După ce protestatarii francezi au ieșit în stradă pentru a se plânge de creșterea vârstei de pensionare, am citit destul de multe glume pe rețelele de socializare despre cum manifestațiile de protest ar fi modul în care francezii își petrec timpul liber [n.tr. postarea nu mai există, dar mai jos este redată o captură de ecran].
Acest lucru o fi adevărat, dar nu se poate spune că americanii nu sunt extrem de interesați de propriul program național de pensii. Zic asta pentru că am primit, ca răspuns la articolul meu recent despre creșterea vârstei de pensionare, reacții mai furioase decât am primit pentru orice alt articol al meu în mulți ani. Iată de exemplu un bărbat ale cărui inițiale sunt MF:
Ești nebun??? După ce am plătit pentru pensie timp de peste 40 de ani și statul mi-a pierdut înregistrările pentru unii dintre cei mai productivi ani ai mei și mi s-a redus pensia; și după ce soția mea și cu mine am economisit plătind la pensie, soția mea a murit la 2 luni după împlinirea a 65 de ani, fără a primi niciodată o singură plată de la pensii, după 42 de ani de contribuții. Nu există prestații de urmaș pentru soț. Toate contribuțiile pe care le-a plătit au dispărut. Nu vârsta este problema. Corupția, birocrația numeroasă, în timp ce în față sunt puși incompetenți, astea sunt problemele. Învață, studiază sau stai departe de subiectele despre care pari total ignorant.
Iată una de la cititorul RG:
Nu eu am făcut promisiunea [de a plăti o pensie la vârsta de 65 de ani], guvernul a făcut-o. … Ești un nefolositor care scrie fără rost. Scoate-ți capul din fund și adulmecă viitorul teribil. Tatăl meu, care a luptat în Franța în al Doilea Război Mondial și apoi în Coreea, nu a trăit suficient pentru a-și încasa beneficiile; și nici soacra mea. Din nou îți zic, dispari.
Un cititor mai puțin emotiv a sugerat că, în loc să se reducă plățile la pensii – așa cum am sugerat –, cel mai bun plan ar fi să „eliminăm programul de Securitate Socială și să-mi dea banii cu care am contribuit în ultimii 45 de ani, cu dobândă, desigur.”
Aceste tipuri de răspunsuri au toate un element în comun. Mulți au impresia că sunt posesorii unui fel de promisiune sau acord cu guvernul federal în ceea ce privește fondurile de pensii. Presupusul acord este că banii pe care acești foști lucrători i-au „vărsat” în „fondul fiduciar” de Securitate Socială le vor fi returnați. Unii par chiar să creadă că banii sunt depozitați undeva, câștigând dobândă și că banii pot fi returnați.
Ei bine, am o veste proastă pentru toți cei care cred sincer minciuna guvernului, celor care cred că au un fel de creanță pe veniturile fiscale de astăzi din cauza unei „promisiuni” făcute de statul federal cu zeci de ani în urmă: nu există nicio promisiune, nici un acord, iar voi nu aveți o creanță legală pentru banii care au fost „vărsați”.
Nu este asigurare. Nu există fond fiduciar. Banii nu mai există.
Acest lucru pornește de la faptul că securitatea socială nu este un tip de „asigurare”. Nu este un „fond fiduciar”. Este doar o taxă și un sistem de plăți sociale. Banii plătiți de actualii pensionari au fost cheltuiți pe alți oameni cu ani în urmă. S-au dus.
Realitățile juridice din spatele asigurării sociale au fost bine rezumate de Charles Rounds acum douăzeci de ani:
Securitatea socială nu este un program de asigurare. Un „cont” de securitate socială nu are nicio asemănare legală cu un cont la o bancă. Securitatea Socială nu acordă lucrătorilor niciun drept contractual sau orice alt fel de drept de proprietate.
Cu alte cuvinte, Securitatea Socială, așa cum este structurată în prezent, nu are nimic de-a face cu promisiuni sau garanții legale. Nu există „fond fiduciar”, așa cum este înțeles în mod obișnuit termenul respectiv, nu există conturi separate finanțate, sau un fel de obligațiuni stocate într-o cutie sau oriunde altundeva. Securitatea Socială nu este nici solvabilă, nici falimentară.
În Flemming v. Nestor, 363 U.S. 603 (1960), Curtea Supremă a SUA a clarificat situația. Securitatea Socială nu este, de fapt, altceva decât un termen umbrelă pentru două scheme care nu au legătură juridică: o schemă de impozitare și o schemă de plăți sociale.
Lucrătorii și familiile lor nu au niciun drept legal, întemeiat pe al cincilea amendament [al Constituției SUA –n.tr.] sau în altă parte a legii, cu privire la plățile fiscale FICA [Federal Insurance Contributions Act –n.tr.] pe care le fac către Trezoreria SUA sau care sunt făcute în numele lor. Aceste fonduri nu mai există, ele sunt combinate cu activele generale ale guvernului SUA și folosite pentru scopuri care nu au legătură cu Securitatea Socială. Fiind simpli beneficiari de asistență socială – nu creditori sau deținători de acțiuni – lucrătorii au speranțe sau așteptări cu privire la beneficii viitoare, dar nu au drepturi aplicabile asupra acestora.
Nestor succedă unui caz anterior, Helvering v. Davis, 301 U.S. 619 (1937). În cazul Davis, Curtea a confirmat că Securitatea Socială nu este un program de asigurare. În timpul argumentelor orale ale lui Helvering, judecătorul a anticipat cazul Nestor când a speculat că Congresul are autoritatea de a desființa componenta plăților sociale, menținând în același timp componenta de impozitare.
Astfel, este nepotrivit ca stânga să numească Securitatea Socială „solventă”, sau ca dreapta să o numească „falimentară”. Un program de asistență socială finanțat din veniturile fiscale generale nu poate da faliment, deoarece sponsorul său este o entitate guvernamentală cu puterea de a impozita și de a tipări bani, ca să nu mai vorbim că poate reduce sau elimina cu totul beneficiile viitoare. Termenii „solvabilitate” și „faliment” sunt aplicați în mod corespunzător persoanelor, corporațiilor, trusturilor și altelor asemenea. Dar nu securității sociale. Securitatea Socială nu este o entitate.
Acesta este motivul pentru care creșterea vârstei de pensionare pentru asigurările sociale nu are nimic de-a face cu ceea ce este „achitat”. Guvernul federal ar putea desființa complet plățile, și să mențină taxarea pentru asigurări sociale în vigoare.
Oamenii tind să fie foarte agitați în legătură cu acest lucru, deoarece cred, la un anumit nivel, că li se „datorează” o prestație a impozitelor lor de asigurări sociale. Statutul special al impozitului de securitate socială în mintea multor oameni este ilustrat de faptul că oamenii rareori pretind că li se datorează banii pe care i-au „plătit” altor scheme fiscale, cum ar fi impozitul pe venit sau acciza pe benzină sau taxele vamale. În realitate, însă, toate acestea nu sunt decât taxe de exact același fel, fără nicio legătură cu niciun tip specific de cheltuieli. Congresul și președintele american au control total asupra modului în care se cheltuiește tot. Întotdeauna au avut.
Este imposibil să fie „rambursate” veniturile din asigurările sociale celor care „au plătit”
Cei mai furioși cititori înțeleg cel puțin un anumit lucru. Ei percep corect că creșterea vârstei de pensionare pentru asigurările sociale este de fapt o reducere a prestațiilor. Desigur, de aceea sunt atât de supărați în primul rând. Înțeleg că creșterea vârstei înseamnă o reducere a costurilor guvernului și probabil că vor primi mai puțin din banii „lor”.
În mod ciudat, totuși, se pot găsi adesea oameni care pretind că sunt pentru un „stat mic” sau taxe mai mici, dar totuși insistă că-și vor banii „lor”. Din păcate, nu se poate „rambursa” persoanelor care au plătit impozitul în trecut. „Restituirea” nu ar echivala decât cu impozitarea contribuabililor actuali pentru beneficiul contribuabililor din trecut. Cu alte cuvinte, guvernul nu poate returna banii furați în trecut. Este imposibil. Banii s-au dus. Impozitarea lucrătorilor de astăzi pentru a plăti pensionarii este doar crearea unui nou grup de victime fiscale. Nu există nimic sănătos din punct de vedere fiscal sau moral la o astfel de schemă. Este doar încă o redistribuire a averii controlată de stat.
Soluția corectă la problema Securității Sociale este aceeași cu soluția corectă legată de orice program federal: reducerea atât cheltuielilor, cât și a impozitelor. Simpla reducere a contribuțiilor sociale nu rezolvă nimic, deoarece măsura doar va mări deficitele și, în consecință, va crește impozitarea via inflația prețurilor, care va duce la creșterea impozitării și a cheltuielilor legate de plata dobânzii pentru datoria existentă. Singurul răspuns real constă în reducerea cheltuielilor și creșterea vârstei de pensionare este un mod în care aceasta se poate face. Soluția aceasta nu este, se pare, deloc pe placul multor beneficiari ai asigurărilor sociale.
Sursa. Traducere de Margareta Isabela VASILE. O versiune inițială a acestei traduceri se află aici.
