Interviu acordat lui Ionuț Bălan și preluat din Săptămâna Financiară.
Exista voci care sustin ca in Romania, dupa 1990, a avut loc o acumulare primitiva de capital exact dupa tipicul descris de Marx in cartile sale: Capitalul, in forma sa primitiva, vine pe lume „manjit de sange si cu murdarie pe tot trupul, din cap pana in picioare“. Subscrieti la acest punct de vedere?
Cred ca senzatia de „acumulare primitiva“ a fost data tocmai de faptul ca destul de multi dintre noii capitalisti proveneau din rândurile vechii nomenclaturi si aveau ca specialitate nu atât orientarea catre consumator, cât conexiunile la nivel politic si posibilitatea de a folosi activ statul pentru bunul mers al afacerilor lor: privatizari frauduloase, legislatie cu dedicatie, comenzi de stat etc. Nu acestea sunt armele intreprinzatorului pe piata libera. Aici nu exista alta cale decât multumirea consumatorului care, in mod voluntar, cumparand sau abtinandu-se de la a cumpara, ii penalizeaza (cum bine observa Mises) pe afaceristii nepriceputi si-i promoveaza pe ceilalti. Cu alte cuvinte, oligarhii tranzitiei nu sunt atât avangarda economiei de piata, cât ariergarda economiei de comanda, ceea ce ma determina sa subscriu, formal, la teza ca in România a avut loc o „acumulare primitiva de capital“.
Ion Iliescu sustine ca economia de piata are o serie de virtuti, dar „cultiva indivi-dualismul feroce“, iar „oamenii devin fiare“. Acest „individualism feroce“ se manifesta prin dorinta de a acumula bogatii. „Este nevoie de mai multa solidaritate“, recomanda el. Nu vi se pare ca solidaritatea sociala e pusa in pericol de capitalismul salbatic?
Economia de piata, in sine, e cumva neutra. Oricât de centrat ar fi pe propria persoana, omul economiei de piata are drept modus operandi tranzactiile voluntare reciproc avantajoase. Unii vor zice ca e putin, dar trebuie totusi retinute doua lucruri: intâi, toate sistemele interventioniste sau socialiste care-si cânta cu surle si trâmbite sensibilitatea cu privire la solidaritatea sociala sunt sub standardul moral al celei mai centrate pe inavutire piete libere; apoi, piata libera are cel putin avantajul ca pastreaza intacta posibilitatea virtutii autentice (care merge de la nonagresiune pâna la sacrificiul suprem de dragul celuilalt). Cel mai mare handicap al sicofantilor solidaritatii sociale este totala lor lipsa de disponibilitate pentru solidaritatea liber consimtita. Altfel spus, m-as astepta sa-i vad punând la bataie intai propriile resurse pentru „cauza nobila“ a solidaritatii sociale. Dar nu! Modus operandi al acestor indivizi este japca (ambalata demagogic in speranta ca nu va fi recunoscuta): nu dau din banii lor, ci din taxe – bani prin definitie culesi cu forta. Deci sursa ultima a resurselor menite sa faca asa-zisa solidaritate sociala ceva mai mult decât o vorba goala sunt persoane care n-au incotro. Pe scurt, reglementarile si taxele – acestea sunt uneltele solidaritatii sociale in intelesul ei actual. Oare ce v-ar zice duhovnicul daca v-ati lauda intr-o buna zi ca ati dat unui cersetor banii luati de la un trecator oarecare caruia i-ati smuls portofelul cu forta, ba ati avut curajul sa-i si ardeti vreo doua când a incercat sa protesteze? V-ar lauda pentru „solidaritatea dumneavoastra sociala“?
Marx explica in teoria plusvalorii ca proletarul primeste un salariu care reprezinta, de pilda, bunuri de consum ce pot fi produse in 3 zile, dar el munceste 5 zile pentru acest salariu. Cele doua zile constituie profitul patronului sau plusvaloarea, dupa cum se exprima filosoful german. E ceva gresit in aceasta analiza?
Da. Lipseste esentialul. Marx nu vede posibilitatea ca patronul sa si piarda. Ce se intâmpla daca pe piata consumatorii nu sunt dispusi sa plateasca pentru acel bun? Patronul pierde. Muncitorul nu, deoarece a fost platit. El poate pierde cel mult posibilitatea unor câstiguri (salariile) viitoare ca urmare a falimentului patronului. Patronul insa se decapitalizeaza. Deci intâi patronul il degreveaza pe muncitor de un risc mai mare. Apoi, si poate mai important – dupa cum bine observa Böhm-Bawerk -, muncitorul obtine bunuri prezente, pe când patronul primeste bunuri viitoare. Astfel, patronul il degreveaza pe muncitor de un alt inconvenient: asteptarea. Evident, n-o va face pe gratis, ci va cere mai multe bunuri viitoare in schimbul bunurilor pe care le cedeaza in prezent muncitorului, si totul in limitele unui contract voluntar. Iar in cele din urma, daca muncitorul n-ar vrea sa fie „exploatat“, de ce nu se lanseaza el insusi in productia bunului respectiv pentru a dobândi tot câstigul?
Când centralizarea si expansiunea stapânirii exploatatoare se apropie de limita ultima a dominatiei mondiale, dominatia de clasa devine incompatibila cu dezvoltarea. Nu vi se pare ca in acest punct ideologia marxista se intalneste cu cea liberala?
Exista doua modalitati de dobândire a celor necesare vietii: prin mijloacele economice (cooperarea pasnica, comert, tranzactii si interactiuni voluntare) si prin mijloacele politice (preluarea agresiva a resurselor dobândite de altii prin mijloacele economice cu ajutorul taxelor, reglementarilor, exproprierilor etc.). In sfera mijloacelor economice opereaza competitia economica, iar aceasta – in lumina principiului avantajului comparativ al lui David Ricardo – nu are atât scopul eliminarii „perdantilor“ din arena sociala, cât (re)asezarea permanenta a fiecaruia la locul potrivit lui in structura sociala a productiei. In sfera mijloacelor politice – adica in arena politica sau spatiul public inteles ca spatiu „de stat“ – opereaza competitia politica. Aceasta presupune abilitati cu totul diferite de cele cerute intreprinzatorilor pe piata, precum: ralierea unei parti din electorat in spatele unui proiect care presupune implicit spolierea altei parti a electoratului, gasirea de noi pretexte pentru interventia guvernamentala si „vinderea“ lor cu succes audientei publice, maximizarea comisioanelor si rentelor posibil de extras din pozitii cu putere de decizie etc. De acest tip sunt „competentele“ care dau „avantaj competitiv“ unui actor politic, iar problema trebuie vazuta in dinamica: sunt câstigatori ai competitiei politice cei mai buni la toate acestea. Si cum, in ultima instanta, cei mai „tari“ in competitia politica sunt condamnati in a forta (tocmai pentru a lua fata concurentilor) limitele de rezistenta ale societatii private din care extrag resurse, intreaga ordine sociala se poate prabusi. Intr-o concluzie de acest tip am putea spune ca liberalismul clasic are pe undeva asemanari cu marxismul. Dar cred ca divergentele sunt decisive: nimic din cele descrise nu se intâmpla in sfera propriu-zisa a pietei libere, si cu atât mai putin pe piata fortei de munca; procesul descris in viziunea liberala nu tine locul filosofiei marxiste a istoriei, care propovaduia ca inevitabil un anumit curs al evenimentelor; in viziunea liberala actiunea umana si lupta de idei nu sunt vazute determinist, lucrurile putând balansa mult intre cele doua extreme: piata libera si exploatarea generalizata a unui sistem socialist.
Ati spus ca atunci cand se forteaza limitele de rezistenta ale societatii, intreaga ordine sociala se poate prabusi. Este exact cum anticipa Marx: Stagnarea economica si crizele creeaza „conditiile obiective“ pentru aparitia unei constiinte de clasa revolutionare a celor exploatati. Situatia devine propice pentru instituirea unei societati fara clase, pentru „disparitia statului“, „inlocuirea guvernarii omului de catre om prin administrarea lucrurilor“…
Nu cred ca filosofii liberali jubileaza – precum marxistii – la contemplarea posibilitatii prabusirii actualului sistem social ca urmare a atingerii limitelor suportabilitatii spolie-rii prin mijloacele politice. Ar fi de preferat câstigarea luptei la nivelul ideilor si trecerea non-catastrofica spre o ordine a proprietatii private. Caci daca se ajunge la situatia finala de criza a unui sistem in care exploatarea s-a centralizat la nivel mondial (si-a parcurs „drumul catre servitute“ in termenii lui Hayek), prabusirea nu e nici pe departe sigur ca va aduce cu sine „administrarea lucrurilor“, si nu un haos total, fata de care reintoarcerea la un sistem oricât de tiranic ar putea fi perceputa de publicul larg aproape ca o salvare. Deci cine are dreptate: Marx, care sustine ca clasele creeaza statul, sau liberalii clasici, care considera ca statul avantajeaza unele clase? Fara indoiala ca liberalii clasici. Si chiar si acestia, consecvent interpretati, nu spun doar ca statul „avantajeaza“ unele clase, ci ca insasi ideea de stat – agresiune institutionalizata intr-un monopol al violentei legitime intr-un teritoriu dat – este singura sursa a scindarii societatii in clase: „exploatatori“ si „exploatati“.
Aveti argumente sa-l combateti pe Marx chiar si atunci cand spune ca „exista o singura modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe si iar taxe“?
Taxele reprezinta doar o parte din arsenalul de sufocare a pietei libere, caci mai exista si reteta europeana: reglementarile. De asemenea, un loc special in „arsenalul exploatator“ il ocupa inflatia. Prin tiparire simpla de bani sau prin expansiunea creditului (facilitata de rezervele fractionare), sistemul monetar etatic-monopolist utilizeaza aceasta veritabila „taxa oculta“ pentru a ciunti insidios puterea de cumparare a populatiei in beneficiul celor care intra primii in posesia banilor suplimentari sau a creditelor noi (caz in care se declanseaza criza economica). Si desi toate celelalte arme „anti-piata libera“ pe care le voi pomeni in continuare sunt analitic reductibile la o combinatie de taxe si reglementari, nu pot sa nu le amintesc: sindicalismul – sau socializarea/etatizarea relatiei angajator-angajat; educatia publica – sau socializarea/etatizarea actului educational si intr-o anumita masura a relatiei parinte-copil; sistemul „public“ de justitie – sau socializarea/etatizarea furnizarii dreptatii; si, nu in ultimul rând, serviciile secrete. As incheia spunând ca, util fiind ca traditiile de gândire sa-si colectioneze cu grija si argumentele opozantilor aflati in eroare, poate n-ar fi rau daca am mentine vie si disputa cu privire la marxism – dar asezat acolo unde ii e locul: la clasice erori.
