Poate fi unire bună și unire rea. Poate fi naționalism bun și naționalism rău. Poate fi centralizare bună și centralizare rea. Poate fi integrare internațională bună și integrare rea. Criteriul care desparte între bine și rău este libertatea sau absența ei.
Unirea, naționalismul, centralizarea, integrarea sunt bune atunci când sunt făcute în spiritul libertății. Adică al respectului pentru persoană și proprietatea ei privată, pentru piețe libere și libera circulație a oamenilor, bunurilor, banilor, capitalurilor.
Unirea, naționalismul, centralizarea, integrarea sunt rele atunci când sunt făcute în spiritul anti-libertății, a cărui manifestare preeminentă este statul. Când vrei să unești cu de-a sila, închizând în hotare o populație care, poate chiar și în parte, nu vrea acest lucru, atunci faci ceva cu totul diferit de distrugerea hotarelor dintre două părți ale unei națiuni care-și dorește să fie unită. Faci de fapt opusul. În loc de eliberare, încarcerare. În loc de îmbrățișare, siluire.
Poți să vrei să integrezi nu pentru că așa o cer preferințele demonstrate și libere ale celor care trăiesc în cele două teritorii, cel integrat și cel integrator, ci pentru că cele două sunt sub stăpânirea unor caste integratoare și integrabile care înțeleg că prin integrare și centralizare vor avea de câștigat fiecare în parte pe seama pierderii și redistribuției resurselor de la populațiile stăpânite, atât cea integrată, cât și cea integratoare.
Dacă ținem cont de această perspectivă putem să spunem că au fost și bune, au fost și rele în Mica Unire. Am să scriu azi despre o parte bună și despre una rea.
Ce a fost bun în Mica Unire
Principatele Române, scăpând de sub prelevările și ambițiile parazitare ale Imperiilor Otoman, Rus și Austriac și intrând în special sub protectoratul Franței, în acordul diplomatic al Concertului Europei odată cu Tratatul de la Paris din 1856, au putut să realizeze proiectul unirii pe fundalul unor idealuri mai vechi de independență și libertate. Odată cu unirea între ele, principatele au și aderat, s-au integrat în uniunea europeană a liberalismului clasic. România a intrat într-o Europă unde aproape oricine putea circula fără vize, de-a lungul și de-a latul continentului. O Europă cu taxe mici și circulație destul de liberă a bunurilor și capitalurilor. Elitele române erau deja integrate cultural, în bună măsură, cu Europa. Acum s-au integrat și economic într-o Europă unită de facto, pe care actuala Uniune Europeană, din ce în ce mai împovărătoare, nu vrea s-o ia cu adevărat de exemplu.
De fapt, Uniunea Europeană actuală este din ce în ce mai pregnant un exemplu de integrare rea, de încarcerare în loc de îmbrățișare, de centralizare făcută cu scopul lărgirii bazei de impozitare, spre îndestularea elitelor parazitare.
Pentru România, deschiderea față de Europa și de fapt de întreaga lume a însemnat abandonarea stagnării seculare și intrarea într-o fază de dezvoltare accelerată care, în două-trei generații, a schimbat-o la față. Catalizatorul acestei schimbări la față a fost capitalul străin, căruia i s-a permis în mare măsură să circule, să intre în țară și să acceseze resursele naturale și umane existente, spre beneficiul tuturor părților implicate. Dar în special spre binele românilor, care au putut urca, într-un sens chiar literal, într-o mașină a timpului, care i-a propulsat cu multă putere în viitor.
Ludwig von Mises, atunci când explică în Acțiunea umană rolul de catalizator al economisirii și acumulării capitalului pentru creșterea nivelului de trai într-o economie, alege să exemplifice chiar cu situația României la momentul Micii Uniri. Să vedem ce are de spus:
În abordarea problemei capitalului, acei economiști care sunt opuși așa-numitei perspective „austriece” presupun, îndeobște, că tehnica întrebuințată în producție este inalterabil determinată de [p. 496] nivelul dat al cunoștințelor tehnologice. Economiștii „austrieci”, pe de altă parte, arată că stocul de bunuri de capital disponibile este cel ce determină care dintre numeroasele metode tehnologice de producție vor fi întrebuințate la fiecare moment dat. Corectitudinea punctului de vedere „austriac” se poate demonstra cu ușurință, printr-o privire asupra problemei rarității relative a capitalului.
Să aruncăm o privire asupra condițiilor unei țări care a suferit de o asemenea raritate a capitalului. Să luăm, de pildă, situația României, în preajma anilor 1860. Ceea ce lipsea nu era în nici un caz cunoașterea tehnologică. Metodele tehnologice practicate de către țările occidentale avansate nu erau nici un secret. Ele erau expuse în nenumărate cărți și predate în multe școli. Elita tineretului român fusese pe deplin informată asupra lor, la universitățile tehnice din Austria, Elveția și Franța. Sute de experți străini erau gata să-și ofere serviciile și cunoștințele în România. Ceea ce lipsea erau bunurile de capital, necesare pentru a transforma sistemul înapoiat de producție, de transport și de comunicații românesc, după modelele occidentale. Dacă ajutorul furnizat românilor de către țările avansate s-ar fi limitat numai la furnizarea de cunoștințe tehnologice, atunci românii ar fi trebuit să înțeleagă că le va lua foarte mult timp până când vor ajunge din urmă occidentul. Primul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă ar fi fost să economisească, pentru a face disponibili muncitori și factori de producție pentru procesele de producție mai consumatoare de timp. Abia apoi ar fi putut ei să producă, succesiv, uneltele necesare pentru construcția acelor unități productive care urmau să producă, în continuare, echipamentul necesar construcției și funcționării fabricilor, fermelor, minelor, căilor ferate, liniilor telegrafice și clădirilor moderne. S-ar fi scurs foarte multe zeci de ani înainte ca ei să recupereze timpul pierdut. Singurul mijloc de accelerare al acestui proces ar fi fost reducerea consumului curent, atât cât ar fi fost psihologic cu putință, pe durata perioadei intermediare.
Însă lucrurile s-au petrecut altfel. Occidentul capitalist a împrumutat țărilor înapoiate bunurile de capital necesare transformării instantanee a unei mari părți din procesele lor de producție. Aceasta le-a permis să economisească timp și [p. 497] să-și augmenteze, foarte curând, productivitatea muncii. În cazul românilor, efectul a fost că ei au putut imediat să se bucure de avantajele corespunzătoare procedeelor tehnologice moderne. A fost ca și cum ei ar fi început să economisească și să acumuleze bunuri de capital cu mult mai devreme.
Lipsa de capital înseamnă că actorul este mai departe de atingerea țelului urmărit, decât dacă ar fi început să-l urmărească de mai devreme. Deoarece el a omis să facă acest lucru în trecut, produsele intermediare lipsesc, deși factorii naturali din care se pot produce ele sunt disponibili. Insuficiența capitalului înseamnă un deficit de timp. El este urmarea faptului că actorul a întârziat în apucarea drumului spre țelul în chestiune. Este cu neputință de a descrie avantajele derivate din disponibilitatea bunurilor de capital și dezavantajele rezultate din slaba înzestrare cu bunuri de capital, altfel decât recurgând la elementele temporale de mai devreme și mai târziu.
A avea la dispoziție bunuri de capital este totuna cu a fi mai aproape de țelul urmărit. O creștere a volumului de bunuri de capital disponibile face posibilă atingerea unor obiective mai îndepărtate în timp, fără a fi necesară reducerea consumului. O pierdere de bunuri de capital, pe de altă parte, impune fie abținerea de la urmărirea anumitor obiective, care puteau fi urmărite până atunci, fie reducerea consumului. Ceteris paribus, a avea bunuri de capital înseamnă un câștig temporal. În comparație cu cei lipsiți de bunuri de capital, capitalistul, în stadiul existent al cunoștințelor tehnologice, este în măsură să atingă un anumit obiectiv mai devreme, fără a reduce consumul și fără a crește imputul de muncă și de factori naturali de producție. El pornește cu un avans temporal. Rivalul înzestrat cu un stoc mai redus de bunuri de capital nu-l poate prinde din urmă decât reducându-și consumul.
Avansul pe care popoarele occidentale l-au dobândit asupra altor popoare constă în faptul că ele au creat deja, demult, condițiile politice și instituționale necesare unui proces progresiv de economisire, acumulare de capital și investiții pe scară mare, netulburat și, în mare parte, neîntrerupt. Astfel, spre mijlocul secolului al XIX-lea, ele atinseseră deja un nivel de bunăstare ce-l depășea cu mult pe acela al raselor și popoarelor mai puțin încununate de succes în substituirea ideilor militarismului spoliator, prin cele ale capitalismului achizitiv. Lăsate în seama lor și lipsite de ajutorul capitalului străin, aceste popoare înapoiate ar fi avut nevoie de mult mai mult timp pentru a-și ameliora metodele de producție, de transport și de comunicație. [p. 498]
Fără a înțelege importanța acestor transferuri pe scară largă de capital, sunt cu neputință de înțeles cursul afacerilor internaționale și dezvoltarea relațiilor dintre Vest și Est, în ultimele secole. Vestul nu a furnizat Estului doar cunoștințe tehnologice și terapeutice, ci și bunurile de capital necesare aplicării practice imediate a acestor cunoștințe. Grație importului de capital străin, aceste țări din Europa de Est, Asia și Africa au putut culege mai devreme fructele industriei moderne. Ele au fost, într-o anumită măsură, eliberate de necesitatea de a-și reduce consumul, pentru a acumula stocuri suficiente de bunuri de capital. Iată adevărata natură a presupusei exploatări a țărilor înapoiate de către capitalismul occidental, pe care o deplâng naționaliștii și marxiștii. A fost o fecundare a țărilor înapoiate din punct de vedere economic, de către avuția țărilor mai avansate.
Beneficiile culese au fost mutuale. Ceea ce i-a motivat pe capitaliștii occidentali să se lanseze în investiții străine a fost cererea consumatorilor autohtoni. Aceștia solicitau bunuri ce nu puteau fi produse deloc acasă și ieftinirea bunurilor ce puteau fi produse acasă numai la costuri crescânde. Dacă acești consumatori, din Occidentul capitalist, s-ar fi comportat altfel, sau dacă obstacolele instituționale în calea exportului de capital s-ar fi dovedit insurmontabile, nu ar fi avut loc nici un fel de export de capital. S-ar fi produs o expansiune mai ales longitudinală a producției autohtone, în locul expansiunii laterale, în străinătate.
Ce a fost rău în Mica Unire
Să observăm că acest proces de integrare se putea face cu sau fără unirea politică a celor două Principate, dar în niciun caz fără unirea economică, financiară, comercială în marea piață globală.
Iașiul, care era înainte pe picior de egalitate cu Bucureștiul, dacă nu chiar mai avansat economic și cultural, s-a văzut în bună măsură pustiit în urma unirii. Poate că este ceva firesc pentru un centru politic, adică un nexus al receptării impozitelor și resurselor din restul teritoriului, să aibă o astfel de evoluție. Dar rămâne un fapt că o bună parte din elitele economice și comerciale moldovene nu și-au dorit unirea făcută de maniera în care s-a făcut.
Alegerea Bucureștiului drept capitală politică a avut repercusiuni economice și sociale grave pentru Iași. «Toată viața pare să fi dispărut din capitala moldavă, care altă dată strălucea sub domnia prințului Grigore Ghica» – puteam citi în Grand Dictionnaire Universel al lui Pierre Larousse din 1862. N.A. Bogdan scria la începutul secolului XX despre boierii ieșeni că își vânduseră bunurile la prețuri mici, adunându-și averile și mutându-se la București, cu familie, cu servitori și cu prieteni. Viața nu a fost compensată decât prin sosirea unei populații mai sărace din afara orașului sau chiar din țările învecinate. Acest exod spre București a fost de asemenea cauza numeroaselor falimente ale comercianților și artizanilor ieșeni. (Felicia Dumas, Olivier Dumas, La France et Iasi – 600 ans d’une histoire d’amour)
Și trebuie spus că nu exista o rețetă fixă a felului în care se puteau uni cele două provincii. Principatele au fost unite pe model francez, napoleonian. Adică un model birocratic, centralist, profund etatic. Alternativa era un model federativ, în care cele două foste capitale să-și păstreze o autonomie mai mare. Sigur, sunt argumentele logistice și geopolitice care pot fi aduse oricând: comunicațiile erau anevoioase (vezi ce spune Ion Ghica despre impracticabilitatea drumului între București și Iași în sezoanele ploioase și preferința multora pentru ruta ocolită prin Cernăuți, Budapesta cu trenul și apoi pe Dunăre); umbra Imperiului Rus rămânea încă suficient de puternică asupra Moldovei chiar dacă suferise o înfrângere în Războiul Crimeei, iar următoarele decenii aveau să dovedească justețea unor astfel de temeri.
Dar faptul incontestabil rămâne: Unirea Principatelor a însemnat și trecerea la o serie de reforme care s-au făcut într-un spirit opus libertății. Noul stat s-a născut falit și cu o mare foame de bani și resurse. Consecința a fost impunerea unor noi taxe și înăbușirea sângeroasă a protestelor.
Secularizarea averilor bisericești s-a făcut ca o mare etatizare a pământurilor și avutului mănăstiresc. Statul, ca entitate distinctă, a fost marele beneficiar al acestei reforme, și nu în primul rând societatea, așa cum ar trebui să se întâmple într-o privatizare populară. Elitele politice și economice care au fost expropriate s-au văzut în fața unui transfer de avere și putere spre noi elite, nu spre populație în largul ei. Asasinarea prim-ministrului Barbu Catargiu – care se opunea cu abilitate reformei în felul în care s-a făcut – a accentuat botezul de sânge al noului stat.
Vechii boieri nu erau chiar așa nerezonabili pe cât o arată adesea istoria scrisă de pașoptiștii învingători. Erau și ei în bună măsură educați în Occident, unii mai buni înțelegători și adepți ai spiritului de laissez faire, laissez passez decât liberalii pașoptiști. Opoziția lor era autentic liberală față de protecționismul și inflaționismulul dorit de făuritorii reformelor financiare care au culminat cu înființarea Băncii Naționale.
Cu toate acestea, Mica Unire a marcat istoric începutul acelui salt nemaipomenit de bunăstare pentru români. Un salt care putea fi și mai spectaculos, dacă ar fi fost mai îmbibat de spiritul libertății. Lecția Micii Uniri cred că este în primul rând aceea că oricând e un bun moment pentru deschidere față de comerț liber și pentru o integrare cât mai mare, internă și internațională, pe criterii de piață și respect pentru acțiuni legitime ale proprietății private.
