De foarte multe ori în această pandemie, acei decidenți care revendică mai degrabă competențe, calificări și atribuții de natură medicală și epidemiologică s-au exprimat aproape vexați, delimitându-se de aspectele politice. Cumva după o formulă de tipul: „noi nu facem politică aici – cu varianta: nu facem politica nimănui – ci medicină și epidemiologie”!
Astfel, începând de la dl. președinte Klaus Iohannis care lua implicit de bună această separație netă între politică și știința medicală, invocând pentru deciziile de carantinare consilierea experților; continuând cu dl. Raed Arafat din fruntea CSU, care la rândul lui deplângea adesea „politizarea” măsurilor din pandemie și a eventualelor incidente nefericite; și terminând cu doamna (ex)consilier în Ministerul Sănătății, Andreea Moldovan, care explica senină și oarecum cu bune intenții faptul că dânsa nu și-a făcut decât profesia (adică „știință medicală aplicată”, se subînțelege) fără să intre în chestiuni de politică (pe ideea că ce-a făcut în spital în Brașov încerca să facă și în minister; că doar care-o fi diferența?); în toate aceste cazuri, repet, iese la iveală această iluzie, comodă pentru actorii direct implicați dar periculoasă pentru noi ceilalți vizați în ultimă instanță de deciziile primilor, a posibilității reale de a aborda pandemia strict medical sau, mai mult, strict științific (de ce nu suprapun „medical” peste „științific” se va vedea din cele ce urmează, sper).
De asemenea, recent, epidemiologul șef al SUA, Anthony Fauci, a fost interpelat în Congres de republicanul Jim Jordan, ultimul cerându-i primului criterii specifice cât mai clare pentru a marca restaurarea libertăților cetățenilor americani știrbite semnificativ în ultimul an. Dl. Fauci a răspuns cam în genul următor: „Dumneata vorbești de libertate și libertăți. Eu privesc chestiunea ca pe o măsură de sănătate publică menită a preveni moartea și spitalizarea oamenilor”. Subtextul fiind că e cumva nelegitim și neserios ca domnia sa, Fauci, să fie confruntat cu astfel de întrebări și probleme.
Dacă e să fim și mai tipicari aici, răspunsul d-lui Fauci poate fi citit în trei feluri, toate problematice după părerea mea:
- problema pandemiei Covid este strict medicală și nu are aspecte politice, punct; de aceea, în virtutea expertizei, de rezolvarea ei se ocupă experții în sănătate;
- chiar dacă pandemia Covid o fi având și aspecte politice, acelea sunt complet separabile de cele medicale; poate că politicienii încearcă să le exploateze pentru dezbaterile și duelurile lor politice menite să le aducă popularitate, votanți și putere, însă experții medicali se țin departe (o pot face, și o fac) de aceste probleme, concentrându-se strict asupra aspectelor – repetăm, complet separabile – medicale; și
- chiar dacă pandemia Covid are și implicații politice ce țin de drepturi și libertăți (de circulație, de exprimare, religioasă, de petiție și protest, de adunare, de simplă utilizare a proprietății în cadrul afacerilor private etc.), acestea sunt net inferioare ca relevanță în prezent prin comparație cu riscurile medicale de îmbolnăvire, îmbolnăvire gravă și deces pe scară largă; așa încât, din nou e neserios cumva să ridici problema paiului din ochiul epidemiologilor, dar să nu vezi bârna din ochiul politicianului sau cetățeanului care pune în discuție măsurile sanitare.
O autosuficiență asemănătoare arăta și d-na Alina Mungiu Pippidi de curând în rândurile ziarului Adevărul, invocând un caracter indiscutabil al necesității de a carantina Bucureștiul care – dacă bine îmi aduc aminte – numai prin iresponsabilitatea politică a rămas deschis, în ciuda evidenței științific-medicale. Și ar putea fi date multe astfel de cazuri de lectură unilaterală a realității curente strict în cheie (voit) medicală.
§
Paranteză: când economiștii clasici au făcut abstractizarea omului în homo oecomonicus care avea profilul redus la calitatea sa de om de afaceri în sensul cel mai îngust, adică de căutător robotic al profitului monetar, faptul a fost perceput ca o calamitate, chiar dacă economiștii înșiși nu l-au folosit aproape niciodată mai mult decât ca pe un instrument analitic în studiul realității și nicidecum ca pe un model fidel al acesteia.
Zilele acestea, când trăim ascensiunea lui homo sanus sau homo medicinus care e ca un roboțel care nu mai caută decât sănătatea fizică sau clinică – deși în ultimul an, cu închiderea în casă și cu consecințele tot medicale, dar pe alte linii decât Covid, nu rezultă că se urmărește cu obstinație nici măcar sănătatea clinică în ansamblu, ci ceva mult mai îngust – în loc să fie privită ca o deficiență, ca o reducție de folosit cu discernământ, dimpotrivă: toți cei care nu o îmbrățișează fără rest devin suspecți, ne-educați, dezinformați, conspiraționiști etc.
§
Acum revenind: cred că nimeni în toate mințile nu poate nega că măsurile anti-Covid propuse au simultan componente medicale și componente politice (în fapt cred că au toate componentele naturii umane, în diverse grade).
Cum să spui că obligativitatea de a purta mască în spațiul public, inclusiv în aer liber, nu are o componentă politică de limitare a libertății? Sau că obligativitatea de a-ți stopa afacerea, de asemenea, e strict o problemă medicală? În esență, a spune asta echivalează cu a pune pe ochi niște ochelari de cal (pseudo)medicali și a refuza să vezi orice alt tip de aspecte sau implicații a problemei zis medicale avute în vedere. Ar fi ca atunci când, privind un cub din lemn, doi copii s-ar certa, unul zicând că este cub, celălalt răspunzând că nu, e din lemn.
Așadar, ideea de la punctul (1) de mai sus – pandemia are numai aspecte medicale – credem că este reducționistă și greșită. De asemenea, imediat ne putem da seama că și punctul (2) aspectele medicale sunt strict separabile de cele politice, economice, sociale etc., este și el problematic. În gândire, aspectele pot până la un punct fi separate analitic. În practică însă, adică în viața reală, dacă uiți că acel cub pe care-l privești geometric e din lemn, s-ar putea să te arzi cu el, ca să zic așa.
Orice măsură medicală, mai ales de sănătate publică, vine la pachet cu aspecte politice, economice, sociale, psihologice etc. Că vrem să vedem asta, că nu. Cu atât mai mult cu cât vorbim de acest domeniu, al sănătății publice (public health, ca opus cumva sănătății individuale, sau personal health). Acesta are din start, congenital ca să spunem așa, componenta „publică”, deci politică, în care instituțiile sociale și politice sunt implicate încă de la momentul definirii problemelor de sănătate publică.
Mai mult, chiar și la nivel individual, diferența între un diagnostic strict descriptiv („aveți dantura puțin deformată; dacă vă puneți aparat veți avea mai puține probleme peste 20-30 de ani”) și o acțiune (policy) de tipul achiziționării și purtării unui aparat dentar este mare. Medicul oferă descrierea situației plus o anumită opinie în legătură cu cursul de acțiune. Nu va fi însă cel care hotărăște. Chiar și dacă e vorba de o intervenție de urgență, se subînțelege că medicii acționează pe baza practicilor încercate care au dat rezultate în trecut. Și dacă e vorba de decizii grele, pacientul (dacă este conștient) sau familia trebuie consultați.
Revenind, știința medicală e una; practica medicală – și cu atât mai mult sănătatea publică – e alta. Practica medicală și sănătatea publică nu pot fi despărțite, golite, epurate de aspectele lor politice, culturale, religioase, economice, sociale etc. Nu sunt value free, cum se spune în jargon filozofic sau epistemologic, ci value laden. Nu sunt strict tehnice, ci îmbibate valoric. Cine vrea să le impună invocând științificitatea, sfârșește prin a-și impune și valorile. Și nu e de joacă.
Cădem în reflexul lui Marx care, pentru a-și anihila adversarii ideologici, și-a denumit și apărat versiunea lui de pledoarie pentru socialism și comunism ca „științifică”. Corelativul acestui procedeu – de a numi științific ceva ce nu este și de a acționa în virtutea acestei pretenții – este reeducarea și gulagul pentru cei cu „conștiința alienată”, care nu vor sau nu pot să priceapă (dar trebuie că nu vor, din moment ce așa de frumos li se tot explică și li se „comunică” în toate felurile).
Prin urmare, dacă de mai sus ne rămâne doar punctul (3), în care dl. Fauci recunoaște existența simultană a aspectelor epidemiologice și politice (las această etichetă mare ca locum tenens pentru toate celelalte aspecte – social, cultural, economic, religios etc., deoarece cumva prin intermediul politicii își negociază distanța sau apropierea de problema medicală) dar subînțelege că aspectele medicale prevalează, atunci se vede din start că este și politician.
Nu mai poate revendica strict calitatea de epidemiolog neutru. Are deja încorporată în decizia sau poziția adoptată un set de judecăți de valoare, de relevanță care în esență, privindu-i pe ceilalți, sunt de natură politică. Cu atât mai mult cu cât implică imediat corectarea conduitei la nevoie cu forța publică a poliției și justiției.
§
Vă mărturisesc că văzându-l (în filmulețul de pe Youtube) cu câtă nonșalanță tratează problema ridicată de congresmanul republican, m-au trecut fiori reci. I se cerea un lucru cât se poate de rezonabil: ce criterii obiective – științifice; domeniul invocat de el, până la urmă, nu? – poate oferi pentru indicarea mai clară a momentului când libertățile știrbite vor fi restaurate.
Prima observație, crucială: nu a oferit nici un astfel de criteriu; nici măcar nu a încercat. Dacă ar fi avut, l-ar fi putut oferi sec, „științific”, și ar fi încheiat elegant discuția, făcând economie de timp și nervi.
A doua observație: a scăldat-o, nu a recunoscut că nu are un astfel de criteriu. Nici măcar nu a discutat cât de cât problema. Dacă ar fi recunoscut, ar fi pus în lumină mediocritatea științifică a strategiei publice anti Covid (mediocritate care reiese oricum, pentru cine vrea să o vadă, chiar și din conduita dânsului).
În al treilea rând, autosuficiența sa mi s-a părut de tipul caracterului acelor „cei mai răi care ajung în frunte”, după cum zice Hayek undeva în Drumul către servitute, iar un autor ca Paul Gregory probează istoric în caracterele care s-au ridicat în fruntea statului sovietic în jurul lui Stalin.
Îmi pare rău că mă arunc la judecată personală, dar dl. Fauci pare un caracter machiavelic în stare să joace liniștit ruletă rusească cu viața – în sens larg, de viață bună, nu de simplă continuitate a existenței fiziologice – cetățenilor americani. (Mai bine zis de ruletă chinezească; căci observa Joseph Fewsmith că strategiile chinezești în toate cazurile de pandemie invocate în trecutul recent, gripă aviară, primul Covid și altele, se bazează pe o retorică maoistă, și s-ar putea spune chiar că sunt ecouri ale nefericitului „mare salt înainte”, în care se face totul pentru un unic obiectiv central căruia îi sunt sacrificate toate celelalte).
§
Deci, să ne-înțelegem. Deciziile privitoare la pandemie au o componentă politică indubitabilă. Pe scurt sunt (și) politice. Fauci, Arafat, Moldovan, Voiculescu – fac și politică, fără discuție. Asta nu e o problemă câtă vreme nu vor să bage acest aspect sub preș. Căci tocmai asta e chichița: dacă-i politică, politică să fie. Lucrurile trebuie discutate ca atare la lumină, cu toate elementele (inclusiv cele științifice, bineînțeles) pe masă.
Într-un fel, din neînțelegerea sau tratarea superficială a acestui aspect rezultă și accentul disproporționat de mare pus în ultimul an pe „comunicare”, pe evitarea „fake news” și „informarea din surse autorizate”. Dacă problema e văzută ca științifică, ca o problemă de geometrie, e neclar pentru „profesori” (tehnocrații medicali) de ce nu pricep „școlarii” (publicul) demonstrația. Pesemne că sunt chiulangii sau neserioși. Și în atitudinea autosuficientă a celor care nu obosesc să arate cu degetul ce fac și ce nu fac concetățenii lor în pandemie, agravând lucrurile, se ghicește o astfel de perspectivă.
Dar dacă complexitatea problemei e recunoscută ca atare, atitudinea trebuie să se schimbe. Nu mai merge cu poncife ieftine de tipul („dacă ar sta toți două săptămâni în casă!”; „dacă ar purta toți masca!”; „dacă ar purta toți masca cum trebuie!”; „dacă ar purta toți masca inclusiv după ce s-au vaccinat!” etc.).
S-ar vedea că opoziția multor oameni la restricțiile din ultimul an nu este numai științifică, ci și politică. Uitându-ne pe aceleași date empirice, dvs. puteți zice că nu mai ieșiți din casă cel puțin două săptămâni, iar eu că încă nu îmi restrâng cu nimic activitatea; dvs. că nu vă mai duceți nici măcar în vizită la părinți sau frați și surori, iar eu că voi mai merge în continuare chiar și la biserică, unde, dacă voi putea, mă voi împărtăși. Dvs. veți zice că eu îmi asum riscuri prea mari; eu, că sacrificați prea multe de dragul unei relative reduceri a incertitudinii medicale.
§
Dacă la acest punct s-ar ridica obiecția – prea ușor vânturată în pandemie, după părerea mea – că totuși nu e vorba de încălcare a libertății de mișcare, ci dimpotrivă, de utilizare a restricțiilor (la nevoie violent implementate) în scopuri care sunt de fapt defensive: apărarea victimelor supuse riscului de infectare (eventual gravă sau chiar mortală) cu Covid de agresorii infectați efectiv sau potențial cu virusul (după modelul acelei typhoid Mary, care infecta pe toată lumea). Or, și aici se vede o dată în plus, saltul nejustificat făcut de propunătorii restricțiilor în răspăr cu toată tradiția juridică de bun simț a Occidentului. Dacă e să punem problema în termeni de agresiune, atunci așa să fie, dar s-o facem cu nici mai mult nici mai puțin decât rigoarea juridică obișnuită.
Adică începem cu prezumția de nevinovăție și cu contextul existenței unei pandemii virale Covid. O persoană iese din casă fără să poarte mască și își deschide propriul magazin sau chioșc (de la parterul blocului în care locuiește, să zicem). Care este agresiunea pe care o comite? Așteaptă liniștit (sau poate nu chiar atât de liniștit…) cei câțiva clienți care mai au curajul să iasă pe afară sau chiar să intre în spațiul magazinului. Să zicem că nu e convins de pledoaria pentru purtarea măștii (și nici nu are timp să investigheze în profunzime), așa încât opțiunea lui e de a nu purta mască nici măcar în interiorul magazinului său. Realizând că sunt clienți nedumeriți de acest aspect, va avea un moment de cumpănă: întâi va scrie pe ușă „în acest magazin vânzătorii nu poartă mască și clienții nu sunt obligați să intre cu mască (deși, firește, nu-i oprește nimeni dacă vor)”. Dacă vin destui clienți, poate că e suficient atât. Dacă nu, nu are încotro: trebuie să își calce pe inimă și să își pună el mască, ba chiar poate cerând imperios tuturor clienților s-o facă. Și tot așa. Până la acest punct, unde este agresiunea acestui mic întreprinzător?
Dar restricțiile Covid din ultimul an nu au mers în acest spirit juridic rezonabil al Occidentului. Au postulat o vină colectivă difuză – nimeni nu e în particular condamnabil pentru ceva, dar toți în mod colectiv suntem – așa că trebuie luate măsuri nu împotriva cuiva în particular, ci împotriva tuturor laolaltă.
Or, dacă în economie ne permitem luxul de a mai vorbi de bunuri publice sau externalități, în drept nu prea merge. Aici dacă nu putem deconta efectele („vinovăția”) pe persoană fizică, atunci n-o mai facem, punct. Asta înseamnă prezumția de nevinovăție. Și chiar dacă e o problemă gravă cu efecte publice de acumulare sau aglomerare (de tipul paiului care va rupe spatele cămilei, cum se spune), abia individul care ajunge să comită marginal acele acțiuni care au acele efecte demonstrabile asupra celorlalți poate fi tras din principiu la răspundere.
Adică dacă individul A l-a infectat cu Covid pe B, dar în mod demonstrabil – beyond reasonable doubt, vorba ceea – atunci se poate pune problema de a-l considera pe A agresor. Deși și aici, dacă stăm puțin să reflectăm, vom vedea că e caz de multe nuanțe. A fost actul intenționat? A fost neglijent (poate omul e vaccinat, mascat, dezinfectat și a și avut Covid în trecutul recent)? I se mai poate imputa ceva? Mergem pe vătămare din culpă, cum se spune? Sau, dacă răspândirea virusului este – așa cum mulți epidemiologi serioși consideră – invariantă la politicile de sănătate adoptate (orice ai face, virusul se răspândește; virus gonna virus zice englezul) în ce măsură se mai poate atribui vreo vinovăție „purtătorilor”?
Oricum ar sta lucrurile, momentan suntem într-o isterie care nu ne permite nici măcar să ne punem limpede aceste probleme. După care, obosiți, sastisiți și uzați de încercări aproximative cu rezultate dubioase, nici nu vom mai avea chef să mai purtăm astfel de discuții. O vom lua pe scurtătura politicii pure, de astă dată – fără nicio știință că nu vom mai avea chef și răbdare pentru știință – și, fie cei „prudenți” îi reeducă pe „iresponsabili”, fie „plebea” își va smulge parțial libertatea spânzurând de semafoare „tiranii medicali” (zic parțial pentru că va fi probabil cu concurența vreunui partid paradoxal de tip „mână forte” pentru recâștigarea libertăților – și atunci e sigur că libertatea va fi trunchiată, câtă va mai fi). Sau, ca s-o spun mai pe românește, fie va scoate USR-ul AUR-ul în afara legii, fie invers…
§
Bun, dar – m-ar putea întreba cineva – cum rămâne cu argumentul acela mai punctual al prăbușirii sistemului medical și al sufocării secțiilor de terapie intensivă? Nu sunt neloiali și neserioși cei care își revendică libertățile, dar cu fiecare ieșire și „libertate” pe care și-o smulg egoist (fâțâindu-se de colo colo) îngroașă rândurile spitalelor și locurilor ATI limitate, nemailăsând loc pentru ceilalți, mai prudenți, în caz că totuși se îmbolnăvesc și ei cumva? Și e corect ca unii să fie și izolați dar și fără acces la servicii medicale (în vârful valurilor pandemice), iar alții să fie și liberi, dar să și beneficieze de servicii medicale?
Din nou, răspunsul aici nu e deloc evident, și nu e nicidecum strict tehnic sau științific. Oare nu e neloial pentru cei care pun preț așa de mare pe sănătate să impună o restricționare a libertăților celorlalți cu opțiuni diferite? Să le pretindă celorlalți un veritabil experiment social-economic-politic cu consecințe imposibil de întrevăzut, care implică schimbare societală maximală, după refrenul „nimic nu va mai fi la fel”?
Oare nu le-ar face, totuși, cei dispuși să riște, un serviciu (încă mai desfășoară activități; dacă se îmbolnăvesc, în primul rând ei suferă; devin, implicit, cobai pentru rafinarea tratamentelor, de care ulterior pot beneficia și cei pro-izolare mai strictă când se vor îmbolnăvi ulterior)?
Dacă ar exista zone diferite ca abordare, unele unde oamenii au aversiune mai mare la riscul medical, altele unde au o mai mare aversiune la celelalte riscuri, nu ar apărea măcar beneficiile posibilității de a compara în timp real care strategie abordare pare mai ok și din ce anume puncte de vedere?
De asemenea, oare cei care vor totuși să-și păstreze libertățile nu au contribuit și ei la sistemul medical astfel încât să nu li se bată obrazul că, vezi Doamne, dacă vor face Covid, ar trebui să accepte ex ante să li se refuze serviciile de sănătate? Oare nu am putea reformula ultimul argument și invers, zicând așa: dacă adepții restricțiilor mizează atât de mult pe eficacitatea măsurilor propuse, oare nu ar trebui chiar ei să pună puțin skin in the game, vorba lui Nassim Taleb, acceptând tocmai ei ex ante renunțarea la serviciile medicale în caz că se vor îmbolnăvi chiar și în spatele restricțiilor?
Căci pe lângă faptul că toți ceilalți plătim la sistemul de sănătate, via restricții îl vom împovăra pe viitor fie absolut (cu problemele de pe traseele non-Covid), fie contrafactual din cauza relativei sărăciri care va face ca, în termeni reali, sistemul medical post Covid (dar cu Covid pe-acolo cumva endemic) să fie mult mai scump?
Deci și aici mi se pare că nu e atât epidemiologie pură sau știință medicală, cât valori, opțiuni de viață, aversiune diferită la risc, frică diferită de moarte și boală etc., adică lucruri în esență politice – în jargonul adoptat în acest material – care nu pot fi reduse la niște chestiuni medicale.
§
Mai trebuie spus ceva. Cu cât ne îndepărtăm de acele proverbiale deja două săptămâni de „aplatizare a curbei” (cât de amar ironic sună azi, nu?), cu atât situația se modifică. Una e să contempli efectele asupra libertății (politice, religioase, sociale, culturale etc.) pentru măsuri de două săptămâni și alta pentru șase luni, un an sau un deceniu. Intrăm repede în ceea ce aș numi situația sau cazul (4) alternativa nefericită conform căreia absența restricțiilor ne lasă cu problema rezolvării pandemiei, în timp ce restricțiile îndelungate vin cu efecte comparabile, atât medicale pe latura non-Covid, cât și restul de efecte deja de mai multe ori amintite.
Și, de fapt, aici suntem și așa ar trebui purtată discuția. În acest caz, este dincolo de orice putință de tăgadă că toți tehnocrații cu răspunderi zise medicale, fac toată ziua bună ziua și politică – fie că sunt conștienți de asta, fie că nu; ba au ajuns să facă în primul rând politică, că nu știu cât timp mai are cineva ca dl. Arafat să se mai pună la punct cu toate problemele, studiile și cazurile istorice recente și curente, ci merge mai degrabă pe scurtătura protocoalelor șablonarde de la OMS.
Și dacă așa stau lucrurile, politic vorbind, unii dintre noi ar prefera o politică anti-pandemică de tip laissez faire clasic. Poate că e timpul să tratăm din nou oamenii ca pe niște adulți, care își pot face socotelile de viață, riscuri, întreținere și sănătate după cum le dictează discernământul propriu. Cum anume ar putea să se întâmple asta rămâne, în ce mă privește, pentru altă dată.
