Dacă tot suntem intervenționiști, să fim până la capăt, nu-i așa?! Adică până în – ar zice Ludwig von Mises (ăsta de l-au citat mulți, și l-au citit puțini, ca pe Keynes) – socialism. Iată că nu trecu’ mult de la învestirea noului Guvern și de la rotația prim-miniștrilor (care a ocupat mințile tuturor, probabil și Zelensky s-a plictisit de cât au așteptat unii rotația) și vedem și primele măsuri pe care le-au gândit membrii acestuia. S-a vorbit mult despre recuperarea liberalismului din PNL, despre salvarea lui. Cred că e o iluzie. Liberalismul trebuie să se salveze de PNL, cam așa ar suna mai corect. Și trebuie, desigur, aduse „mulțumiri” PSD-ului, că își păstrează (încă) un statut de partid intervenționist, căci ar nădăjdui cred, la mai mult de-atât. Dar să vedem despre ce e vorba cu noile măsuri.
Guvernul anunță plafonarea prețului la o listă lungă de alimente de bază. O măsură simplă, eficientă electoral, care ustură doar în câteva locuri și care poate fi trecută cu vederea pentru moment. Carne, lapte, brânză, ouă, ceva fructe și legume. Că tot se iese din post și e liber la mâncare de dulce. Aplaudăm? Ce ne vând de fapt nouă politicienii acum? Alimente mai ieftine? Probabil, dar la ce cost?
În primul rând, filozofia din spatele unei astfel de măsuri e că sectorul productiv și cel de distribuție poartă cumva o vină pentru creșterea prețurilor. Deci, cum spunea același Mises, o mentalitate tipic anticapitalistă. Altminteri nu i-ar mai ataca cu plafonări. Stigmatul de comerciant neserios care caută profit și visează numai prețuri mari e o poveste pe care politicienii o vând ușor unui public, îmi pare rău să o spun, ușor needucat economic sau care vrea să treacă pârleazul azi și mai vede el mâine ce și cum. Dacă lucrurile stau așa, atunci nu poate fi decât mai rău, în doze planificate sub aerul competenței și expertizei de prin partide.
…altfel stau lucrurile în domeniul organizării și al politicilor economice. Aici, chiar și cele mai bune teorii sunt inutile dacă nu se bucură de susținerea opiniei publice. Ele nu pot funcționa, dacă nu sunt acceptate de o majoritate a populației. Indiferent care ar fi sistemul de guvernare, pe termen lung nu se poate cârmui sub nici o formă o țară pe baza unor doctrine care contravin opiniei publice. Până la urmă, se impune filosofia majorității. (Mises, 2018, p. 890)
Și care e filozofia majorității? Că nu poate fi nimic în neregulă ca statul să-și exercite puterea asupra prețurilor. Pentru că dacă măsura ar fi fost nepopulară, cu siguranță niciun politician n-ar fi adoptat-o. Analizând mai în profunzime cazul, e ca și cum ai limita problema creșterii prețurilor doar la alimente, or creșterea de prețuri e generalizată, ea nu e doar la alimente, e și la sectoarele de care alimentele depind: chirii, transporturi, credite, dobânzi etc. Dacă plafonezi prețurile la alimente, ai impresia că celelalte sectoare amintite vor da și ele înapoi prețul? Nicicum. Ce se vede este prețul scăzut la alimentele din listă și domnul Cutărescu, care va concluziona în reportaje bine dichisite că „uite domle’, produsele sunt încă pe raft, n-a dat nimeni faliment”. Nu mai scăpăm odată de acest Cutărescu, certat cu știința economică! Și are și drept de vot!
Apropo de penurii, constat (de când cu plafonarea prețului la lapte), că anumite tipuri de lapte nu le mai găsești atât de ușor ca înainte, când aveau preț mai mare. Se dau repede, nimic surprinzător. Dar asta arată și că producătorul nu-i dispus să asigure același stoc ca înainte. Aceste lucruri trebuie observate într-o lumină subiectiv-antreprenorială, așa cum trebuie văzute și costurile. Numai așa poți vedea unde sunt pierderile, nu prin judecăți generaliste, fals-obiective, sectoriale sau pe ramuri de producție. Nu, pe caracteristicile produsului, pe mărci. Pentru mine, în calitate de consumator, e relevant dacă e mai puțin lapte al firmei X cu calitatea Y. Pentru politician, ideea este să fie lapte. Așa și pentru statistician. Este lapte? Este, ne arată statistica. Dar ce lapte este? Ce calitate are? Cât lapte mai este din cel produs de firma X? Dar din cel produs de firma Y?
Ce nu se vede este imputarea unor costuri (sau pierderi) sectoarelor alimentare, care vor plăti aceleași prețuri (sau chiar în creștere) pentru a-și continua activitatea de producție. Asta poate să însemne: calitate mai slabă a produselor, producție mai mică, scăderea cererii pentru sectoarele ce sunt în legătură cu cele alimentare, deci probleme economice și pentru acestea.
În al doilea rând, de ce predomină doar astfel de măsuri din pix, facile, care aruncă repede costul asupra unor categorii care nu se pot revolta, căci n-au sindicate, lobby puternic? Pentru că e mult mai facil (și lipsit de riscuri politice) să adopți măsuri care te scot drept luptător împotriva creșterii prețurilor (oricât de absurd ar suna asta), decât să adopți măsuri în legătură cu problemele care cu adevărat contează: pierderile și situația companiilor de stat dar și a acelora în care statul este acționar minoritar, creșterea aparatului bugetar, nivelul taxelor, politizarea educației etc.
Pe partea stângă a politicii, interpretând caritativ, e o problemă pură de știință economică, să zicem că n-au știința, ei chiar cred că tocmind pe unii și pe alții merge așa à la longue. Bun. Dar pe partea dreaptă (dacă se crede careva de această specie), nu e doar ignoranță, ci e și lipsă de ambiție politică, de a te situa peste adversarii tăi politici (dar ce să-i faci, că acum sunt prieteni?!), de a avea un proiect și un scop care știi că a adus prosperitate în Occident. În loc de asta, partenerii de la dreapta preferă alianțe cu variantele moderne ale stângii, care mai ieri naționalizau proprietatea privată și aruncau în pușcării pe cine era împotriva lor. Tristă scenă politică!
Cu ce a eliberat de povară statul român economia, înainte de a ajunge la concluzia că prețurile la alimentele de bază sunt mari și trebuie plafonate? Ce măsuri semnificative a adoptat statul român în ultimii șaisprezece ani (de la aderarea la UE) care să degreveze economia românească de politizare și cumetrie și să o lase liberă să aibă de unde scădea natural prețurile? De tot atâția ani, ce se aude în mod prioritar în economia românească e fondul european sau redistribuția europeană. Cum să luăm fonduri?! Pentru IT, pentru AI, pentru roșii, pentru hârtie igienică, pentru educație, pentru training-uri, pentru orice mișcă. Asta e piața liberă visată de artizanii UE inițial? Mes excuses, dar mă trec fiorii când mă gândesc că în anii când prin Franța, Germania și Italia se punea la cale UE, și mai târziu, în frageda-i pruncie, strămoșii unora dintre cei ce fac astăzi guverne în România, se ocupau cu imitarea modelului sovietic și validau astfel toate crimele regimului. Banală, ironică și terifiantă constatare, cum astăzi nepoții lor vor să fluidizeze mecanismul fondurilor europene, promovându-l (în cor cu ceilalți adversari politici) drept o binefacere. Stânga știe întotdeauna cum să facă rebranding, părând ceea ce nu este și nu va fi niciodată, un apărător al proprietății private și al libertății economice.
Referințe
Mises, Ludwig von, Acțiunea umană. Tratat de teorie economică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2018.
