Această prefață este extrasă din ediția tipărită în 2018 a Acțiunii Umane, pe care o puteți cumpăra din Librăria Mises.
Ludwig von Mises nu a avut o părere prea bună despre prefețe. Așa că textul care urmează e într-un anumit sens lipsit de delicatețe. Singura speranță legitimă este aceea că trădată, până la urmă, nu va fi decât litera precauției misesiene, nu și spiritul acesteia. Dacă motivul lui era acela de a asigura condițiile unei cât mai bune și fidele înțelegeri, același tragem nădejde să fie și al prezentei introduceri și poate că abaterea merită încercată tocmai pentru că prezentul vine cu alt context, cu altă cultură și cu alt tip de cititori. Dacă, acestea fiind zise, rezonați totuși (dintotdeauna, sau de când am adus vorba) cu scepticismul misesian care poate vi se cuibărește în minte tot mai apăsat chiar citind aceste rânduri, n-ar fi deloc o idee rea să dați mai multe pagini o dată până la primele cuvinte ale lui Mises, iar la prefață să reveniți ulterior (dacă veți mai considera că e cazul sau veți fi pur și simplu curioși).
Pentru cei care vor să își asume riscuri împreună cu prefațatorul, propunem următorul plan de bătaie: (1) mai întâi vom prezenta pe scurt biografia autorului, urmată de o trecere în revistă (de asemenea foarte succintă) a principalelor opere și teme atinse; (2) apoi vom încerca să prezentăm esența viziunii economice misesiene, așa cum transpare și din (mai ales din) Acțiunea umană, rezumând-o la o formulă cât mai scurtă cu putință, pe care totuși o vom comenta; (3) în ultima parte vom prezenta un mini ghid de lectură aplicat concret pe structura și conținutul tratatului misesian.
1. Cine a fost Ludwig von Mises?
Ludwig von Mises (1881-1973) a fost probabil cel mai important economist al așa-numitei „școli austriece” de economie, din secolul XX. Născut în 1881 la Lvov/Lemberg (în Ucraina de astăzi; atunci Imperiul Austro-Ungar) într-o familie nu de multă vreme înnobilată, dar care, după toate aparențele, constituia un cămin și un mediu cât se poate de fertil pentru dezvoltarea capacităților și potențialului uman[1], el urmează cursurile unui prestigios gimnaziu vienez, după care își ia licența și doctoratul în drept la universitatea din Viena[2]. În contextul elaborării unei lucrări de cercetare despre relațiile agrare din Galiția constată că fără o teorie economică, cele mai multe aspecte ale problemelor cercetate rămân de neînțeles. Lectura Principiilor de economie (1871) a lui Carl Menger (1840-1921) face din el, cum însuși spune, un economist.
După o foarte scurtă experiență în cadrul administrației fiscale, din care n-a învățat decât că nu va putea niciodată să se acomodeze stazei birocratice a minții și inimii, și după o perioadă de tranziție în care a cochetat cu ideea intrării în avocatură (în paralel, și între altele, predând economia la un liceu comercial de fete) Ludwig von Mises ocupă un post (în 1909) la Camera de Comerț și Industrie a Austriei Inferioare (Niederösterreich), cu sediul în Viena. Va rămâne aici pentru următorii douăzeci și cinci de ani[3]. Pe undeva aceasta pare să fi fost slujba ideală pentru Mises. I-a permis să își continue cercetările și studiul economiei teoretice, l-a menținut totodată în legătură cu aspectele practice atât ale activității de afaceri, cât și – mai ales – cu dezbaterile mai concrete de politici economice contemporane, și i-a lăsat suficient timp liber și flexibilitate pentru a preda la universitate ca Privatdozent. Nu în ultimul rând, în cadrul acestei instituții a putut organiza, după modelul lui Eugen von Böhm-Bawerk (1851-1914), seminarul său bilunar pe teme economice fundamentale, seminar la care au participat minți strălucite care au marcat dezvoltarea ulterioară a științei economice și nu numai: Friedrich Hayek (1899-1992), Wilhelm Röpke (1899-1966), Fritz Machlup (1902-1983), Gottfried Haberler (1900-1995), Oskar Morgenstern (1902-1977), Lionel Robbins (1898-1984), etc.
Perioada cea mai tihnită și luminoasă din punctul de vedere al carierei academice trebuie să fi fost însă aceea în care a ocupat poziția de profesor la Institutul de Studii Internaționale de la Geneva. Mises a lucrat aici între 1934 și 1940, perioadă în care a și produs Nationalökonomie (1940), ediția germană a ceea ce, cu substanțiale dezvoltări, va deveni ulterior cartea pe care o aveți în mână.
Țintă evidentă a naziștilor prin prisma faptului că era nu doar evreu, ci și un apărător consecvent și intransigent al liberalismului clasic (și totodată critic sever al socialismului și al subspeciei sale, național socialismul sau nazismul), Mises se vede nevoit să emigreze în Statele Unite ale Americii în 1940. Plecarea din Elveția via Franța, Spania și Portugalia a avut accente de film cu aventuri, finalizându-se cu o călătorie cu vaporul de la Lisabona la New York. Aici, la aproape șaizeci de ani, Mises s-a văzut nevoit s-o ia de la capăt. Sprijinul soției sale, Margit von Mises (1890-1993), în primul rând, dar și suportul oferit de viitori prieteni, precum scriitorul și jurnalistul Henry Hazlitt (1894-1993), au fost factori esențiali pentru adaptarea la spațiul american. Bineînțeles, și profilul psihologic și uman al lui Mises era unul solid, sugerat de moto-ul din Virgiliu pe care și l-a ales în viață: „nu ceda în fața răului, ci cu și mai mult curaj înfruntă-l”. Deși era un autor consacrat, cu un CV cât se poate de solid, mediul academic american nu l-a putut acomoda, fiind iarăși, pe contrasens cu modele academice ale perioadei: liberal clasic când toată lumea era cel puțin keynesistă, dacă nu social democrată sau socialistă; apriorist și adept al paradigmei logico-verbale când moda bătea înspre pozitivism-empirist tot mai puternic infuzat matematic; spirit clasic, cultivat pe multiple planuri într-un context de ascensiune a specialiștilor etc. Prin urmare, Mises va ține un seminar opțional la New York University, ca visiting professor, cu salariul plătit de Volker Fund. Chiar și în aceste condiții vitrege, va reuși practic transplantarea tradiției școlii austriece pe tărâm american, influențând autori importanți din noua generație, precum Hans Sennholz (1922-2007), Israel Kirzner (n. 1930), George Reisman (n. 1937) și, mai ales, Murray Rohbard (1926-1995). Activ și lucid până la venerabila vârstă de 92 de ani, Mises se va stinge din viață în 1973, cu un an înainte ca munca sa să capete o tardivă și oblică recunoaștere prin premiul în memoria lui Alfred Nobel pentru economie al Băncii Centrale a Norvegiei acordat colegului – și întrucâtva elevului – său Friedrich A. Hayek.
Refăcând parcursul vieții lui Mises urmărind de data aceasta operele și temele sale cele mai importante[4], ar trebui să începem prin a menționa tratatul de monedă din 1912, Teoria banilor și a creditului[5] în care Mises integrează în mod reușit teoria monetară în analiza economică generală, explicând formarea puterii de cumpărare a banilor pe baza teoriei utilității marginale și teoriei subiective a valorii, prin ceea ce el numește „relația monetară” (the money relation), adică aplicarea aparatului analitic al cererii și ofertei la bani. O fractură deja veche între analiza micro (subiectivă, marginalistă, realistă) și cea macro (obiectivistă, holistă, agregată, nerealistă) avea să fie reparată. Apoi, după prima salvă din 1920, anume articolul despre imposibilitatea calculului economic în socialism, Mises dă în 1922 un întreg tratat dedicat acestui tip de sistem economic, politic și social: Socialismul. O analiză economică și sociologică. Tineri cu simpatii socialiste, precum F. A. Hayek sau Wilhelm Röpke îl citesc și se lecuiesc. Rămânând pe linia contribuțiilor fundamentale la teoria economică, după câteva lucrări de mai mică amploare (pe teme precum intervenționismul sau crizele economice) trebuie să menționăm colecția de eseuri publicată în 1933 sub numele de Problemele epistemologice ale economiei. Reflecțiile epistemologice îi par tot mai importante deoarece înțelege din dezbaterea cu privire la calculul economic în socialism (dar nu numai) că natura diferendelor între economiști începe inclusiv de la considerațiile de metodă. Și că acestea îl despart nu doar de adversari de idei evidenți (ca socialistul Oskar Lange, de pildă) ci, poate surprinzător, chiar de aliați precum F.A. Hayek sau Lionel Robbins.
Acțiunea umană. Un tratat de economie, cu o ediție germană în 1940, apoi trei ediții în engleză (1949, 1963 ediție parțial ratată editorial, și 1966, ediția definitivă pe baza căreia s-a făcut și traducerea prezentă) este cea mai importantă realizare a lui Mises. Sunt abordate dintr-o perspectivă unitară, integrată, toate problemele economice importante. Edificiul teoretic al economiei apare pentru prima dată întreg, arhitectonic construit, chiar dacă loc de completări, adăugiri, aprofundări firește că rămâne întotdeauna. Pentru Murray Rothbard, acest tratat este „izbânda”, „reușita” în materie de economie; și totodată, este și „biblia economică a omului civilizat”[6].
După Acțiunea umană Mises va mai da, la o vârstă venerabilă, încă două opere epistemologice importante: Teorie și istorie. O interpretare a evoluției sociale și economice (1957) și Fundamentele ultime ale științei economice (1962). În cadrul acestora va critica invazia pozitivismului empirist în știința economică, aprofundând mai mult și tema aceasta a unui dublu dualism metodologic: întâi, între științele naturii și cele sociale există o diferență de natură, de obiect de investigat și, deci de metodă; apoi, în interiorul oricărei științe sociale (inclusiv economia) apare un al doilea dualism metodologic, anume cuplul teorie/istorie. Teoremele generale ale științelor, invariante la loc, timp și persoane se întemeiază, critică, resping sau rafinează apriori, în timp ce cunoașterea evenimentelor particulare, istoric unice se face prin înțelegere specifică (Verstehen sau understanding). Controlarea tuturor acestor nuanțe în analiză, fără confuzie, ia forma un așa-numit discernământ metodologic (virtute de care, în paranteză fie spus, mediul academic contemporan duce cronic lipsă).
Pe lângă cele de mai sus, Mises a dat și analize de politică internațională extrem de pertinente (câte una pentru fiecare din cele două războaie mondiale; a se vedea Nation, State, and Economy. Contributions to the Politics and History of Our Time (1919) și Omnipotent Government. The Rise of Total State and Total War (1944)), un manifest al liberalismului în tradiția clasică (Liberalism. In the Classical Tradition (1927)) dar #537;i lucrări cu caracter tematic (în genul Birocrației (1944)). După cum se poate vedea, un adevărat festin. Vom reveni însă în cele ce urmează la opera principală, Acțiunea umană, încercând mai întâi să redăm cât mai succint esența cărții – lucru riscant având în vedere anvergura acesteia.
2. Economia ca „structură complexă de producție coordonată antreprenorial prin calcul economic în termeni monetari”
Dacă ar fi să facem exercițiul de a reda dintr-o suflare esența mesajului misesian conținut în acest tratat aceasta ar suna cam așa: economia este o structură complexă de producție coordonată antreprenorial prin calcul economic în termeni monetari[7].
O primă observație este aceea că economia umană, activitatea economică în general, nu este o simplă prelucrare sau multiplicare a unei „substanțe” (numită, eventual, „valoare”, „bogăție”, sau „profit”) omogene care trebuie să se umfle (să „crească”) de la o perioadă la alta așa cum ai umfla un balon (sau să crească cumva de la sine ca iarba). Factorii de producție, resursele rare care sunt angrenate de oameni în procesul permanent de satisfacere cât mai bună a celor mai importante nevoi sunt eterogene, au naturi diferite și utilizări diferite multiple (unele mai multe, altele mai puține). Așa încât nu doar existența și multitudinea lor contează („substanța”), ci și structura. Așa cum o grămadă de cărămizi, eventual laolaltă cu alte grămezi de materiale de construcție, nu formează o casă, nici „grămada” de resurse la care suntem în pericol să reducem economia unei comunități umane – adesea prea reducționist-materialist – nu este încă economia ca atare. Contează și modul de așezare, de structurare, a lucrurilor unele lângă altele. Economia, proces inteligibil adecvat numai în termeni de acțiuni umane, este eminamente teleologică, sau structurată intențional. Aceasta nu înseamnă, firește, că este planificată centralizat, ci că fiecare lucru este unde este în structura de producție nu de la sine, mecanic, ci pentru că judecata deliberată a unei persoane umane l-a plasat acolo. Aceleași resurse materiale structurate diferit (spațial, de pildă) pot face diferența de la profitabilitate la faliment, de la relativă îndestulare la risipă și lipsuri. De asemenea, din aceeași perspectivă trebuie să vedem activitatea economică – economia – și ca având o structură temporală sau, în măsura în care are în vedere distribuirea în timp a producției și consumului, inter-temporală. Cum adesea spune Jesus Huerta de Soto (n. 1956) în cuvântările sale – ca ecou la Menger, Bohm-Bawerk, Mises sau Hayek – „automobilele de astăzi se fac cu tabla produsă acum doi ani; tabla produsă astăzi este în vederea automobilelor de peste doi ani”. Cu alte cuvinte, economia nu este un proces „sincronizat”, cum poate ar crede John Bates Clark (1847-1938), Frank Knight (1885-1972) sau, mai recent, Paul Krugman (n. 1953). Este, dacă nu forțăm nota, o amprentă a omului, în datele lui esențiale (inclusiv temporalitatea), în universul exterior.
Un al doilea lucru care se poate adăuga imediat le cele de mai sus, chiar cu riscul folosirii unui termen suprautilizat, este acela că economia – mai ales cea modernă, dar nu numai – este complexă. Mii sau zeci de mii de tipuri de bunuri economice, cele mai multe dintre acestea fiind factori de producție sau bunuri intermediare (deci nu bunuri finale, gata de consum) sunt produse în cadrul unei diviziuni sociale extinse a muncii organizată sub forma unei structuri productive cu multiple stadii și etape. De asemenea, trebuie reținut că aceste resurse sunt eterogene, diferite, aflate în raporturi diferite de substituibilitate sau complementaritate unele cu altele – element în plus generator de complexitate. Dacă se adaugă la toate acestea și elementul dinamic, adică faptul că o astfel de structură complexă trebuie permanent revoluționată și restructurată „la margine” pentru mai buna adecvare la nevoile în schimbare ale consumatorilor și la condițiile – în schimbare și ele (de ex. tehnologia) – de producție, atunci, o dată în plus, gradul de complexitate crește[8].
În al treilea rând, este bine să nu pierdem din vedere niciodată că structura de producție e un rezultat al acțiunii umane, mai concret al acțiunii întreprinzătorilor capitaliști cărora, în calitatea lor de proprietari privați le revine implicit sarcina deciziei ultime de alocare a resurselor rare. Și acest lucru rămâne valabil chiar dacă Mises îi vede pe aceștia ca „mandatari” ai consumatorilor[9]. Sunt „reprezentanți” ai consumatorilor în sensul că ancora judecăților lor antreprenoriale trebuie să fie preferințele consumatorilor judecate pe baza profiturilor și pierderilor (istoric înregistrate, dar și anticipate). Dar acest proces nu este unul mecanic, care se petrece de la sine, ci este unul de înțelegere istorică specifică a situațiilor concrete de piață (understanding sau Verstehen) și, mai ales, speculativă (cu ochii la viitorul incert). Or, tocmai antreprenorii (aflați în același timp în concurență) sunt cei care fac judecățile antreprenoriale fundamentale care structurează (și restructurează permanent dacă, și când, e cazul) structura de producție. Economia nu este propriu-zis nici organism, nici mecanism. Este un proces social. Pierderea din vedere a faptului că tocmai acțiunea umană antreprenorială este factorul crucial în economie și, deci, eliminarea întreprinzătorului din miezul dur (echilibrul general și/sau concurența perfectă) al științei economice este una dintre cele mai funeste consecințe ale abordării neoclasice mainstream, pe care, din păcate, matematizarea mai degrabă o potențează decât s-o tempereze, cu toate pretențiile (false, finalmente) de rigurozitate[10].
Imediat trebuie spus că (și în al patrulea rând) întreprinzătorii acționează asupra și în cadrul structurii de producție ghidați de calculele economice în termeni monetari, veritabilă busolă economică după Mises. Contextul teleologic al economiei complexe nici nu este inteligibil (economic) altfel decât în termeni monetari. Practic spunând acest lucru, nu facem decât să reiterăm sub altă formă argumentul misesian al imposibilității calculului economic în socialism. Dacă nu există prețuri monetare de piață pentru factorii de producție (diferiți, eterogeni, numeroși, în schimbare etc.) este imposibilă structurarea lor economic coerentă pe baza diviziunii extinse a muncii, rezultatul inevitabil fiind haosul alocativ (sau calculațional). Toate alternativele (ținte cantitative, tabele de analiză input–output, optimizări liniare și utilizarea de așa-zise shadow-prices care sunt orice numai prețuri nu etc.) sunt mai degrabă moduri de a face haosul metodic („nebunie cu metodă”; sau „haos planificat”, cum zice Mises) decât soluții veritabile. Activitatea antreprenorială presupune, așadar, la nivel instituțional, existența unei monede sănătoase și a unui sistem bancar și financiar așijderea, fapt care ne trimite la ultimul punct al discuției începute mai sus.
În al cincilea rând (nicidecum ultimul ca importanță), înțelegerea procesului firesc de funcționare a economiei permite, prin contrast, și înțelegerea posibilităților de distorsionare a acesteia. Cu alte cuvinte, înțelegerea funcționării naturale a economiei este o precondiție a înțelegerii crizelor economice, acele episoade în care economia nu mai are ca proces coerența obișnuită. Hayek observa acest lucru deranjant, și anume că mulți se grăbesc să explice direct crizele economice punctând cu lux de amănunte „ce nu merge” fără să-și fi luat răgazul de a explica cum stăteau lucrurile în profunzimea lor „când mergeau”. Or, e greu să indici boala dacă nu cunoști sănătatea. Având una dintre cele mai solide concepții despre procesul economic – cea mai solidă după părerea noastră – Mises a fost în măsură să ofere și cea mai coerentă explicație a crizelor economice, explicație în sine economică, independentă de importuri ad-hoc de elemente antropologice („lăcomia”, „spiritele animale”) sau psihologice („exuberanța rațională”, „optimismul/pesimismul”) sau mai rău. Fructificând înțelegerea distincției dintre inflația simplă[11] și expansiunea creditului, în cazul ultimei masa suplimentară artificial creată intrând în economie mai întâi pe piața creditului, Mises înțelege că se petrece în această situație ceva mai mult decât erodarea puterii de cumpărare și redistribuția de avuție. Mai exact, creditul suplimentar (artificial[12]) creat și care poate fi plasat de către bănci în economie numai printr-o reducere a dobânzii (care devine și ea artificială) induce în eroare întreprinzătorii că proiecte investiționale mai intensive în capital (sau, altfel spus, cu bătaie mai lungă) anterior neviabile sunt (par) în noul context profitabile. Așa încât are loc un proces – finalmente nesustenabil – de restructurare a economiei. În măsura în care Mises vede rata dobânzii ca fiind expresia ratei sociale a preferinței de timp[13], distorsionarea acesteia ca urmare a expansiunii creditului vine la pachet cu o distorsionare intertemporală a structurii de producție. Consumatorii nu și-au redus consumul sporind economisirea și nu și-au crescut disponibilitatea pentru consum în viitor; dar întreprinzătorii găsesc totuși credite relativ mai ușor decât înainte. Deznodământul acestor conduite incompatibile în contextul constrângerilor date de resursele rare existente va fi combinația investiții eronate (malinvestiții/malinvestment) plus supraconsum (overconsumption); în general sărăcire, în cel mai fericit caz contrafactuală. Până la descoperirea erorilor, economia va părea a fi în expansiune (boom); ulterior va intra în faza de lichidare e investițiilor eronate și reașezare a consumului în cadre sustenabile (faza de contracție, sau bust). Cu morala importantă că criza nu începe odată cu revelarea erorilor, ci înainte, odată cu boom-ul. Firește, analiza crizelor economice prezentată este doar o schiță grosieră a tratamentului misesian al problemei, menirea ei fiind aceea de a recapitula ideea că înțelegerea funcționării deficitare a economiei cere, în prealabil înțelegere funcționării firești, normale, sănătoase. Acțiunea umană satisface cu brio acest criteriu.
După ce-am dat o variantă ultra-esențializată de înțelegere a viziunii economice misesiene, vă propunem, în ultima parte a acestei prefețe, câteva sfaturi concrete pentru citirea tratatului.
3. Mic îndreptar de abordare a cărții
Acțiunea umană este o carte mare. Și la propriu și la figurat. Are, în ediția engleză aproape nouă sute de pagini, iar în cea românească pe care o aveți în mână, chiar mai mult. E, așadar, de dimensiunile Bibliei. Or, cărțile atât de mari se citesc mai rar în întregime. Puțini sunt cei care le citesc de la un capăt la altul doar așa, dintr-o pornire de tip hobby. De regulă se lasă cu una două sute de pagini citite și cu restul frunzărite, în funcție de timp și interes. Ceea ce nu e rău, dar e departe de folosirea cărții la valoarea și potențialul ei.
În altă ordine de idei, Acțiunea umană este o carte mare și în sensul tradiției Great Books, deci în sensul de operă importantă în istoria culturii și civilizației umane. Adică în rând cu marile texte religioase (am pomenit deja Biblia), marile tratate sau opere filozofice, piese de teatru, romane, opere poetice sau științifice. Acest lucru se traduce prin două aspecte. Mai întâi, că lectura e adesea dificilă. În sensul că cere atenția și concentrarea cititorului. Experiența nu e a unei serii facile de „aha”-uri pe fiecare pagină, pentru ca la final să poți concluziona liniștit „l-am citit și pe Mises acesta”. Și dificultatea nu vine din obscurantismul sau idiosincraziile autorului, ci din natura problemelor tratate. În măsura în care, prin această carte, Mises vrea nici mai mult nici mai puțin decât să facă clare natura economiei și a științei economice, e de așteptat ca demersul să aibă un anumit grad de dificultate. Însă – și aici intervine al doilea aspect – calitatea de carte „mare” se vede și prim aceea că îl ridică pe cititor, cu fiecare pagină, deasupra lui însuși. Îi cere efort, îi pretinde atenție, dar apoi îi oferă înțelegere, cunoaștere. Și, lucru minunat, experiența pare să se repete la fiecare nouă lectură. Se și spune, de altfel, că marca marilor cărți (scrise, prin urmare, de mari autori) tocmai aceasta este: că pot fi citite de mai multe ori (cele cu adevărat excepționale pot fi citite de oricât de multe ori) și de fiecare dată răsplătesc cu noi idei, noi accente, noi perspective, noi lămuriri. Cred că nu exagerez deloc încadrând cartea lui Mises în această categorie.
Prin urmare, un prim sfat în legătură cu lectura Acțiunii umane ar fi tocmai cel dat de Mortimer Adler atunci când vorbește despre lectura cărților mari și dificile[14]. E bine de plănuit o primă lectură mai puțin încordată, cumva mai rapidă, la rând, prin care cititorul să înțeleagă – chiar dacă mai puțin profund – peisajul de ansamblu al edificiului teoretico-economic al lui Mises. Peste locurile dificile, în care tendința devine una de împotmolire, trebuie trecut, la acest nivel de lectură, după una două încercări de înțelegere. Apoi, după acest „tur de recunoaștere a traseului”, la o a doua lectură (de recomandat cu creionul și carnetul de notițe în mână) începe recolta mai profundă. În funcție de interes, pot urma a treia, a patra sau a n-a lectură, toate cu folos.
Întorcându-ne acum cu privirea la materia pe care o tratează tratatul, la conținutul și structura sa, se pot face câteva observații utile pentru lectură.
Mai întâi, privind cuprinsul esențializat pe părți (nu pe capitole, ci mai „de sus”), Acțiunea umană este un tratat de sisteme economice comparate. Părțile IV (Catalactica sau economia societății de piață), V (Cooperarea socială fără piață) și VI (Economia de piață obstrucționată), care ocupă mai bine de șase sute de pagini din corpul tratatului sunt, în traducere liberă, tratări sistematice ale celor trei opțiuni posibile de organizare a economiei: piața (liberă), socialismul și intervenționismul. Înainte de acestea trei, Mises așază alte trei părți mai scurte (dar care laolaltă formează o substanțială introducere de cca 200 de pagini). Primele două părți, I (Acțiunea umană) și II (Acțiunea umană în cadrul societății), au menirea de a fixa din capul locului maniera de abordare a problemelor economice de către Mises, și anume maniera praxeologică, cum îi spune el, sau în termeni de acțiune umană. Fenomenele economice trebuie analizate reducându-le la acțiunile umane care le compun și recompuse apoi în termenii acestor acțiuni. Materia primă a științei economice nu sunt lucrurile, bunurile materiale, fenomenele exterioare, agregatele holiste („țările”, „economiile naționale”, etc.) sau impersonale („balanța de plăți”, „PIB-ul”, „șomajul”, „inflația” etc.), ci acțiunile umane. Partea a III-a (Calculul economic) este un veritabil manifest misesian pentru importanța temei – contribuție misesiană epocală – în ansamblul științei economice. Ultima parte, a VII-a (Locul științei economice în societate) vine ca o concluzie la întregul tratat.
Pătrunzând acum mai adânc în structura tratatului, la nivel de capitole – dând un fel de zoom in, dacă vreți – descoperim un șirag de patruzeci de capitole (dacă numărăm și introducerea). Sau, pentru a apela la o metaforă pe placul iubitorilor muntelui – în rândul cărora îl punem număra, în lumina biografiei, și pe Mises însuși – Acțiunea umană poate fi privită ca un masiv montan, iar lectura ei ca pe o ascensiune și parcurgere a acestuia. Vârful, cota maximă de atins, este tocmai pe la jumătatea traseului, fiind vorba de capitolul XX, intitulat Dobânda, expansiunea creditului și crizele economice. Într-un anume sens, tot ce e înainte pregătește acest capitol; tot ce e după în mare măsură îl adnotează. De asemenea, și efortul de lectură urmează acest calapod. Capitolele devin, generalizând puțin, tot mai grele până la acesta, pentru ca lectura celor de după să aibă în mare caracterul unei destinderi (relative, firește), sau a unei „coborâri”.
Dacă despre știința economică s-a spus că este „regina științelor sociale” (the queen of social sciences), despre teoria crizelor am putea spune, parafrazând, că este regina problemelor economice. Cel care este în măsură să articuleze explicația (nu simpla descriere factologică[15]) unei economii malformate, distorsionate, mâncate pe dinăuntru de cangrena falimentelor în masă, pesemne că stăpânește suficient de bine și descrierea economiei sănătoase, ne-distorsionate în funcționarea ei firească, și evidențierea cauzelor crizei, dar și în ce direcție se află soluțiile. Cu alte cuvinte, este un economist.
Firește că orice masiv montan are și alte atracții în afara vârfului de maximă altitudine. Iubitorii Munților Retezat apreciază nu doar vârful Peleaga, ci și Retezat, Păpușa, Bucura sau Judele. La fel, Acțiunea umană are și multe alte „înălțimi”: unii poate vor fi cuceriți de capitolul XV, Piața; alții de XVII, Schimbul indirect, în care explică natura banilor și problemelor monetare; și iarăși, alții poate vor fi impresionați de capitolul XXVI, Imposibilitatea calculului economic în socialism. Chiar și cei care nu sunt interesați în primul rând de axul central economic al cărții și vizează trasee mai lăturalnice, ca să spunem așa, vor fi plăcut surprinși să afle capitole precum XXXIII (Sindicalismul și corporativismul), XXXIV (Economia războiului), sau XXXV (Principiul asistențial versus principiul pieței).
În cele ce urmează voi încheia acest mic îndreptar de lectură – și odată cu el și prefața – cu câteva atenționări privind poziția anumitor teme (și implicit importanța lor) în edificiul misesian tocmai pentru că acest lucru aruncă o lumină mai bună asupra întregului.
Praxeologia
Întâi de toate, cititorul Acțiunii umane trebuie să se obișnuiască cu un cuvânt nou, nu chiar creat de Mises, dar valorificat intens de el: praxeologie[16]. Prin aceasta el înțelege un întreg domeniu de cercetare, și anume teoria generală a acțiunii umane sau știința acțiunii umane. Deși în primele sale scrieri Mises încă mai spera sa poată recâștiga termenul de sociologie din utilizările în tradiția inițiată de Auguste Comte, la finalul anilor treizeci a cedat, constituindu-și propriul vocabular științific. Marea problemă a paradigmei sociologice era dezideratul unei științe generale a acțiunii umane făcută pe calapodul fizicii – o fizică umană și socială – cu metodele specifice științelor naturale. Or, cu acest gând Mises nu doar că nu s-a acomodat, ci a devenit unul din cei mai fervenți critici ai pozitivismului empirist în științele sociale și, bineînțeles, în economie.
Pe parcursul întregului tratat – dar cu maximă acribie în primele circa două sute de pagini de prolegomene epistemologice – cititorului și studentului ideilor misesiene i se va reaminti că celula analitică de bază în științele sociale și economie este acțiunea umană. Ea este „data ultimă”[17] a științelor umane, inclusiv economia. Omul acționează. Adică folosește în mod conștient mijloace pentru a atinge scopuri. În măsura în care mijloacele sunt rare, se deschide discuția economică. Atât de fundamental este acest adevăr luat ca punct de pornire încât însăși negarea lui ar putea fi, în mod aproape ironic, calificată drept o acțiune[18]. Mai departe, toate conceptele economice importante (cost, profit, pierdere, producție, consum, schimb, schimb indirect, mijloc de schimb, monedă, inflație, bun economic, bun de consum, factor de producție sau bun de capital, acumulare de capital, creștere economică, creștere economică sănătoasă și creștere economică nesănătoasă etc.) trebuie înțelese în termeni de acțiune umană, prin raportare la acțiunea umană. De exemplu, un obiect din realitate nu e numaidecât un bun în sens economic (sau o „resursă”), ci doar dacă este apreciat ca atare de către o persoană umană și angrenat ca atare în contextul acțiunilor acesteia. Și cum toate acestea se obțin prin „simplă reflecție” la adevăruri de netăgăduit și implicațiile logice și firești ale acestora, ne pomenim în mijlocul unei maniere apriori de a face știință (socială și economică).
Abordarea praxeologică (cu corolarii precum individualismul metodologic[19] sau subiectivismul metodologic[20]) este grea de consecințe și implicații, întreaga carte fiind dovada vie a acestui lucru. Pe această linie, Acțiunea umană poate fi citită și ca o critică mai mult sau mai puțin explicită la manierele rivale, cu diferite grade de suprapunere, de a aborda problemele economice: mecanicism (economia ca mecanism), empirism-pozitivist (economia ca știință experimentală), behaviorism (economia ca știință a comportamentului uman[21]), biologism (economia ca organism), abordarea matematică (economia ca obiect matematic cu diverse proprietăți exploatabile analitic și, eventual, practic; aici putem include și așa-numita „teoria a jocurilor”), psihologism (economia ca subspecie sau formă a psihologiei; că tot e vorba de scopuri, preferințe, nevoi, subiect, subiectivism etc.), materialism sau tehnologism (economia ca studiu al materiei și al anumitor proprietăți intrinseci acesteia), eticism (economia ca formă de etică) etc.
De asemenea, abordarea praxeologică observă că dincolo de a fi homo faber, homo ludens, homo sapiens etc., omul este și homo agens. Cu alte cuvinte, calitatea de a acționa, de a utiliza conștient și deliberat mijloace pentru a atinge scopuri, este o trăsătură esențială a naturii umane[22]. Prin urmare abordarea devine una programatic realistă. Știința socială și economică misesiană este despre oameni reali, în carne și oase, nu despre ficțiuni precum homo oeconomicus sau oameni reduși caricatural la statutul de funcții de utilitate (cu proprietățile x,y,z). Prim urmare, deși va acorda o mare importanță așa-numitelor „constructe imaginare”, nu-și va centra niciodată analiza pe acestea, ci le va folosi doar ca auxiliare, ca material de contrast, ca proptele analitice pentru scopuri strict limitate. Concomitent le va reproșa implicit membrilor născândului neoclasicism economic că-și cheltuie energia în van studiind în amănunt tocmai aceste constructe imaginare (de exemplu: „echilibrul general”, „concurența pură și perfectă”) uitând aproape complet de lumea reală cu dezechilibrele, erorile și incertitudinea ei. De altfel, un lucru evident când se compară Acțiunea umană cu orice manual mainstream de economie al epocii Samuelson[23] este locul central ocupat de timp, incertitudine, rolul antreprenorului și al banilor în prima, în opoziția cu caracterul marginal și artificial al acestor discuții în cele din urmă.
Calculul economic
Nu este deloc întâmplător locul în care Mises așază anumite discuții, așa cum este cea cu privire la calculul economic. Deja am menționat mai sus câteva lucruri legate de aceasta. Din faptul că i se dedică o parte separată, care e plasată înainte oricăror discuții economice substanțiale, se vede că Mises nu concepe înțelegerea economiei desprinsă de calcul economic. În teoria schimbului, a pieței, a activității antreprenoriale, a banilor[24], a crizelor, a socialismului, a intervenționismului etc., calculul economic e un fir roșu, conducător, care leagă discuțiile între ele și care dă sens economiei în ansamblu. Din acest punct de vedere, Mises este primul economist care se emancipează decisiv de ceea ce el numea „ficțiunea barter” – sau economia complexă bazată pe barter. Practic toți economiștii de până la el (și majoritatea covârșitoare a celor de după) încă operează în această ficțiune. Anume că tainițele ascunse ale economiei pot fi suficient de bine scoase la lumină contemplând o economie bazată pe barter din care calculul economic în termeni monetari lipsește, introducerea ulterioară a „complicației” numită bani nemodificând substanțial analiza. Probabil cea mai pernicioasă consecință a iluziei barterului complex[25] (după himera „reprezentării producției reale în masa monetară” și iluzia posibilității managementului științific al cantității de bani din economie, ambele subîntinse de idealul problematic al banilor neutri[26]) este că nu facilitează deloc diferențierea problemelor economice de cele tehnologice. Structura de producție este coerentă economic numai în lumina unei constelații de prețuri monetare endogene procesului, indiferent câtă plauzibilitate ar putea avea ea în termeni tehnologici. O fabrică, o fermă, un complex imobiliar, o platformă industrială pot fi foarte bine inteligibile tehnologic, dar în același timp risipă colosală de resurse din punct de vedere economic. Fără conceptele misesiene de acțiune calculată, coerență calculațională și haos calculațional nu pot fi înțelese nici economia modernă și nici care-i până la urmă cauza fundamentală a prăbușirii sistemelor socialiste, dincolo de sultanismul conducătorilor și corupția nomenclaturii, șocurile externe de tip prețul petrolului sau rambursarea integrală forțată a datoriei externe.
Avantajul comparativ
Una dintre cele mai surprinzătoare trăsături a cărții este locul extrem de important pe care îl ocupă în economia ei argumentativă principiul avantajului comparativ sau, după cum l-a redenumit Mises cu intenție generalizatoare, legea ricardiană a asocierii. Principiul este introdus devreme, la începutul părții a doua (Acțiunea în societate), în capitolul VIII (Societatea umană). Mises nu îl consideră – ca Ricardo, poate – simplă dovadă irefutabilă a superiorității liberului schimb față de protecționism în comerțul internațional și politica comercială, ci mult mai mult de atât. Legea asocierii descrie structura esențială a vieții sociale în virtutea căreia cooperarea socială pașnică este inteligibilă, fezabilă și, mai ales, reciproc avantajoasă (superioară izolării și autarhiei). Redat cât mai succint, principiul asocierii spune că există posibilitatea cooperării sociale chiar și în situația în care una dintre părți este inferioară din toate punctele de vedere (reversul medaliei fiind că cealaltă parte este superioară din toate punctele de vedere: tehnic, înzestrare cu talente, resurse, experiență etc.). Și anume, cel inferior trebuie să se specializeze în branșele în care inferioritatea sa este mai puțin pronunțată (ineficiența sa este relativ mai mică – aici are avantaj comparativ, chiar dacă nu are nici un avantaj absolut), iar cel superior trebuie să se dedice sferelor productive în care superioritatea sa este mai pronunțată (eficiența sa este relativ mai mare). Asocierea în aceste condiții sporește productivitatea globală a eforturilor membrilor societății și, implicit, și partea care revine fiecăruia. Mises vede legea asocierii sau avantajul comparativ la lucru oriunde apar frânturi de societate umană – în familie, sat, oraș/polis, regiune, națiune sau mapamond. Este principiul care subîntinde posibilitatea (nu necesitatea sau inevitabilitatea) marii societăți umane (Great Society) în care oamenii se văd universal ca parteneri, și nu ca adversari sau concurenți ireductibili. Prin această discuție Mises reușește să sublinieze și contrastul (nicidecum analogia sau identitatea) dintre competiția biologică și cea economică. Spre deosebire de prima, care are ca deznodământ dispariția fizică a celui mai slab, cea de a doua nu face decât să-l plaseze în structura socială de producție acolo unde are avantaje comparative. Iar avantaje comparative – tocmai aceasta este partea spectaculoasă ca implicație – oricine are, oricât ar fi de ineficient în termeni absoluți. De asemenea, o altă manieră de a interpreta avantajul comparativ este tocmai opusul ideii că cei bogați se îmbogățesc sărăcindu-i pe cei săraci, bogăția primilor fiind cauza sărăciei ultimilor. Lucrurile stau chiar pe dos. Pe piața liberă, bogații nu se pot îmbogăți (și nu pot rămâne bogați) decât îmbogățindu-i pe ceilalți. Oricum, nu există o legătură necesară între bogăția unora și sărăcia altora[27]. Judiciozitatea resentimentului sau a invidiei este, și din această perspectivă, cu atât mai șubredă.
Societatea, în concepția misesiană, apare astfel ca marele mijloc prin care toți își pot satisface mai bine propriile scopuri. Tema legii asocierii dublată de cea a calculului economic în termeni monetari care permit laolaltă formarea și coordonarea structurilor sociale complexe fac din Mises, în termenii lui Joseph Salerno, un raționalist social. Participarea omului în societate nu este doar naturală, firească ci e și o opțiune rațională permanent reconfirmată pentru civilizație în detrimentul relativelor grade de barbarie[28]. De altfel, poate e potrivit la acest punct să amintim că primul titlu pe care Mises l-a avut în vedere pentru tratat a fost Cooperarea socială.
Geniul și ascetul
Acțiunea umană rezervă cititorilor săi și surprize absolute, dacă ne este îngăduită hiperbola. S-ar încadra aici considerațiile misesiene referitoare la geniul creator și ascet. Primul este văzut în lumină foarte favorabilă; cel de-al doilea cel mult ca o ciudățenie indiferentă, dacă nu chiar ca o anomalie deranjantă.
Geniului creator Mises îi dedică un subcapitol, în finalul primei părți a tratatului, și de asemenea îl pomenește în câteva rânduri și contexte (după cum se poate vedea și din index). Problema pare să îl preocupe deoarece găsește conceptul de geniu ca foarte intuitiv, și ca descriind un fenomen de netăgăduit care apare în societatea umană (chiar dacă relativ rar). De asemenea, i se pare că geniul contribuie prin creativitatea sa la dezvoltarea civilizației umane. Pe alocuri, modul de exprimare al lui Mises în acest context capătă accente atipice pentru el, geniul fiind „un dar gratuit al destinului”. În sens tehnic, însă, conceptul îi ridică probleme deoarece nu poate fi încadrat în teoria producției și distribuției. Creația genială nu este simplu muncă (deci nici remunerabilă cu vreun fel de salariu sau rentă de genialitate) și nici nu poate fi clasificată sec ca formă de producție. Are, implicit, statutul unei excepții în teoria producției, fiind în sine „o dată ultimă” (ca să folosim limbajul lui Mises). Dar acest lucru echivalează cu a admite că organizarea în regim de piață liberă beneficiază de ceva din afara pieței libere – genialitatea creativă – și neîncadrabil ca atare în categoriile pieței libere. Mai mult, această contribuție cumva din afara pieței este responsabilă pentru mari deschideri de drumuri și inovații, potențând prin aceasta piața, deși piața în sine nu e în stare sau în măsură să evalueze acest sprijin ca atare, internalizându-l, remunerându-l, producându-l, dezvoltându-l sau investind în el. Mises aici atinge o discuție pe care nu o poartă ca atare până la capăt, anume: dacă există un astfel de factor din afara sferei pieței libere, dar care are o contribuție crucială la bunul mers al acesteia, oare e singurul?
Se vede imediat că discuția e relevantă și că nu poate fi evitată când ne îndreptăm atenția asupra celeilalte categorii surpriză la care Mises se referă adesea, dar pe care n-o vede într-o lumină la fel de bună: asceții. Nici asceții nu pot fi încadrați direct și sec în diviziunea muncii, deoarece demersul lor este tocmai unul al fugii de lume și de lumesc. Principiul lor nu este încadrarea în societate pe baza avantajului comparativ ci ieșirea din societate pentru a putea duce lupta pentru virtute și mântuire personală pe un teren mai favorabil[29]. Pentru Mises asceții (consecvenți) sunt problematici tocmai în ideea că pentru ei beneficiile diviziunii sociale extinse a muncii nu sunt suficient de atractive. Restul oamenilor vor, cum spune el, bogăție mai degrabă decât sărăcie, sănătate mai degrabă decât boală, etc. Adică ceea ce vrea „tot omul”. Acest „ceea ce vrea tot omul” îi permite lui Mises să confere ideii liberale un grad maxim de generalitate. Mai mult, acest grad de generalitate i-ar permite să prezinte idealul societății liberale bazată pe un sistem capitalist de piață liberă nu printr-o judecată de valoare („trebuie să adoptă acest sistem”), ci printr-una de tip „dacă… atunci”, aproape epurată de orice considerente normative: dacă toată lumea vrea mai multe bunuri și nu mai puține, sănătate și nu boală, prosperitate și nu sărăcie etc., atunci mijlocul adecvat pentru atingerea acestui scop general este economia capitalistă de piață liberă bazată pe proprietatea privată și diviziunea extinsă a muncii. Această abordare, în măsura în care ar fi corectă, ar permite evitarea discuțiilor mai grele de natură metafizică, etică, teologică etc. și ar fi cumva cea mai economicoasă formulă de facilitare a cooperării sociale.
Or, tocmai asta fac asceții. Nu vor ceea ce vrea tot omul. Vor sărăcie de bună voie, de pildă[30]. Existența lor îi relevă lui Mises că totuși, inferența sa cu privire la oportunitatea pieței libere capitaliste este dependentă de cel puțin o judecată de valoare („nu e bine să ne dorim ce-și doresc asceții”), ceea ce-l face să se simtă inconfortabil. Ezită între a-i clasa resemnat în categoria minorităților irelevante practic și a-i considera cazuri patologice. Ce face discuția cu atât mai interesantă este că exact aceeași extraneitate în raport cu piața îi convine în cazul geniului și-l deranjează în cazul ascetului. Cert este, totuși, că Mises are puterea și onestitatea intelectuală și umană de a aborda aceste probleme și de a nu le băga sub preș. Asta dă o dată în plus valoare tratatului, care nu e nici pe departe o litanie dogmatică, cum acuză mulți, mai ales din cei care nu l-au citit, ci un efort autentic al unui gânditor care, dacă putem spune astfel, joacă tare cu toate cărțile la vedere.
În încheiere aș reitera un gând deja vechi pentru mine. A citi Acțiunea umană cu simțul răspunderii echivalează cel puțin cu un an întreg de facultate de economie (sau de științe sociale)[31]. Cartea oferă de toate, de la conținutul efectiv și faptul că trece în revistă cam toate problemele economice importante, la faptul că are organizare arhitectonică și că elementele formează un tot unitar inteligibil. De asemenea, o proprietate a acestei cărți deja verificată în numeroasele seminarii care s-au bazat pe parcurgerea și studierea ei, este aceea de a fi formativă. Poate e cel mai bun loc aici să spunem – așa cum Mises însuși spunea despre lectura Principiilor de economie a lui Carl Menger – că lectura Acțiunii umane va face din cititor – între multe altele – un economist.[32]
[1] Relatările existente o arată pe mama sa, Adele, ca fiind o femeie puternică și excepțională. De asemenea, unul dintre frații lui Mises, Richard von Mises (un al treilea frate, Karl, n-a trăit prea mult) a ajuns la rândul lui mare savant și inovator în domeniul matematicii, în special teoria probabilităților, dar și în domenii aplicate, precum teoria zborului. Vezi Hülsmann, Jörg Guido, Mises. The Last Knight of Liberalism, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007, de care ne-am folosit ca material de bază pentru realizarea acestei scurte biografii misesiene.
[2] Ca detaliu de biografie intelectuală, Mises spune despre sine în memorii: „when I entered the university, I […] was a thorough statist (când am intrat la universitate, eram etatist până în măduva oaselor)” (Hülsmann, Last Knight…, p. 79).
[3] Cu întrerupere pe perioada cât a activat în armata austro-ungară în timpul primului război mondial. Căpitan de artilerie, Mises a participat în focul luptelor fiind chiar rănit destul de grav. A luptat și pe frontul românesc, ajungând până la București. Povestea pe larg, în biografia amintită a lui Hülsmann, pp. 257 și urm.
[4] Probabil cea mai bună introducere la temele misesiene rămâne Ludwig von Mises pe înțelesul tuturor a lui Murray N. Rothbard, disponibilă ca postfață în Ludwig von Mises, Economia în 7 lecții. Gânduri pentru cei de azi și cei de mâine, Institutul Ludwig von Mises – România, 2010. De asemenea, un material în română care tratează pe larg temele misesiene, cu referire specială la cele din Acțiunea umană este și Mihai-Vladimir Topan, Biblia economică a omului civilizat. Un comentariu la „Acțiunea umană” de Ludwig von Mises, Institutul Ludwig von Mises – România, 2017.
[5] După părerea lui J.G. Hülsmann, care cel mai probabil este și cea corectă, traducere mai riguroasă a titlului ar fi Teoria banilor și a mijloacelor fiduciare, deoarece tocmai conceptualizarea mijloacelor fiduciare – ca substitute monetare fără acoperite în monedă propriu zisă cu efecte economice importate – este una din contribuțiile cele mai importante ale cărții. Pe linia acestui concept, lucrarea este de pionierat și prin aceea că schițează teoria a crizelor.
[6] Joseph Salerno spune undeva că importanța scrierii acestui tratat nu trebuie subestimată. Practic a făcut cu putință menținerea școlii austriece și renașterea ei după război. Poate tocmai pentru că nu a scris un tratat comparabil, nu a lăsat în urma sa o școală F.A. Hayek, de pildă.
[7] Această formulă de sintetizare a concepției misesiene, ultra esențializată dar totuși extrem de fidelă, am auzit-o prima dată la Cristian Comănescu, traducătorul Acțiunii umane în limba română, membru fondator și primul președinte al Institutului Ludwig von Mises – România.
[8] Fără a putea face o distincție precisă, economiile devin complexe pe măsură ce se generalizează utilizarea monedei. Până ce participanții la proces nu resimt calculul monetar ca indispensabil pentru a se ghida în interiorul economiei am putea spune că economia este încă suficient de simplă (gen o gospodărie rurală, o latifundie cvasi-autosuficientă, un sat, o mănăstire etc.). Problema (distincției economie simplă versus economie complexă) este atinsă de David Gordon într-un articol, parte a unei dezbateri cu Bryan Caplan, intitulat Must Economies Be Rational?, Mises Review 10, Nr. 3 (Toamna, 2004), disponibil on-line https://mises.org/library/socialism-really-%E2%80%98impossible%E2%80%99-bryan-caplan.
[9] Cum sugestiv spune Mises, la pag. 274: „Într-o societate de piață direcționarea tuturor activităților economice cade în sarcina antreprenorilor. Ei sunt cei ce controlează producția. Ei pilotează și cârmesc vasul. Un observator superficial ar putea crede că ei dețin supremația. Dar lucrurile nu stau astfel. Ei trebuie să asculte necondiționat de ordinele căpitanului. Iar căpitan este consumatorul. Nici antreprenorii, nici fermierii, nici capitaliștii nu determină ce anume trebuie produs. Decizia asta o iau consumatorii. Dacă un om de afaceri nu ascultă cu strictețe de ordinele publicului, așa cum îi sunt ele transmise prin structura prețurilor de piață, el suferă pierderi, ajunge la faliment și este astfel îndepărtat din poziția eminentă de cârmaci. El va fi înlocuit de alte persoane, care s-au dovedit mai capabile de a satisface cererea consumatorilor”.
[10] Ajuns la o vârstă venerabilă să vadă ascensiunea „teoriei creșterii economice” Mises deplângea regresul analitic pe care îl consfințea această „nouă ramură”. Înlocuia biologizant și prin epurarea economiei de factorul intențional uman (deci esența, omul în acțiune, întreprinzătorul) vechea teorie a capitalului (care s-a cam pierdut) în care acumularea de capital („creșterea”) era o chestiune evident inteligibilă doar praxeologic (în termeni de acțiune umană, în speță de amânare a consumului prezent, deci economisire și investire, toate acestea privite iarăși antreprenorial, nu mecanic, și nici în comode presupoziții de certitudine)
[11] Inflația simplă ar fi creșterea artificială a masei monetare (prin substitute monetare fără acoperire în monedă propriu-zisă în context cu monedă marfă; orice expansiune a masei monetare în context de monedă fiat sau decret) injectată direct în economie. Banii noi pătrund într-un loc anume în economie și urmează un traseu anume, revoluționând observabil structura de prețuri de regulă în sus („creșterea generalizată a prețurilor”), lucru perceput ca erodare a puterii de cumpărare a unității monetare. De asemenea, cum prețurile nu cresc toate în același timp și în aceeași măsură (banii nu sunt neutri, va zice Mises) are loc concomitent și un proces de redistribuție (efectele Cantillon) dinspre cei care primesc noii bani ultimii (sau nu-i mai primesc deloc) dar se confruntă cu prețuri crescute (deci sărăcesc), către cei care-i primesc primii și care s-au confruntat cu prețurile vechi, încă „necrescute” (și care câștigă).
[12] Acest lucru este posibil deoarece sistemele bancare moderne operează cu așa-numitele rezerve fracționare, adică nu fac diferența netă între depozite și credite, adică între banii pe care deponenții ar dori să-i considere ca fiind permanent la dispoziția lor și cei pe care îi tratează ca pe un împrumut pe termen ferm dat băncii (contra unei dobânzi atractive) și care nu ar mai trebui considerați ca făcând parte din disponibilitățile lor monetare curente (cash balance). Un alt mod de a spune același lucru: dacă operează cu rezerve fracționare, băncile pot da cu împrumut mai mult decât permit economisirile populației (inclusiv ale lor, dacă e vorba de capitalul propriu), devenind prin însăși modul lor de funcționare atât creatori de masă monetară, cât și – cel puți la fel de grav – creatori de credit practic „din nimic”.
[13] Discountul pe care, ceteris paribus, bunurile viitoare îl fac față de bunurile prezente de aceeași cantitate și calitate.
[14] A se vedea Adler, Mortimer J. și Van Doren, Charles, Cum se citește o carte. Ghidul clasic pentru o lectură inteligentă, Editura Paralela 45, 2017.
[15] Am în vedere aici reportaje despre diversele crize care, sub aparența detaliului istoric atent și a caracterului comprehensiv (și totodată pretins științific și obiectiv), spun până la urmă o naivă poveste în care, de exemplu, prețul acțiunilor (sau al imobiliarelor) a crescut și a tot crescut (spre euforia tuturor) până când la un moment dat n-a mai crescut, ba chiar a început să scadă, și a tot scăzut (spre disperarea tuturor). Și asta fără a oferi nicăieri un răspuns la întrebarea de ce s-au petrecut lucrurile tocmai astfel.
[16] Mises îl creditează pe Espinas cu crearea sau prima utilizare a termenului. De asemenea, e de reținut că praxeologia misesiană nu e totuna cu ideea de praxiologie care se mai utilizează în contexte – și pe filiere – marxiste.
[17] „Dată ultimă” dacă avem în vedere imposibilitatea de a reduce fenomenul acțiunii umane la alte fenomene mai fundamentale, dacă putem spune așa, în termenii cărora acțiunea însăși ar putea fi mai bine explicată, analizată și înțeleasă ca fenomen compus și derivat. Dacă privim acțiunea umană cumva invers, în sensul de axiomă, de punct arhimedic de ancorare a întregului edificiu al științelor sociale, inclusiv economia, atunci ea ar putea fi numită „dată primă”.
[18] Și aici tocmai l-am regăsit pe Mises apărându-și axioma la fel cum Aristotel își apără axiomele logicii. Anume punctând că anumite propoziții, enunțuri, adevăruri sunt în așa măsură de neocolit încât chiar și negația lor le presupune ca adevărate, ceea ce face negația incoerentă.
[19] Doar indivizii umani acționează ca atare, și nu grupurile. Grupurile acționează numai prin intermediul indivizilor care le compun.
[20] Valoarea bunurilor economice (cea economică, relevantă pentru explicarea formării prețurilor) nu este obiectivă și nu există separat ca atare, ci numai prin prisma preferințelor subiecților umani. Preferințele subiective ale oamenilor conferă valoare bunurilor.
[21] Este un proiect în sine a urmări în ce fel acțiunea (action) misesiană este un concept diferit de cel de comportament (behavior) din paradigma economiei comportamentale, la modă în prezent și prin prisma premiului Nobel (mai bine zis al Băncii Centrale a Suediei) pentru economie conferit recent (2017) lui Richard Thaler. În speță, ideea de behavior este aplicabilă atât oamenilor, cât și păsărilor, bacteriilor, cometelor sau gazelor și știința care studiază „comportamentele” acestor entități este principial metodologic monistă (aceeași unică metodă „științifică” se utilizează în toate științele; de aici și observabila sinergie „economie comportamentală – economie experimentală”), pe când cea de action a lui Mises este specific umană, implicând un dualism metodologic în virtutea căruia științele sociale sau ale omului necesită metode categorial diferite de științele naturale sau ale universului exterior non-uman.
[22] Deși Mises ar avea rezerve față de această exprimare, fiind mai degrabă un sceptic atât în privința esențialismului cât și a naturalismului. E drept că scepticismul pare mai mult declarativ decât pus efectiv în aplicare, dar rămâne o discuție în sine dacă referințele aprobative la Freud, Bergson sau Mandeville nu se coroborează cu acesta (scepticismul privind natura umană), totuși.
[23] Pe care îl avem aici în vedere ca autor al formei clasice a manualelor moderne de economie prin celebrul său Economics (prima ediție 1948).
[24] Deși când vorbește de calcul economic Mises are în vedere întotdeauna calculul monetar sau în termeni monetari, introduce conceptul de calcul înaintea celui de monedă. Acest lucru în sine ranforsează ideea importanței pe care el o acordă conceptului.
[25] Ideea că poate exista o economie complexă bazată, pe diviziunea extinsă a muncii, dar în același timp care să funcționeze strict prin schimburi directe, bun contra bun, fără bani.
[26] Moneda neutră ar fi, pe scurt, aceea care, crescându-i-se cantitatea (sau masa monetară), ar duce la o creștere simultană a tuturor prețurilor în aceeași măsură. De pildă, o dublare a cantității de bani ar duce la dublarea imediată și concomitentă a tuturor prețurilor. Ideea de neutralitate vine din faptul că dacă lucrurile s-ar întâmpla realmente astfel, variabilele „nominale” ar lăsa practic neatinse variabilele „reale”, fără a influența consumul, structura producției și alocarea factorilor de producție.
[27] Bineînțeles, o legătură particulară poate oricând apărea. Furtul, jaful, exproprierea este oricând posibilă și în aceste cazuri agresorul se îmbogățește (relativ) pe seama victimei.
[28] Evident, reversul este opțiunea – din greșeală sau convingere – pentru opusul civilizației.
[29] Mises pare să opereze cu o viziune extremă a ascetismului, întruchipată de o anumită secta jainistă pentru care obiectivul este punerea în surdină a tuturor caracteristicilor umane ca atare, respingerea vieții, depersonalizarea, reificarea. Dacă-i acceptăm cadrul, considerațiile lui sunt mai tari și mai relevante, însă se poate răspunde că au aplicabilitatea foarte limitată, și că marile tradiții ascetice (precum cea creștină) nu satisfac descrierea propusă și ar trebui abordate diferit.
[30] Văzută ca virtute în creștinismul ortodox, de pildă. Mises pare să nu cunoască adecvat această tradiție, considerându-l ca exponent valid („eminent”) pe Nikolai Berdiaev.
[31] Asta fără să însemne că n-ar fi de interes pentru nespecialiști, ci dimpotrivă, deoarece nu e marcată de tarele duhului contemporan „academic” – cuvânt care a ajuns să însemne „irelevant” sau „neimportant”.
[32] Două lucrări utile în mai buna parcurgere și înțelegere a tratatului misesian sunt Greaves, Percy L., Mises Made Easier: A Glossary for Ludwig von Mises’ Human Action, Free Market Books, 1974 (inclus în volumul al patrulea al ediției Liberty Fund a Human Action, disponibilă on-line) și Murphy, Robert P. & Gabriel, Amadeus, Study Guide to “Human Action. A Treatise on Economics”, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2008 (disponibil și acesta on-line pe site-ul institutului).
