminare a corupţiei poliţiei este simplă, dar eficace: să abolim legile împotriva afacerilor voluntare şi împotriva tuturor „crimelor fără victime”. Nu numai că s-ar elimina corupţia, dar un număr mare de poliţişti ar fi eliberaţi pentru a activa împotriva infractorilor reali, cei care agresează asupra persoanei şi proprietăţii. Aceasta, în fond, ar trebui să fie în primul rând funcţia poliţiei.

Ar trebui să înţelegem, deci, că problema corupţiei poliţiei, ca şi chestiunea mai largă a corupţiei poliţiei în general, ar trebui pusă în într-un context mai amplu. E de reţinut că, date fiind nefericitele şi nedreptele legi care interzic, reglementează şi taxează anumite activităţi, corupţia este foarte benefică pentru societate. Într-un număr de ţări, în absenţa corupţiei care neutralizează prohibiţiile, taxele şi impunerile statului, practic nici un comerţ şi nici o industrie nu ar supravieţui. Soluţia, aşadar, nu este acuzarea corupţiei şi înteţirea eforturilor de a o eradica, ci abolirea politicilor şi legilor mutilante ale statului, care fac să fie necesară corupţia.

Legile privind armele

Pentru cele mai multe activităţi din acest capitol, socialiştii tind să fie în favoarea libertăţii comerţului şi afacerilor, pe când conservatorii năzuiesc la impunerea riguroasă a legii şi pedepsirea la maximum a celor care o încalcă. Şi totuşi, în chip misterios, pentru legile privind armele poziţiile tind să se inverseze. De fiecare dată când se foloseşte o armă într-o infracţiune violentă, socialiştii se agită şi mai mult pentru restricţionare severă, dacă nu chiar prohibirea deţinerii private a armelor, pe când conservatorii se opun unor asemenea restricţii în numele libertăţii individuale.

Dacă fiecare individ are dreptul să fie stăpân pe persoana şi proprietatea sa, aşa cum cred liberalii, atunci rezultă că are dreptul să folosească violenţa pentru a se apăra împotriva violenţei agresorilor. Dar, din vreun motiv straniu, socialiştii au încercat sistematic să lase persoanele inocente fără mijloacele de a se apăra împotriva agresiunii. În ciuda faptului că cel de-al doilea Amendament al Constituţiei garantează că „dreptul oamenilor de a deţine şi purta arme nu va fi încălcat”, statul a erodat sistematic acest drept. Astfel, în statul New York, ca în aproape toate celelalte state, Legea Sullivan interzice portul unei „arme ascunse” fără o licenţă emisă de autorităţi. Nu numai că portul de armă a fost sever restricţionat prin acest edict neconstituţional, dar statul a extins această interdicţie asupra aproape oricărui obiect care ar putea servi drept armă – chiar şi asupra acelora care ar putea servi doar în scop defensiv. În consecinţă, victimele potenţiale au fost lipsite de posibilitatea de purta cuţite, recipiente cu gaz lacrimogen, sau chiar ace de pălărie, iar cei care au folosit astfel de mijloace pentru a se apăra de atacuri au fost ei înşişi acuzaţi de autorităţi. În oraşe, această interdicţie invazivă a armelor ascunse a luat efectiv victimelor orice mijloc de apărare. (Este adevărat că nu există nici o interdicţie oficială a portului de arme la vedere, dar o persoană din New York care a testat legea, acum câţiva ani, mergând de stradă cu o puşcă, a fost imediat arestată pentru „deranjarea liniştii publice”). Mai mult, victimele sunt atât de încorsetate de prevederile contra folosirii forţei „exagerate” în apărare, încât infractorul primeşte automat un avantaj încorporat în sistemul legal existent.

Ar trebui să fie clar că nici un obiect fizic nu este în sine agresiv; orice obiect, fie o armă, fie un cuţit, fie un par, poate poate fi folosit pentru agresiune, pentru apărare, sau pentru multe alte scopuri care nu sunt nelegiuite. Nu are mai mult sens interzicerea sau restricţionarea cumpărării sau deţinerii de arme, decât are interzicerea posesiunii de cuţite, bâte, ace de pălărie, sau pietre. Dar, cum ar trebui să fie interzise toate aceste obiecte, iar dacă sunt interzise, cum ar trebui să fie impusă interdicţia? În loc să urmărească pe cei care poartă sau deţin diferite obiecte, aşadar, legea ar trebui să se ocupe de combaterea şi arestarea adevăraţilor infractori.

În plus, mai există o consideraţie care ne întăreşte concluzia. Dacă armele sunt restricţionate sau interzise, nu avem de ce să ne aşteptăm ca infractorii hotărâţi să ţină cont de lege. Nelegiuiţii vor putea oricând să cumpere şi să poarte arme; doar victimele lor nevinovate vor fi cele care vor suferi din cauza socialismului grijuliu care impune legi împotriva armelor, de foc sau altfel. Ca şi în cazul drogurilor, jocurilor de noroc şi pornografiei, armele şi orice alte obiecte care ar putea servi pentru autoapărare ar trebui să fie legale.

Într-un articol remarcabil împotriva controlului armelor de mână (tipul pe care socialiştii vor cel mai mult să-l interzică), profesorul de drept de la Universitatea St. Louis, Don B. Kates, Jr., îi critică pe socialiştii lui pentru că nu aplică pentru arme aceeaşi logică pe care o folosesc în cazul legilor marijuanei. Astfel, observă că există în America peste 50 de milioane de proprietari de pistoale şi că, dând crezare sondajelor de opinie şi experienţei istorice, între două treimi şi 80% dintre Americani nu ar da ascultare unei interdicţii a pistoalelor. Rezultatul inevitabil, ca şi în cazul legilor privind activitatea sexuală şi marijuana, ar fi pedepsele dure şi o impunere, totuşi, selectivă – încurajând dispreţul pentru lege şi pentru agenţiile de impunere a legii. Iar legea ar fi impusă selectiv acelor persoane pe care autorităţile nu le plac: „Impunerea devine din ce în ce mai arbitrară, sfârşind prin folosirea legilor împotriva celor pe care poliţia nu ii place. Nu e deloc nevoie să ne reamintim odioasele tactici de percheziţie şi confiscare pe care agenţii poliţiei şi statului le-au folosit adesea pentru a-i prinde pe cei care încalcă aceste legi”. Kates adaugă că „dacă aceste argumente sună cunoscut, asta se datorează probabil similitudinii cu argumentele socialiste standard aduse împotriva legilor ierbii”.[7]

Kates aruncă apoi o lumină pătrunzătoare în acest ungher ciudat:

Interdicţia armelor este ideea socialiştilor albi ai clasei de mijloc, care nu ţin cont de situaţia săracilor şi minorităţilor din zone unde poliţia a renunţat să mai controleze criminalitatea. Acest tip de socialişti nu era deranjat nici de legile marijuanei în anii cincizeci, când arestările aveau loc doar în ghettouri. Fiind în siguranţă, în suburbii bine păzite de poliţie şi în apartamente protejate de servicii de securitate privată (a căror dezarmare nu o propune nimeni), socialistul ignorant batjocoreşte posesia armelor ca pe un „anacronism al Vestului sălbatic.”[8]

Kates observă şi valoarea demonstrată empiric a autoapărării cu arme; în Chicago, de exemplu, civilii înarmaţi au omorât justificat în ultimii cinci ani de trei ori mai mulţi criminali violenţi decât poliţia. Şi, dintr-o cercetare asupra câtorva sute de confruntări violente cu criminalii, Kates a aflat că civilii înarmaţi au mai mult succes decât poliţia: civilii care s-au apărat au capturat, rănit, ucis sau alungat infractorii în 75% dintre confruntări, pe când poliţia a avut o rată de succes de doar 61%. Este adevărat că victimele care rezistă tâlhăriei sunt mai expuse vătămării decât cele care sunt pasive. Dar Kates subliniază nuanţele neglijate: (1) rezistenţa fără armă a fost de două ori mai periculoasă pentru victimă decât rezistenţa armată şi (2) alegerea tipului de rezistenţă aparţine victimei – circumstanţelor şi valorilor sale:

Evitarea vătămării ar fi opţiunea certă pentru un alb, socialist şi cu cont confortabil în bancă. Va fi, cu siguranţă, mai puţin importantă pentru muncitorul sau asistatul de rând, care este jefuit de mijloacele cu care îşi întreţine familia pentru o lună – sau pentru un negustor negru care nu poate obţine asigurare contra jafurilor şi care va fi efectiv adus la faliment din câteva jafuri.

Iar un studiu naţional asupra proprietarilor de arme, făcut de organizaţia Decision Making Information, a stabilit că principalele subgrupuri care deţin o armă doar pentru autoapărare includ negrii, grupurile cu veniturile cele mai mici şi bătrânii. „Aceştia sunt oamenii”, avertizează elocvent Kates, „pe care vrem să îi încarcerăm pentru că insistă să păstreze singura formă de protecţie pentru familiile lor, în zone unde poliţia a renunţat să o mai facă”.[9]

Ce ne poate oferi experienţa istorică? Este adevărat că interzicerea armelor a redus masiv gradul de violenţă în societate, aşa cum susţin socialiştii? Dovezile arată exact contrariul. Un studiu voluminos făcut în toamna anului 1975 de Universitatea din Wisconsin a conchis fără echivoc că „legile pentru controlul armelor nu au efect individual sau colectiv în reducerea ratei infracţiunilor violente”. Studiul a testat, de exemplu, teoria că persoanele care sunt de obicei paşnice ar fi tentate irezistibil să tragă cu arma, dacă ar avea-o, când creşte nervozitatea. Studiul nu a găsit absolut nici o corelaţie între ratele deţinerii de pistoale şi ratele omuciderilor, comparate stat cu stat. Mai mult acest rezultat este susţinut de un studiu de la Harvard, din 1976, asupra unei legi din Massachusetts care prevede obligativitatea unui an de închisoare pentru oricine este descoperit posedând un pistol fără permis guvernamental. S-a aflat că, în 1975, această lege din 1974 a redus într-adevăr considerabil deţinerea de arme de foc şi numărul de atacuri cu arme de foc. Dar, ce să vezi!, cercetătorii de la Harvard au aflat spre surprinderea lor că nu a existat şi o scădere corespunzătoare a vreunui tip de violenţă. Adică,

Aşa cum au sugerat studiile criminologice anterioare, rămas fără pistol, cetăţeanul înfuriat pe moment recurge la mult mai letala puşcă. Rămas fără nici o armă de foc, se va dovedi la fel de mortal cu ajutorul cuţitelor, ciocanelor etc.

Şi, în mod clar, „dacă reducerea deţinerii de pistoale nu reduce omuciderile sau alte violenţe, o interzicere a pistoalelor nu este decât o altă deturnare a resurselor poliţiei de la adevăratele ilegalităţi, către cele fără victime.”[10]

În fine, Kates observă încă un lucru interesant: că într-o societate în care cetăţenii paşnici sunt înarmaţi este mult mai probabil să apară buni samariteni care sar voluntar în ajutorul victimelor. Dar, dacă oamenii sunt lăsaţi fără arme, publicul va tinde să lase chestiunea în seama poliţiei – lucru dezastruos pentru victime. Înainte ca statul New York să interzică pistoalele, exemplele de buni samariteni erau mult mai răspândire decât în prezent. Şi, într-un studiu recent al cazurilor de buni samariteni, nu mai puţin de 81% din samariteni erau deţinători de arme. Dacă dorim să încurajăm o societate în care cetăţenii sar în ajutorul vecinilor aflaţi la ananghie, nu trebuie să le luăm puterea efectivă de a face ceva în privinţa nelegiuirilor. Bineînţeles că este culmea absurdităţii să dezarmezi publicul paşnic şi apoi, ca de obicei, să îl acuzi de „apatie”, pentru că nu sare în ajutorul victimelor atacurilor criminale.



[1] Pentru o critică a criteriului „pericolului clar şi iminent”, ca insuficient pentru trasarea unei linii clare între instigare şi actul evident, vezi Alexander Meiklejohn, Political Freedom (New York: Harper and Bros., 1960), pp. 29–50; and O. John Rogge, The First and the Fifth (New York: Thomas Nelson and Sons, 1960), pp. 88ff.

[2] În deciziile Hoover v. Intercity Radio Co., 286 Fed. 1003 (Appeals D.C., 1923); şi United States v. Zenith Radio Corp., 12 F. 2d 614 (ND. Ill., 1926). Vezi excelentul articol al lui Ronald H. Coase, „The Federal Communications Commission,” Journal of Law and Economics (October 1959): 4–5.

[3] Ibid., p. 31n.

[4] Harry P. Warner, Radio and Television Law (1958), p. 540. Citat în Coase, „The Federal Communications Commission,” p. 32.

[5] Decizii ale CFR, Docket No. 967, June 5, 1931. Citat în Coase, „The Federal Communications Commission,” p. 9.

[6] Cea mai bună şi complet elaborată descriere a modului în care s-ar putea aloca drepturile de proprietate privată în domeniul radio şi tv este de găsit în A. DeVany et al., „A Property System for Market Allocation of the Electromagnetic Spectrum: A Legal-Economic-Engineering Study,” Stanford Law Review (June

1969). Vezi şi William H. Meckling, „National Communications Policy: Discussion,” American Economic Review, Papers and Proceedings (May 1970): 222–23. După articolul lui DeVany, dezvoltarea televiziunii comunitare şi a celei prin cablu a diminuat şi mai mult raritatea frecvenţelor şi a mărit plaja concurenţei potenţiale.

[7] Don B. Kates, Jr., „Handgun Control: Prohibition Revisited,” Inquiry

(December 5, 1977): 21. Această escaladare a impunerii dure şi despotice a metodelor de percheziţie şi confiscare există deja. Nu doar în Marea Britanie sau în multe alte ţări, unde au loc percheziţii la întâmplare pentru găsirea armelor; în Malaiezia, Rhodesia, Taiwan şi Filipine, care impun pedeapsa cu moartea pentru posesia armelor; ci şi în Missouri, unde poliţia din St. Louis a efectuat literalmente mii de percheziţii asupra negrilor, în ultimii ani, pornind de la premisa că orice persoană de culoare care conduce o maşină de fabricaţie recentă trebuie să deţină şi o armă ilegală; şi în Michigan, unde aproape 70% din toate procesele privind armele de foc au fost respinse în curţile de apel, din cauza percheziţiilor ilegale. Iar un oficial al poliţiei din Detroit a cerut deja abolirea Amendamentului IV pentru a permite percheziţii generale la întâmplare pentru încălcarea unei prohibiţii viitoare a pistoalelor. Ibid., p. 23.

[8] Ibid., p. 21

[9] Ibid. Ideea extrem de brută de a încarcera oamenii pentru simpla posesie a pistoalelor nu este un om de paie exagerat, ci întocmai acel beau ideal al socialiştilor: amendamentul constituţional de la Massachussets, care a fost din fericire respins la vot în 1977, prevedea o pedeapsă minimă obligatorie de un an de închisoare pentru orice persoană prinsă cu posesia unui pistol.

[10] Ibid., p. 22. De asemenea, un studiu al Universităţii Cambridge din 1971 a stabilit că rata britanică a omuciderilor, în condiţiile prohibirii armelor de mână, s-a dublat în ultimii 15 ani. Mai mult, înainte de interdicţia armelor de mână din 1920, uzul armelor de foc în infracţiuni (când nu existau deloc restricţii privind armele) era mult mai scăzut decât în prezent.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)