Secesiunea

Traducere de Ionela Mînzu *

Legea asocierii libere este o implicație de importanță crucială a drepturilor de proprietate privată, adică a drepturilor asupra substanței fizice și asupra propriilor noastre corpuri. Într-adevăr, dacă nu ne putem asocia liber cu alții pe o bază mutual voluntară înseamnă că drepturile noastre de proprietate sunt, în această măsură, anulate.

Cea mai serioasă denigrare a drepturilor de proprietate asupra persoanei, și astfel a liberei asocieri, este fără îndoială crima. Nimeni nu încurajează un astfel de comportament (a omorî în autoapărare este cu totul altă chestiune); în consecință, aceasta nu face obiectul nici unei controverse. O altă violare gravă a codului libertarian al non-agresiunii împotriva non-agresorilor și a proprietăților acestora este sclavia (sau răpirea unei persoane, cu alte cuvinte, sclavie pe termen scurt). Nici acest lucru nu este discutabil.

Există însă multe instituții ce sunt privite în prezent cu bunăvoință de comentatori „respectabili” de economie politică și care implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, sclavia. Toate legile împotriva „discriminării” sunt violări ale asocierii libere, pentru că aceste legi forțează două părți, dintre care una nu dorește să aibă de-a face cu cealaltă, să interacționeze în pofida acestor dorințe. Când proprietarul unui magazin este forțat să vândă unor clienți împotriva voinței lui și nu este liber să oprească pe vreunul dintre clienți pe orice bază alege el, rasială, sexuală, religioasă etc., proprietarul magazinului este în această măsură un sclav. Diferența între asemenea legi și sclavia fățișă este numai una de grad: în fiecare caz, esența problemei este că oamenii sunt forțați să se asocieze cu alții împotriva voinței lor. Un alt exemplu este sindicalismul forțat. Legislația noastră a muncii îi forțează pe patroni să „negocieze echitabil” cu aceia pe care angajatorii ar fi preferat să-i evite complet.

Dar poate că cea mai importantă violare a legii asocierii libere, cel puțin pe temeiuri pragmatice, apare în domeniul politic. Acest lucru este crucial, deoarece toate celelalte încălcări, cum ar fi acțiunea pozitivă, legislația în domeniul sindicatelor, etc., descind din surse politice. Dacă libertatea de asociere în domeniul acțiunii pozitive este dreptul de a discrimina, iar în domeniul muncii dreptul de a angaja un „spărgător de grevă”, această libertate de asociere, transpusă în domeniul politic, reprezintă dreptul la secesiune.

Cei care nu au libertatea să secesioneze sunt, în realitate, sclavii (parțiali) ai unui rege sau ai unei majorități tiranice într-o democrație. Secesiunea nu trebuie confundată cu simplul drept de a emigra, nici măcar în condițiile în care i s-ar permite celui care emigrează să-și ia cu sine proprietatea în afara țării. Secesiunea înseamnă dreptul cuiva de a rămâne în același loc, pe proprietatea sa, fie schimbând alianța cu o altă entitate politică, fie să-și organizeze treburile pe cont propriu, ca propriul său suveran.

De ce ar trebui ca un om care dorește să intre în secesiune față de un guvern să își părăsească pământul? Pentru că evident, până și în filosofia etatistă, oamenii au fost cei care au venit primii. În viziunea libertariană minarhistă[1], guvernul a fost instituit de oameni mai târziu, după ce au devenit proprietari, pentru a atinge anumite țeluri. Cu alte cuvinte, statul este creația oamenilor, nu oamenii creația statului. Dar o dată ce un guvern a fost solicitat pentru a aduce anumite servicii, el poate de asemenea să nu fie solicitat, sau să fie invitat să plece, sau expulzat. A nega acest lucru înseamnă a afirma că guvernul a fost acolo primul, înaintea oricăror oameni. Dar cum se poate așa ceva? Guvernul nu este o entitate non-corporală, compusă din alte creaturi decât oameni (deși, poate, în privința aceasta, unii au îndoieli legitime); mai degrabă, el este compus din oameni în carne și oase, deși, în cea mai mare parte, din oameni răi.

Prin urmare, dat fiind faptul că secesiunea este un drept al omului, parte integrantă din dreptul la liberă asociere, cum putem să-i caracterizăm pe cei ce i se opun? Cine ar utiliza, înainte de toate, forța și violența, cu scopul de a-i obliga pe participanții nedoritori să se alăture unei entități politice sau să rămână parte a acesteia, entitate cu care ei nu vor să aibă de-a face? Ei bine, ar fi caracterizați, în rând cu ceilalți, ca stăpâni de sclavi. În mod cert, nu ca libertarieni.

Astfel, nimic nu este mai uluitor decât să descoperi că există comentatori care, în fapt, își zic libertarieni și totuși se opun dreptului la secesiune. Dacă acești oameni ar rămâne consecvenți pe această poziție, ar fi forțați, din punct de vedere logic, să aprobe în egală măsură sindicatele și legislația anti-discriminare – ceea ce reprezintă, desigur, o demonstrație a absurdității opiniei lor.

Unul dintre motivele pentru care așa-zișii libertarieni se opun secesiunii — dreptului de a fi lăsat în pace din punct de vedere politic – se referă la o imperfecțiune probabilă, din diverse puncte de vedere, a acelora care doresc secesiunea. De exemplu, statul Confederat a practicat sclavia, iar acest lucru este în mod cert incompatibil cu dreptul libertarian.

Să lăsăm la o parte faptul istoric stânjenitor că această „instituție ciudată” era de asemenea operațională și în nord. La urma urmei, facem o remarcă filosofică, nu una istorică. Să presupunem, arguendo, că nordul a intrat cu mâinile curate în confruntarea cu sudul în privința deținerii de sclavi sau a oricărei altei devieri de la dreptul libertarian (tarife, taxe ridicate, etc). Cu alte cuvinte, nordul este în întregime o entitate libertariană, iar sudul o entitate rea din punct de vedere moral. (Știu, știu; presupun aceasta doar de dragul argumentului.)

Ar constitui această premisă un argument rațional, valid pentru ca nordul să înrobească efectiv sudul și să-i violeze acestuia dreptul la liberă asociere? Nu, nu ar fi.

Dacă ar fi fost în regulă ca nordul să țină sudul captiv împotriva voinței lui, ar rezulta că secesiunea Indiei față de Anglia în 1948 nu a fost justificată, fiindcă prima practica incinerarea văduvelor pe rugul funerar al soților lor; ar implica, de asemenea, că despărțirea țărilor africane de stăpânii lor coloniali europeni nu ar fi justificată, de vreme ce practicau clitorectemia; și că evreilor, în Germania anilor `30, nu ar fi trebuit să li se permită să plece de sub jurisdicția naziștilor, cum și acestora li se puteau găsi diverse tare.

Să mergem mai departe, de la domeniul macro către cel micro. Dacă secesiunea între grupurile de oameni imperfecți și grupurile de oameni perfecți nu este justificată, ce putem spune despre indivizi? Dacă aplicăm riguros, la nivel individual, principiul pe baza căruia a fost analizată secesiunea confederală, ajungem din nou la tot felul de rezultate contraintuitive.

Spre exemplu, divorțul. După această „logică”, nici unul dintre soți nu ar avea voie să-l părăsească pe celălalt, dacă cel care pleacă nu ar fi absolut perfect.

În cuvintele lui Clyde Wilson: „Dacă dreptul la secesiune al unei părți a comunității politice ar fi supus aprobării morale a celeilalte părți, atunci realmente nu există nici un drept la secesiune.” Fie ai dreptul la liberă asociere și secesiune, fie nu îl ai.

Dacă secesiunea este întotdeauna și peste tot justificată, care este, atunci, răspunsul libertarian corect la cazurile de incinerare a văduvelor pe rugul funerar al soților, de sclavie, clitorectemie, etc. din alte țări (teritorii aflate în secesiune)?

Sub anarhismul libertarian al pieței libere ar fi permis ca o agenție privată de apărare să invadeze o proprietate privată dacă acolo este comis un delict (dacă se comite o eroare în această privință, teoria libertariană a pedepsei – subiect de discutat cu o altă ocazie – se întoarce împotriva agenției de apărare; în acest tip de societate, nici măcar poliția nu este deasupra legii.) Dacă A, aflat în propria casă, este pe cale să-l ucidă pe B, atunci A nu poate să obiecteze în mod just atunci când poliția îi forțează ușa ca să împiedice acest act josnic. Astfel, agențiile de apărare aflate în competiție pe piața liberă ar fi putut merge în sud să elibereze sclavii, dar o dată ce acest lucru ar fi îndeplinit, în cazul în care nu ar apărea alte delicte, iar pedepsele cuvenite ar fi aplicate răufăcătorilor, acesta ar fi punctul final al chestiunii. Nu ar exista nici o altă interacțiune. Sudul (sau India, în cazul incinerării văduvelor pe rugul funerar al soților) ar fi lăsat în pace să-și vadă de treabă.

În cazul unei guvernări libertariene limitate, guvernul nordist nu ar face nici un pas pentru a elibera Confederația suverană de sclavie (sau India de incinerarea pe rug a văduvelor). Conform acestei filosofii, scopul statului este să-și protejeze propriii cetățeni. Punct. Iar în condițiile în care Confederația nu ar arăta nici un semn de invadare a nordului (asumpție corectă, din punct de vedere istoric), ci mai degrabă ar dori să fie lăsată în pace să se descurce singură, acesta ar fi punctul final al chestiunii în ceea ce privește guvernul nordist.

Totuși, chiar și sub aceste asumpții aboliționiștii individuali ar fi absolut liberi și cât se poate de îndreptățiți să meargă în Confederație, cu armele în mâini, cu intenția de a elibera sudul de această instituție rea a sclaviei. Dar dacă lucrurile ar merge prost pentru ei, nu ar putea să fugă înapoi mâncând pământul, cu coada între picioare, ascunzându-se după fusta mamei, deoarece lucrul acesta ar implica cu necesitate guvernul nordist în dispută. Ar viola clauza non-invaziunii (cu excepția autoapărării) a libertarianismului cu guvernare limitată, sau a minarhismului.

Nu ar fi nici o „reconstrucție”. Nu ar fi nici un fel de S.U.A. „indivizibile”. Mai degrabă, ar fi două țări total distincte. S.U.A. și Confederația. Din nou, o dată ce i-a fost pusă capăt sclaviei, în condițiile în care nu au apărut alte delicte și în care pedepsele au fost aplicate răufăcătorilor, acesta ar fi punctul final al chestiunii. În condițiile în care Confederația nu a arătat nici un semn de invadare a nordului (asumpție corectă, din punct de vedere istoric), ci mai degrabă dorea să fie lăsată în pace să se descurce singură, acesta ar fi punctul final al chestiunii în ceea ce privește guvernul nordist.