De-abia s-a încheiat Summitul European la care Germania a obținut acordul celorlalte state membre privind crearea unui mecanism permanent de soluționare a crizelor în zona euro și iată că miniștrii europeni au agreat un nou pachet de „salvare”. De data aceasta a fost rândul Irlandei, la nici șase luni de la bailoutul Greciei din mai. Pachetele financiare ce provin atât de la UE cât și de la FMI depășesc în ambele cazuri 40% din PIB, eclipsând bailouturile avansate până nu de mult de către FMI țărilor emergente. Cu toate acestea, bailoutul Irlandei nu a reușit să calmeze investitorii, care au continuat să vândă atât titlurile de stat irlandeze cât și cele portugheze, spaniole sau chiar italienești, acestea atingând niveluri record de la introducerea euro.
Dar ce se întâmplă de fapt ? Cum a putut criza să pună pe butuci atât de rapid economiile periferiei zonei euro ? Sunt acestea victima inocentă a speculațiilor de pe piețele financiare așa cum susțin sus și tare politicienii din țările respective sau problemele economice cu care se confruntă sunt mult mai profunde? Și mai important : pe cine anume „salvează” aceste pachete financiare și reprezintă ele cu adevărat soluția ieșirii din criza datoriilor publice? Este oare adevărat că țările Uniunii Europene ar putea să supraviețuiască crizei și provocărilor economice globale doar introducând o uniune fiscală sau transformându-se într-un stat supranațional, așa cum susțin „centralizatorii” de la Bruxelles?
Problemele economice ale Europei au cauze profunde…
Necazurile zonei euro se accelerează pe zi ce trece, iar piețele financiare par să doboare statele membre ca pe popice. Se vorbește despre dublarea fondului pachetelor de salvare, care probabil ar mări expunerea și vulnerabilitatea următoarelor verigi slabe, mai ales dacă Spania va primi și ea un împrumut. Pentru mulți, totul pare un „atac” concertat al speculatorilor despre care nimeni nu știe când și cum se va sfârși. Dat fiind rolul principal pe care-l ocupă politicul și grupurile de interese acolite, în special cele financiar-bancare în acest joc netransparent, nu excludem faptul ca multe dintre aceste acțiuni să nu mai aibă nimic de a face cu „reacțiile” investitorilor pe o piața liberă. Cu toate acestea, un lucru este clar : problemele zonei euro nu au apărut peste noapte. Criza doar a scos la lumină prăpastia dintre planurile economice triumfaliste ale birocrației de la Bruxelles și realitatea unor economii europene sclerotice și supraîndatorate. Problemele structurale ale economiilor europene au fost exacerbate de introducerea monedei unice și a politicii monetare comune care a „păcătuit” printr-un exces de laxitate în anii dinaintea crizei.
In urma cu zece ani, Uniunea Europeană iși propunea prin „Agenda de la Lisabona” să devină cea mai competitivă economie din lume. Astăzi Van Rompuy, Președintele UE, afirmă că uniunea se luptă pentru a supraviețui ca urmare a șocurilor crizei datoriilor publice. Noua strategie de dezvoltare economică „Europa 2020” nu este doar la fel de nerealistă ca predecesoarea ei, dar merge și mai departe : UE nu are nevoie de orice fel de creștere economică, ci doar de una „inteligentă”, „durabilă” și „inclusivă”. De parcă o creștere economică „stupidă” de vreo 5% pe an ar deranja pe cineva… Bineînțeles că, în viziunea Bruxellului, această creștere miraculoasă s-ar putea atinge doar prin stabilirea unor ținte socio-economice care trimit cu gândul la planurile cincinale de tristă amintire. Din păcate, tot nu s-a înțeles faptul că politicile intervenționiste nu au reușit nicăieri să producă prosperitate, iar aceste sloganuri nu mai păcălesc pe nimeni de mult. De ce ? Pentru că realitatea economică este foarte departe de ceea ce visează vârfurile birocrației de la Bruxelles.
…care reflectă intervenția exagerată a statului în economie…
O creștere economică anemică, o rată redusă de ocupare a forței de muncă și un nivel ridicat al șomajului, precum și incapacitatea ținerii sub control a finanțelor publice și fuga capitalului către alte destinații mai „ospitaliere” au fost principalele caracteristici ale economiilor europene chiar și în anii de boom artificial dinaintea crizei. Acest declin economic este consecința naturală a problemei structurale grave cu care se confruntă Europa: intervenția exagerată a statului în economie. Aceasta se manifestă atât prin dimensiunile gargantuanești ale statului asistențial, cât și prin volumul considerabil de reglementări care sufocă libertatea economică și spiritul antreprenorial, protejând totodată grupurile de interese privilegiate. Un sistem de impozitare împovărător, o piață a muncii disfuncțională (handicapată de puterea sindicatelor și de ajutoarele de somaj/sociale extrem de generoase), precum și numeroasele sectoare economice aflate fie în proprietatea statului, fie subvenționate masiv de către acesta (energie, transport, educație, agricultură etc) nu fac decât să încurajeze nemunca și corupția, distorsionând în același timp alocarea eficientă a resurselor în economie. Desigur că situația nu este la fel de dramatică peste tot. Există ceva mai multă libertate economică în unele economii europene, în principal în noile state membre, dar și acestea suferă de un dezavantaj comparativ fața de multe alte state emergente concurente, iar treptat-treptat converg și ele spre „mainstreamul” socialist.
…efectele boomului creat în mod artificial de către BCE și moneda unică…
Situația s-a deteriorat și mai mult odată cu introducerea monedei euro și a politicii monetare expansioniste din ultimii ani, care au generat criza economică de astăzi și au accentuat dezechilibrele economice dintre statele membre. Teoria austriacă a ciclului economic explică modul în care băncile centrale și sistemul bancar bazat pe rezervă fractionară pot reduce rata dobânzii sub nivelul corespunzator preferinței de timp și economisirilor reale din economie. Se favorizează astfel o investire excesivă și nesustenabilă în proiecte pe termen lung și cu intensitate mare de capital. Dacă întreprinzătorii nu își dau seama că acest proces nu este decât o stimulare artificială a economiei sau acționează în mod deliberat ca urmare a hazardului moral, se vor angaja într-un boom generator de erori investiționale. Deoarece noua structură de producție nu poate fi susținută fără o ajustare corespunzătoare a consumului, nu toate investițiile vor putea fi finalizate în mod profitabil, iar boomul va fi urmat de corecția pieței manifestată prin crah.
În Europa, integrarea economică și financiară a făcut ca expansiunea generalizată a creditului bancar în anii de boom 2002-2006 să fie direcționată în principal către anumite țări și sectoare economice. Aceste păreau să ofere o rentabilitate superioară, iar astăzi sunt cele mai afectate de criză. Având o populație dispusă către consum, politici fiscale relaxate, care au „umflat” în mod iluzoriu veniturile și un potențial mai ridicat de creștere economică, țările din periferia zonei euro și noile state membre au devenit țintele predilecte ale fluxurilor financiare de pe continent. Aparenta dispariție a riscului de curs de schimb odată cu introducerea euro a contribuit și ea la scăderea în termeni reali a costului creditării. Treptat, evoluția divergentă dintre centrul și periferia zonei euro în ceea ce privește contul curent, creditarea și costul forței de muncă a atins niveluri caracteristice țărilor emergente, arâtand clar apariția unui boom artificial în periferie. Clusterul de erori antreprenoriale, care în mod normal nu ar fi avut loc pe o piață liberă, nu s-a limitat doar la bulele imobiliare din țări precum Irlanda, Spania, Marea Britanie și țările Baltice, ci a afectat și industriile bunurilor de capital și de consum din centrul Europei. Un exemplu elocvent este capacitatea supra-dimensionată a industriei auto din Franța, Italia sau Germania. De asemenea, expunerea sistemelor bancare naționale față de celelalte economii europene s-a multiplicat, factor care astăzi cântărește greu în balanța distribuirii pierderilor financiare între statele membre.
…și răspunsul eronat la criză.
Declanșarea crizei împrumuturilor sub-prime din SUA și corecția din economia reală au avut loc la scurt timp după ce Fed-ul și BCE-ul au ridicat din nou dobânzile datorită presiunilor inflaționiste. Din păcate, răspunsul politicenilor europeni la criză a urmat logica defectuoasă a politicilor keynesiste trasate de către Statele Unite și FMI, încercând menținerea consumului la nivelurile aberante din perioada boomului. Ca urmare, BCE a redus din noua rata dobânzii la un nivel minim și a oferit băncilor lichiditate nelimitată. Mai mult, atunci când s-a declanșat criza datoriilor suverane, a început să cumpere și titluri de stat ale țărilor din periferia zonei euro. La rândul lor, majoritatea țărilor UE s-au avântat să „stimuleze” economia prin creșterea cheltuielilor publice și injectarea de capital în băncile cu probleme. Efectul fiscal combinat s-a dovedit dezastruos, nivelul datoriei publice crescând spectaculos în numai trei ani (2007-2010) în unele țări precum Irlanda (cu circa 75% din PIB !!!), Marea Britanie si Grecia (cu circa 40% din PIB), Spania (aproape 30% din PIB) etc. Este normal ca în urma acestui exces fiscal, costurile împrumuturilor pentru țări ca Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania să crească exponențial, în paralel cu riscul acestora de a intra în incapacitate de plată. Nu este surprinzător nici faptul că investitorii încep să-și manifeste îngrijorarea și față de situația bugetară a unor țări precum Italia, Belgia sau chiar Franța. Datoriile publice mai mari decât PIB-ul, deficitele bugetare structurale înregistrate timp de decenii bune și rezistența societații la încercările de reformă fiscală și economică, ridică semne de întrebare evidente cu privire la sustenabilitatea fiscală a acestor economii. Pe măsură ce aceste țări vor garanta pachete de salvare tot mai mari, vor deveni la randul lor clienții propriilor mecanisme de salvare.
Puțini economiști de bun simț ar mai crede astăzi că răspunsul la criză a fost cel corect. Nu are nici un rost să stimulezi consumul public și privat atunci când economia s-a angajat în niște proiecte investiționale care nu pot fi duse la bun sfârșit cu resursele de capital existente și care nu corespund unei structuri a cererii nestimulată artificial. Mai mult, odată ce stimulentul monetar și fiscal este oprit, economia va cădea din nou în același tip de recesiune generată de necesitatea acordării structurii de producție la modificările structurii consumului. În acest sens, exemplul celor două decenii „pierdute” de către Japonia după crahul imobiliar de la începutul anilor ’90, în ciuda sau mai bine spus tocmai din cauza uriașului stimulent monetar și fiscal keynesist încercat, este edificator. Marea recesiune din SUA oferă un exemplu similar. Politicile de stimulare ale președinților Hoover și mai ales Roosevelt doar au adâncit și prelungit criza, în timp ce politica curajoasă de deflație și austeritate a președintelui Harding a pus economia pe picioare foarte rapid dupa criza din 1921.
Rămâne întrebarea: de ce au ales politicienii europeni această opțiune fără șanse de succes ? Un răspuns ar fi legat de înclinațiile populiste și viziunea pe termen scurt a guvernanților, care au încercat să evite sau măcar să amâne problemele economice și sociale. Desigur că această amănare nu este sine-die și există riscul ca alegătorii să identifice în mod corect responsabilii pentru costul mai ridicat ce trebuie plătit în viitor. Un alt răspuns mai plauzibil și care nu-l exclude pe primul vizează protejarea intereselor private din sistemul financiar-bancar și din celelalte industrii clientelare politic, care și-au văzut dintr-o dată afacerile puse în pericol. Un lucru foarte important: deși nu rezolvă criza, stimulentul monetar-fiscal redistribuie efectele acesteia, transferând pierderile unui segment limitat al populației către masa largă de contribuabili. Un al treilea răspuns se referă la interesele de centralizare ale politicienilor de la Bruxelles, care au văzut în criză oportunitatea extinderii competențelor lor și a politicilor de redistribuire de la nivel național la nivel european. Nu de mult, van Rompuy declara la Berlin că epoca statelor suverane naționale a luat sfârșit, deoarece acestea nu pot să supraviețuiască globalizării pe cont propriu.
În ceea ce privește protejarea intereselor private, exemplele sunt nenumărate. În afara injecțiilor de capital directe și garantarea pasivelor băncilor de către state există și alte mecanisme indirecte de recapitalizare a băncilor. Noua politică de acces nelimitat la lichiditațile băncii centrale permite investirea acestora în titlurile de stat emise pentru a acoperi uriașele deficite bugetare. Diferența de dobandă este substanțiala (mai ales dacă ne gândim la prima de risc aferentă periferiei zonei euro) și intră direct în buzunarul bancherilor, fiind platită bineințeles tot de către contribuabil. Tot băncile beneficiază și de cheltuielile bugetare umflate artificial prin stimulentul fiscal care se scurg către datornicii acestora, permițându-le să-și achite la timp ratele la împrumuturi. Este interesant și faptul că majoritatea injecțiilor de capital în bănci au avut loc contra unor acțiuni preferențiale, astfel încât dreptul de vot al acționarilor privați existenți să nu fie diminuat prin ajutorul primit de la stat. În același fel, cheltuielile pentru lucrări publice au mai dat o gură de oxigen firmelor de construcții și dezvoltatorilor imobiliari, iar programele „rabla” au menținut industria auto pe picioare. Acest efect de redistribuire poate oferi și o explicație cu privire la rostul și natura pachetelor de salvare europene. Mai mult, cei care pot avea informații confidențiale sau chiar influența deciziile privind pachetele de salvare, pot profita substanțial prin manipularea piețelor financiare.
Pachetele de salvare nu „salvează” decât anumite interese private…
Argumentul oficial pentru introducerea acestor pachete și mecanisme de salvare agreate pentru țările din zona euro a fost „salvarea” monedei unice. Acesta poate fi un argument politic, dar în nici un caz unul economic. Dacă cele câteva țări „periferice” amintite mai sus sunt nevoite să-și restructureze datoria publica și eventual să părăsească zona euro pentru un anumit timp, aceasta nu înseamnă că zona euro se va destrăma. De asemenea, argumentul că aceste măsuri vor împiedica răspândirea crizei datoriilor suverane s-a dovedit fals, după Grecia urmând la rând și alte „victime”. În schimb, riscul de hazard moral s-a adeverit: atunci când Cancelarul Merkel a cerut participarea creditorilor la pierderi prin introducerea unui mecanism permanent de soluționare a crizelor, costul împrumuturilor de stat irlandeze și portugheze a crescut vertiginos. Pachetele de salvare ridică și alte semne de întrebare. În primul rând, de ce au fost de acord politicienii germani să contribuie la pachetul de salvare a Greciei, împotriva preferinței electoratului? Mai mult, ce interes ar putea avea Germania să impună un mecanism permanent de soluționare a crizelor în zona euro care să fie înscris în tratatele europene?
…în Germania, de exemplu…
Germania a redevenit „motorul economic” al UE și încă dispune de o situație fiscală relativ stabilă, ceea ce i-ar permite să mențină pe linia de plutire alte state mai mici cu probleme bugetare. Binențeles că majoritatea populației nu agrează aceste transferuri fiscale internaționale (a se vedea reacția la bailoutul Greciei), iar prin tratatele europene (art. 25 din Tratatul de la Lisabona, clauza „no bailout”), țările membre nu sunt răspunzătoare pentru datoriile celorlalte state. Cu toate acestea, politicienii germani au fost de acord atât să acorde un împrumut bilateral Greciei, cât și să instituie un mecanism temporar de finanțare la nivel comunitar. Ambele acțiuni au pus la bătaie portofelul contribuabilului german și au mărit hazardul moral. Aceasta a condus pe unii analiști, printre care și fostul președinte al Bundesbank, Karl Otto Pöhl, să afirme că în Germania sau Franța singurii beneficiari ai pachetelor de salvare au fost de fapt băncile. Într-adevăr, expunerea băncilor germane față de Grecia, dar mai ales față de Irlanda, pare să fi „convins” guvernul federal că este poate mai ieftin și mai puțin nepopular să realizeze un bailout mascat al băncilor, la care să participe în mod substanțial și contribuabilii din țările împrumutate.
Mai mult, prin înscrierea unui mecanism permanent de bailout în tratatele europene, politicienii germani instituționalizează de fapt acest hazard moral. Argumentul acestora privind necesitatea asigurării unui minim de contribuție din partea creditorilor pentru a proteja contribuabilul nu prea ține, dacă ne găndim că : 1) tocmai ei au fost aceia care au instituit precedentul bailouturilor naționale și hazardul moral aferent (de la prima abdicare de la principiul „no bailout” s-a ajuns foarte rapid la ideea permanentizării bailoutului și a dublării fondului initial de 750 mld euro); 2) dacă în condiții de „no bailout” contribuția creditorilor (în majoritate bănci) a fost zero, ce șanse sunt ca aceștia să fie convinși să participe în mod semnificativ la pierderi atunci când va exista un mecanism și un fond special de salvare ? Atașarea unei „clauze colective de acțiune” obligațiunilor de stat, deși ar simplifica oarecum din punct de vedere tehnic restructurarea datoriei, nu rezolvă problema lipsei de voință politică. Și situația juridică curentă ar fi permis restructurarea datoriilor publice, dar nu s-a dorit acest lucru. Cu siguranță că și în viitor se vor găsi explicații de ce o restructurare a datoriei publice nu ar fi posibilă; 3) înscrierea în tratatele europene a trecerii de la împrumuturi bilaterale la un mecanism comunitar îi leagă de mâini și de picioare în viitor, când poate altă clasă politică ar fi reușit să țină piept presiunilor bancilor și „partenerilor” europeni. Hazardul moral permanentizat în acest fel poate avea un efect devastator. Ce situație mai favorabilă poate fi imaginată pentru politicienii populiști din majoritatea țărilor UE? Aceștia vor avea interesul să mărească cheltuielile publice și să ascundă deficitele bugetare (experiența Greciei ne demonstrează că nu ar fi chiar așa de greu) pentru că atunci când situația devine nesustenabilă, țările mai bogate și mai disciplinate plătesc oalele sparte! Cum nici contribuabilii și nici politicienii din acestea din urmă nu sunt chiar proști, prevedem că în final nu vor mai rămâne țări bogate și disciplinate în UE…
O explicație plauzibilă privind comportamentul politicienilor germani ne oferă Hülsmann prin teorema generalizată a progresiei unificării politice. Băncile comerciale care funcționează pe bază de rezervă fracționară sunt în mod intrinsec falimentare și au creat instituția băncii centrale drept sprijin. În același fel, statele falimentare au interesul să-și pună în comun resursele pentru a supraviețui mai mult. Chiar dacă nu sunt încă falimentare ca Grecia, Germania și celelalte câteva state mai stabile – Austria, Suedia, Finlanda, Franța etc – se îndreaptă spre un deznodământ asemănător. Suferind de aceeași meteahnă : datorii publice mari și în creștere, în condițiile unui stat asistențial ineficient, nu au nici ele vreun interes ca falimentul unor guverne mai mici să producă tulburări pe piețele financiare care să le pericliteze propria stabilitate. În afara acestei măsuri de autoapărare, statele împrumutătoare urmăresc și interesul extinderii puterii dincolo de granițele naționale pentru eliminarea concurenței politice externe. Hülsmann dă ca exemplu renunțarea de către Germania la marcă, în schimbul căreia a primit favoruri politice legate de adoptarea de către UE a unor standarde sociale, tehnice și de mediu care favorizau în mod evident industriașii germani. În criza actuală, exemplul concret îl reprezintă solicitările Franței și Germaniei ca prin măsurile atașate pachetului de salvare Irlanda să mărească impozitul pe profit.
Dacă, însă, guvernanții germani au fost într-adevăr convinși de către propriile banci, că ar fi mai avantajos să dea niște credite cu dobândă subvenționată țărilor cu probleme, decât să acopere potențialele pierderi ce ar rezulta din expunerea lor față de „periferie”, atunci au fost fie corupți, fie naivi. Și aceasta deoarece, în primul rând, guvernul german nu ”preia” doar expunerea propriilor bănci, ci în unele cazuri și alte datorii ce rezultă din supra-consumul statelor respective. În al doilea rând, nu este sigur că împrumuturile garantate de către statul german vor fi returnate vreodată. De fapt, piețele semnalează tocmai probabilitatea ridicată de insolvență atât în cazul Greciei cât și al Irlandei prin dobânzile foarte mari solicitate chiar și după bailout.
…dar și în țările „beneficiare”.
Dar, ce interes au țările periferiei zonei euro să apeleze la pachetele de salvare ? Ca și în cazul țărilor împrumutătoare, trebuie să privim diferențiat interesele contribuabililor de cele ale politicienilor și grupurilor de interese conexe, în special băncile. În final, contribuabilii vor trebui să achite împrumuturile ce servesc în principal continuării unor politici fiscale expansioniste, ale căror beneficiari sunt fie firmele „căpușă” dependente de cheltuielile publice, fie băncile, fie politicienii la putere care își asigură voturile funcționarilor publici și ale categoriilor asistate social. În cazul Irlandei, datoria băncilor către creditorii lor interni si externi pe care guvernul s-a angajat să o acopere este uriașă relativ la capacitatea economiei de a o rambursa. Mulți analiști vorbesc despre „o întreagă generație sacrificată”. Bineînțeles că este un mit faptul că aceste programe ar stimula consolidarea fiscală sau structura productivă a economiei. Un exemplu concludent este cazul României, în care deficitul bugetar a crescut de la 5,7% din PIB în 2008 la 8,6% din PIB în 2009 (primul an de program), în timp ce pentru 2010 chiar și o ușoară reducere a deficitului la 7-8% din PIB rămâne incertă. Este greu de crezut că guvernul ar fi fost în măsură să găsească pe piață resursele financiare pentru o astfel de expansiune bugetară, iar dobânzile ridicate ar fi subminat popularitatea sa. Unii analiști critică tocmai faptul că aceste pachete tratează drept o problemă de lichiditate situația unor țări care ar fi de fapt în stare de insolvență. În acest caz, abordarea problemei ar trebui să pornească de la restructurarea datoriei către niveluri sustenabile, în loc să se continue politica de facilitare a unor deficite bugetare excesive prin împrumuturi nechibzuite.
Cum rămâne cu „salvarea” Europei prin centralizare?
După cum am arătat, așa zisele „pachete de salvare” nu asigură decât perpetuarea sistemului politic și financiar ineficient și corupt, care a generat criza economică. În esență, ele nu constituie decât un mecanism pan-european de salvare a băncilor pe banii contribuabilului, mărind și mai mult hazardul moral de pe piețele financiare și riscul unor crize viitoare. În plus, această abordare politicianistă pan-europeană a salvării grupurilor financiar-bancare erodează independența bugetară și fiscală a statelor membre. În Statele Unite salvarea bancilor s-a realizat in mod direct atăt de către buget căt și prin cumpărarea de către Fed a creditelor bancare neperformante. BCE-ul a rămas mai restrictivă în politica sa de acordare de lichidități contra unor garanții dubioase, iar acum împinge statele membre spre bailouturile care-i vor „curăța” bilanțul. Asistăm de fapt, în paralel cu salvarea băncilor, la introducerea pe „ușa din dos” a unei uniuni monetare bazată pe transferuri fiscale. În viziunea unor analiști, acest lucru ar asigura stabilitatea zonei euro. Într-adevăr, s-ar putea ca zona euro să devină mai stabilă, dar aceasta nu înseamnă că ar deveni mai prosperă. Dimpotrivă! Acest pas nu reprezintă decât extinderea politicilor de redistribuire de la nivel național la nivel european, cu întregul lor cortegiu de efecte perverse prin care se stimulează nemunca și consumul nesustenabil. Statul asistențial este de fapt problema principală cu care se confruntă Europa astăzi, iar politicienii europeni mizează tocmai pe extinderea sa la nivel inter-statal ca soluție a ieșirii din criza actuală. Ne temem că, în final, tot tiparnița BCE-ului va trebui să acopere viitoarele „găuri” fiscale create de aceste politici iresponsabile. Drept dovadă, creșterea dobânzilor la titlurile de stat periferice s-a mai calmat doar după ce Trichet a promis că ECB-ul va extinde semnificativ programul de cumpărare directă de titluri de stat, dacă va fi necesar.
Din păcate, așa cum am văzut deja, instituționalizarea și internaționalizarea hazardului moral, precum și unificarea politică reprezintă doar soluții temporare, de supraviețuire. Pe termen lung acestea vor produce în principal efecte economice negative: eliminarea concurenței politice și economice dintre guverne și diferitele medii de afaceri naționale, crearea unui sistem pan-național de jecmănire a contribuabiliului și mărirea birocrației și reglementării. Libertatea economică și prosperitatea în Europa vor avea și mai mult de suferit. Distribuția pierderilor din sistemul financiar nu ar trebui să fie subiect de ceartă între politicenii europeni. Aceasta ar trebui să rezulte din contracte legale, stabilite pe baza regulilor pieței. Este adevărat că sistemul bancar modern nu funcționează conform regulilor pieței libere. Rezerva fracționară pe care acesta este construit nu respectă dreptul de proprietate, ceea ce face ca sistemul să fie în mod inerent instabil și falimentar. De asemenea, guvernele s-au dovedit incapabile să administreze moneda, generând aceste crize recurente. Pentru a avea stabilitate și creștere economică sustenabilă este necesară în primul rănd respectarea drepturilor de proprietate, ceea ce ar presupune o reformă temeinică a sistemului monetar-financiar modern, așa cum susțin reprezentanții școlii austriece.
Doar o asemenea abordare poate reprezenta o soluție la problemele economic și politice ale Europei și nu statul supranațional la care visează van Rompuy. Acesta ar îngrădi și mai mult libertatea economică, restrângând in același timp controlul asupra guvernanților. Nu este exclus ca planurile sale să reușească. Observăm deja jocul „dublu” al instituțiilor comunitare care urmăresc de la începutul crizei slăbirea statelor membre prin îndemnul la stimulare fiscală iresponsabilă, întărirea mecanismelor centrale de supraveghere bugetară și bancară, solicitările de mărire a bugetului comunitar și de introducere a unor taxe la nivel european și, mai ales, introducerea și permanentizarea mecanismelor de bailout. Se pune întrebarea, cât timp ar putea rezista un astfel de stat supranațional? Toate imperiile din istorie au avut o perioadă de avânt economic și politic, după care s-au prăbușit sub greutatea propriilor structuri ineficiente și a grupurilor de interese parazite. Uniunea Europeană încearcă să devină un imperiu tocmai acum când se află deja într-o perioadă de declin evident. Pare tardiv și nu poate inlocui reformele care ar revigora economia și dinamismul european. Această încercare politică nefericită nu este doar contrară voinței europenilor, dar și interesului acestora de a beneficia de libertatea acțiunii umane în folosul propriu și al aproapelui.
