Până acum, Casa Albă și-a justificat sprijinul neclintit pentru Ucraina prin idealuri nobile, cum ar fi apărarea democrației și a libertății, atât în Ucraina, cât și în Occident. Dar, în condițiile în care publicul american, care suportă costurile războiului, se întoarce împotriva acestuia, mai mulți parlamentari republicani pun la îndoială scopul său și efortul financiar masiv, iar alegerile se apropie, administrația Biden și-a schimbat mesajul privind războiul. Noua linie de propagandă este că trimiterea de arme în Ucraina este de fapt o investiție în industria americană de apărare, consolidând economia și creând noi locuri de muncă.
Noul argument al lui Biden se potrivește bine în logica keynesiană defectuoasă a „Bidenomics”, conform căreia prosperitatea economică se bazează pe cheltuieli publice generoase pentru infrastructură, semiconductori și energie curată, mai degrabă decât pe piețe libere. Nu numai că este lipsit de etică să crezi că războaiele și suferința umană pot fi folosite pentru a da un impuls economiei, dar este, de asemenea, evident greșit din punct de vedere al teoriei economice. Mai ales, pentru că nu se poate crește avuția națională făcând cadouri – ajutorul militar al SUA pentru Ucraina fiind oricum un astfel de cadou. În primul rând, dacă cheltuielile militare și războaiele sunt atât de bune pentru economie, atunci economia SUA ar trebui să fie înfloritoare după ce trilioane de dolari americani au fost cheltuiți în acest scop în ultimele două decenii. În realitate, situația pare să fie exact pe dos.
Un impuls pentru producția industrială americană?
Când a căzut Cortina de Fier în 1989 și socialismul părea învins, lumea a trecut la o fază „unipolară”, cu SUA ca lider incontestabil, ceea ce a creat mari așteptări pentru o perioadă lungă de pace și prosperitate la nivel mondial. Dar, în loc să fie reduse drastic, cheltuielile militare excesive ale SUA – mai mari decât cele ale următoarelor zece mari armate la un loc – au fost menținute aproape neschimbate, la aproximativ 300 de miliarde de dolari, timp de un deceniu. După atacurile de la 11 septembrie 2001 și pe măsură ce SUA s-au implicat, mai mult sau mai puțin justificat, în nenumărate războaie și operațiuni militare, bugetul apărării a crescut la peste 800 de miliarde USD până în 2023.
Conform argumentului președintelui Biden, această investiție uriașă în industria de apărare ar fi trebuit să ducă la o revigorare a producției industriale. Nu a fost cazul deloc. Industria prelucrătoare din SUA a trecut printr-un coșmar între 2000 și 2010. Numărul locurilor de muncă – fiind anterior relativ stabil la aproximativ 18 milioane timp de câteva decenii – a scăzut cu o treime, ajungând la mai puțin de 12 milioane, în timp ce producția a scăzut și ea ca pondere în PIB (graficul 1). Acest lucru nu s-a datorat creșterilor de productivitate și automatizării, ci pierderii competitivității provocate de bulele financiare și imobiliare care au dus la creșterea costurilor în SUA. Companiile americane au accelerat delocalizarea, în timp ce locurile de muncă s-au mutat către servicii, construcții și sectorul financiar.
Graficul 1: Ocuparea forței de muncă și valoarea adăugată în industria prelucrătoare
Locuri de muncă mai multe și mai bine plătite?
Pe măsură ce producția manufacturieră s-a delocalizat, au dispărut și locurile de muncă bine plătite pentru persoanele mai puțin calificate, reducându-se astfel și atractivitatea muncii. Alături de o creștere exponențială a programelor de asistență socială și a intervenției guvernamentale în economie, acest lucru a contribuit la un declin constant al participării americanilor pe piața muncii. Atât rata de participare a forței de muncă, cât și cea de ocupare sunt în scădere de aproape trei decenii (graficul 2). Deși experții mainstream pun declinul pe termen lung al participării pe piața muncii pe seama schimbărilor demografice, aceasta nu poate fi principala explicație, după cum arată rata de participare în scădere și foarte redusă a bărbaților de vârstă matură. Începând din 1990, doar Italia a înregistrat un declin mai mare decât SUA, printre țările dezvoltate, în ceea ce privește participarea pe piața muncii a bărbaților cu vârste cuprinse între 25 și 54 de ani.
Graficul 2: Participarea pe piața forței de muncă
De asemenea, salariile și veniturile au fost afectate de încetinirea creșterii productivității și de declinul industriei prelucrătoare. Salariul mediu al absolvenților de liceu slab calificați a scăzut nu numai în termeni reali, ci și în termeni nominali, cu aproximativ 10% din 1990 până în 2022. În ciuda unor suișuri și coborâșuri, salariile medii reale din SUA și-au păstrat aproximativ aceeași putere de cumpărare în ultimele patru decenii, abia crescând cu mai puțin de 10%.
Creștere slabă a productivității și investițiilor
Principalul motiv pentru crearea anemică de locuri de muncă și cvasi-stagnarea salariilor reale este creșterea slabă a productivității și reducerea investițiilor. În ciuda progreselor vaste în domeniul tehnologiei digitale, creșterea productivității a încetinit la doar 1,4% în ultimii 15 ani, cu mult sub media pe termen lung de 2,2% înregistrată de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Întrucât creșterea productivității este o funcție atât a progresului tehnologic, cât și a acumulării de capital, înseamnă că problema constă în primul rând în investiții insuficiente. Într-adevăr, rata investițiilor din SUA se află pe o pantă descendentă clară încă din 1980 (graficul 3). Întrucât investițiile în sectorul rezidențial au rămas aproape constante, la aproximativ 4% din PIB în această perioadă, înseamnă că declinul investițiilor a avut loc în echipamente, proprietate intelectuală și structuri industriale, principalii factori care contribuie la productivitatea muncii. În plus, aceste rate de investiții probabil supraestimează valoarea investițiilor productive care conduc la o acumulare solidă de capital, deoarece cele două cicluri majore de boomuri urmate de recesiuni care au avut loc de la începutul anilor 1990 au fost însoțite și de investiții defectuoase semnificative.
Graficul 3: Rata investițiilor
Creșterea datoriei și crizele economice
Principalul indicator care a luat amploare în economia americană odată cu creșterea cheltuielilor militare a fost creșterea datoriei publice. Costul bugetar al războaielor din Irak și Afganistan de după 11 septembrie 2001, precum și al operațiunilor conexe din Somalia, Libia și Siria este estimat la aproximativ 8 trilioane de dolari. Acest lucru a avut o contribuție directă la creșterea semnificativă a datoriei publice americane de la 6.000 de miliarde USD în 2001 la aproape 33.000 de miliarde USD în 2023. Ca procent din PIB, datoria publică a SUA a crescut de la 55% în 2000 la 123% în 2023. În prezent, SUA se numără printre primele 12 cele mai îndatorate țări din lume, depășind cu mult datoria publică a zonei euro, care reprezintă aproximativ 90% din PIB.
Se așteaptă ca îndatorarea SUA să crească în continuare. Potrivit recentului raport World Economic Outlook al FMI, deficitul bugetar al SUA va exploda la 8,2% din PIB în acest an și va atinge o medie de aproximativ 7% din PIB până în 2028, când se încheie proiecțiile. În paralel, datoria publică totală va crește în continuare până la aproape 140% din PIB. Prin comparație, deficitele bugetare din zona euro vor fi probabil în medie de aproximativ 2,5% din PIB, iar datoria publică va scădea la aproximativ 85% din PIB până în 2028.
Potrivit lui Ryan McMaken, este posibil ca SUA să fii intrat într-o spirală a datoriei, costul datoriei fiind în creștere puternică, iar experții se tem că riscul de eșec al licitațiilor de obligațiuni guvernamentale americane devine real. Licitațiile de obligațiuni de trezorerie au înregistrat deja o cerere mai mică, în special din partea investitorilor străini, iar obligațiunile de trezorerie pe 10 ani au depășit 5%, cel mai ridicat randament din 2007 încoace. Chiar dacă Fed va interveni pentru a cumpăra obligațiunile nevândute, o va face tipărind bani, ceea ce va duce la o inflație mai mare.
Ca rezultat indirect al creșterii cheltuielilor militare, scăderea record ale ratelor dobânzilor practicate de Fed la începutul anilor 2000 a deschis calea pentru ciclul de expansiune și de declin care a culminat cu criza financiară globală. Pe lângă datoria publică, și datoria privată a crescut vertiginos. Între 2000 și 2022, soldul total al datoriei publice și private din toate sectoarele a crescut de aproximativ trei ori, de la 29.000 de miliarde USD la 93.000 de miliarde USD. Creșterea slabă a productivității arată că o mare parte din această datorie este neproductivă și reprezintă o povară pentru creșterea viitoare. Creșterea reală a PIB-ului a încetinit deja la mai puțin de 2% pe an în medie începând cu anul 2000, după ce a înregistrat o medie decenală de peste 3% de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.
Concluzie
Afirmația președintelui Biden potrivit căreia mai multe cheltuieli militare pentru înarmarea Ucrainei vor consolida industria prelucrătoare și economia SUA este lipsită de fundament. După mai mult de două decenii de cheltuieli militare foarte mari, datoria publică a explodat, în timp ce productivitatea și creșterea economică au fost serios afectate. Subvențiile generoase pe care administrația Biden le varsă astăzi în speranța de a atrage producția de înaltă tehnologie în SUA arată că militarismul are costuri economice grave.
