Fragment din prefața volumului Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii, de John Taylor Gatto, o critică radicală a învățământului public, publicată la Editura Anacronic și disponibilă în Librăria Mises:
(…) Pe acest fond am dat peste cărțile, articolele și materialele video (și, în general, personalitatea) lui John Taylor Gatto. Am avut un mic șoc cultural, intelectual și existențial. În primul rând din cauza asemănării experiențelor – păstrând totuși proporțiile și diferențele. Apoi din cauza punerii în discuție, cu temeiuri și cu pricepere, a multor idei primite de-a gata despre educație – adevărate marote – cu care operam, conștient sau nu (e drept, cu o insatisfacție și dubii crescânde): că școlarizarea sau instrucția formală se suprapune mai mult sau mai puțin cu educația (sau, oricum, reprezintă grosul acesteia); că este în primul rând (și aproape exclusiv) o activitate de natură intelectuală; că necesită un corp de experți – „cadrele didactice” – adevărați apostoli eroici, mereu subapreciați, mereu subfinanțați, mereu prea puțini și prea puțin ascultați; că necesită un arsenal tehnic specializat care presupune compartimentarea cât mai riguroasă pe discipline (evident, cu programă aferentă, „științific” elaborată), pe ani de studiu, gruparea elevilor sau studenților în colective omogene ca vârstă (clase sau grupe), segmentarea activităților în calupuri temporale standardizate (ore, seminarii, cursuri), evaluarea și motivarea prin sisteme complexe și „riguroase” de notare, și multe altele. Dar poate cel mai mult m-a surprins ideea lui conform căreia prostia în masă (mai elegant și mai ipocrit numită „ignoranță”; sau, cu ingenuitatea celui care cu ciocanul în mână vede doar cuie, „lipsa de educație”) este un mit. Și anume un mit cu origini iluministe, perpetuat ca ideologie de serviciu a sistemului modern de școlarizare publică obligatorie care s-a transformat într-un gigantic proiect asistențial de prezervat slujbe, contracte, funcții, structuri întregi (e.g. inspectoratele școlare), bugete, resurse sau pur și simplu putere coroborată cu sentimentul propriei importanțe. Școala a devenit, cu cuvintele lui și titlul unuia din capitolele acestei cărți, o „școală psihopată” (psychopathic school).
De asemenea, forța retorică a lui Gatto împinge lucrurile până într-acolo încât te face să contempli posibilitatea ca școlarizarea nu doar să nu facă (suficient) bine, ci chiar să facă rău. În cei circa treizeci de ani în care a predat în diferite școli generale (șase la număr, din diferite cartiere și de diferite nivele socio-economice și culturale) și a câștigat în mod repetat premii de profesorul anului în zona New York (la nivel de oraș de trei ori; la nivel de stat federal o dată), s-a copt tot mai clar în el conștiința că face lucruri bune numai în măsura în care reușește să se sustragă vigilenței establishment-ului educațional. Iar dacă ar opera în virtutea comandamentelor acestuia, le-ar face mai mult rău copiilor. Ajuns în acest punct, cum însuși spune, a inspirat adânc și și-a dat demisia. Una din concluziile lui, pe care citind-o m-au trecut fiori reci pe șira spinării, e că we need less school, not more (avem nevoie de școlarizare mai puțină, nu de mai multă – din nou, titlul unuia din eseurile cuprinse în prezentul volum). Și în această carte – dar și în altele – el povestește modalitățile prin care a putut (și a trebuit, în virtutea propriului imperativ moral de a nu-și bate joc de elevii din fața lui) fenta rigorile regulamentelor tocmai pentru a scoate tinerii din groapa lâncezelii și dezinteresului. Întâi de toate – și deja avem primul element de diferențiere majoră față de modelul zis „public”, sau, mai sec și mai precis, „de stat” – s-a aliat cu părinții, cărora le-a explicat situația și i-a pus la cârma proiectului de recuperare educațională a propriilor copii. Apoi și-a asumat riscul de a descătușa opțiunile, pasiunile și interesele libere ale elevilor săi mizând pe ideea că, odată ce un tânăr își asumă un rol activ în propriul proiect educațional, motoarele acumulării, maturizării și discernământului se turează și se rodează, revărsându-se, prin abilități, cunoștințe, experiență, caracter în toate domeniile vieții în care acesta este implicat. Îmi vine în minte aici exemplul elevei de școală secundară (gimnaziu, la noi) pasionate de înot, veritabilă legumă (iertată-mi fie expresia) la orele normale de limbă și literatură engleză (al căror „titular” era Gatto) care, scutită de prezența regulată la școală (repet, în colaborare cu părinții) a ajuns pe de o parte să persevereze în sportul menționat, iar pe de alta să elaboreze un ghid minuțios al tuturor piscinelor din zona New York-ului pe care le-a frecventat atât de bine făcut încât a fost contactată de edituri de prestigiu pentru drepturile de autor și publicare. Reținând că poate e vorba de un criteriu extrașcolar cam „americănesc” de self made man/woman (poate că nu e cel mai bun posibil), e totuși remarcabil pentru un copil de gimnaziu.
Mergând mai departe cu descrierea strategiei lui Gatto de a salva ce se mai poate din educația copiilor din calea tăvălugului școlarizării, trebuie evidențiat și faptul că elevii „lui” – adică cei care optau pentru astfel de strategii; căci nu erau neapărat toți, iar el, bineînțeles, nu-i putea obliga la așa ceva – erau nevoiți să ia note (scoruri, în sistemele americane) mari tocmai pentru a nu da de bănuit. Surpriza a fost că, deși părăseau practic școala și „ale școlii” timp îndelungat, aceștia bifau și acest punct mult mai bine decât colegii lor care funcționau în logica sistemului (inclusiv fata cu înotul). Și asta în așa măsură încât Gatto a dat de bănuit din motive opuse celor anticipate inițial: copii se descurcau prea bine. De aici și nominalizările lui repetate (și premiile) pentru titlul de profesorul anului (unde au cuvânt greu de spus și asociațiile de părinți și elevi, nu doar sistemul), cu atât mai surprinzătoare pentru colegii și superiorii lui cu cât clasele sale păreau neobișnuit de marcate de absenteism. L-a îmbrățișat sistemul pe Gatto? Dimpotrivă. L-a șicanat sistematic și în cele din urmă l-a avortat. Și asta pentru că reprezenta aproape un experiment controlat crucial în care, urmând prescripții contrare sistemului, elevii au bătut sistemul și la propriile lui obiective (notele/scorurile) cât și la cele pe care încadrarea în sistem le zădărnicește iremediabil („extra-școlare”), dar sunt esențiale pentru viață.
Că tot am ajuns în acest loc cu discuția, merită să punctez acest refren al scrierilor și cuvântărilor autorului: școlarizarea publică nu are legătură cu viața reală. E ruptă de aceasta și s-a constituit într-o rezervație, un lagăr de perpetuare indefinită și șablonardă a imaturității și neajutorării sub pretextul ingurgitării unui mozaic haotic de informații cu virtuți îndoielnice și cu prețul unui veritabil dresaj întru prostire sau tâmpire – termenul lui Gatto fiind aici chiar cel din titlu: dumbing down. Chiar și clopoțelul care marchează începerea și terminarea activităților este un instrument de educare sistematică în ideea că nimic nu e cu adevărat important și poate fi părăsit de-ndată ce „se sună”.
Odată cu Gatto, cred că putem înțelege că educația adevărată e o floare mai delicată care nu crește pe tarlaua cooperativelor școlare de producție – „școlhozuri”, dacă-mi dați voie să glumesc amar – care sunt școlile noastre publice, și care sunt ca atare nereformabile. Soluțiile pe care le întrevede merg în direcția reîntoarcerii educației în sfera cooperării voluntare firești și a comunităților organice: în familie (homeschooling), în parohie, în firmă, în comunitatea locală (câtă vreme există și este autentică), în școli private, organizații profesionale etc. Adică acolo de unde a fost luată cu arcanul și mutată în universul cu aer concentraționar al învățământului obligatoriu.
