Ideile au consecințe. Ideile greșite au consecințe dezastruoase, mortale. Adam Smith a greșit în privința teoriei valorii. Pornind de la premisa greșită că prețurile sunt explicate cauzal de costuri și identificând munca drept elementul omogen care este prezent în diferitele etape din lanțul de producție a unui bun, a elaborat teoria valorii muncă. O teorie greșită care avea să aibă consecințe foarte grave în lumea reală.
De la Adam Smith teoria a fost preluată de David Ricardo și de la Ricardo a ajuns la Marx. Când valoarea muncii nu i s-a părut lui Marx egală cu valoarea bunurilor finale, explicația lui a fost că ceva este în neregulă cu modul capitalist de producție. De aici teoria exploatării și a claselor care se află într-un conflict iremediabil până nu se schimbă radical sistemul. De aici revoluțiile socialiste, comunismul și cele peste 100 de milioane de vieți sacrificate pe altarul unei simple erori de gândire economică.
Dar de fapt nu este nimic în neregulă cu capitalismul de piață liberă. Doar Smith a gândit ceva greșit, dar eroarea a fost între timp explicată și corectată. Prețurile nu sunt formate de costuri, ci de valoarea subiectivă atribuită de cei care vor cumpăra bunurile. Costurile sunt formate de antreprenorii care licitează în anticiparea cererii finale, așa că lucrurile stau pe dos: costurile sunt cauzate de prețuri. Și, mai important, nu trebuie să fie egalitate între ele. Profiturile și dobânzile sunt perfect explicabile și este normal ca muncitorii să nu primească sub formă de salarii întreaga valoare a producției lor.
Erorile gândirii socialiste au fost criticate și corectate încă din secolul XIX, de la apariția lor, dar nu a fost suficient pentru a opri evoluția ideii greșite a exploatării clasei muncitoare de către cea capitalistă. Ideea proastă a prins rădăcini și nu a putut fi oprită înainte de a-și da fructele de tragedie și moarte.
Adam Smith, însă, nu a greșit în privința diviziunii muncii, beneficiilor specializării și liberului schimb. Ideile corecte au consecințe benefice, dătătoare de viață. Revoluția industrială a care a pornit din Marea Britanie, acordurile de liber schimb intern și mai ales internațional care au fost încheiate între națiunile occidentale începând cu secolul XIX sunt manifestările acestor idei corecte și au făcut posibilă o creștere exponențială a prosperității medii a oamenilor la nivel global, în același timp cu o creștere exponențială a populației la nivel global, formând clase de mijloc prospere și scoțând treptat tot mai mulți oameni de sub pragul de sărăcie extremă. O evoluție exponențială multiplicată exponențial, o situație dincolo de orice imaginație a lumii de acum trei sau patru secole.
În prezent de aflăm pe o culme a progresului material, cu toate că ideile de libertate, respect pentru individ și proprietatea sa, piață liberă și liber schimb internațional nu au fost nici pe departe puse în practica instituțională a diverselor țări la potențialul lor maxim. Nu am avut și nu avem nicăieri în lume un capitalism pur, o piață liberă și un comerț internațional complet deschis. Dimpotrivă, formele de agresiune instituțională prin care sunt împiedicate și diminuate proprietatea și crearea de prosperitate prin mecanismele pieței libere au fost tot timpul într-o mișcare de flux și reflux, cu perioade lungi de acumulare a poverii etatice asupra productivității economiei. Crizele și războaiele au fost momente de astfel de salturi în puterea statului contra societății și doar înțelegerea ideilor corecte și respingerea erorii la nivel popular au făcut posibile reformele care au reinstaurat aranjamentele instituționale dătătoare de prosperitate și pace.
În privința războiului tarifar actual, Administrația Trump situează America și lumea într-o involuție care o aruncă ideatic în epoca mercantilistă, pre-Smithiană. Donald Trump gândește, vorbește și acționează ca un mercantilist. Nu înțelege un lucru simplu pe care l-a explicat Adam Smith acum aproape 250 de ani. Dintr-un schimb liber consimțit au de câștigat ambele părți, atât cel care vinde, cât și cel care cumpără. Câștigurile nu trebuie să fie simetrice, nu trebuie să aibă ambele părți de câștigat la fel de mult. Dar, dacă nu ar înțelege fiecare că are de câștigat ceva și că, dacă nu ar face schimbul, ar rămâne într-o situație mai proastă decât dacă l-ar face, atunci schimbul chiar nu ar avea loc.
Ei bine, Trump nu înțelege acest lucru, are o obsesie veche legată de exploatarea cumpărătorului de către vânzător, cu deosebire atunci când vânzătorul este un străin. La fel ca mercantiliștii din epoca premodernă pe care speram că am depășit-o, Trump vrea să vândă lumii mai mult decât cumpără și vrea să-și forțeze toți conaționalii să facă același lucru. Mercantilismul nu a fost niciodată un sistem coerent de gândire, ci o colecție oarecum eterogenă de panseuri contradictorii ale unor oameni de afaceri și de stat, mai degrabă decât ale unor gânditori sau filozofi. Și adesea au fost de fapt încercări de justificare ale unor interese speciale, ale unor lobby-ști interesați să facă profit nu contractual, ci cu sprijinul legislatorului; nu oferind ceva pe o piață unde cererea se poate manifesta liber, ci luând cu forța de la oameni constrânși de monopoluri, restricții, impozite sau taxe vamale. Asta ar putea explica și lipsa de coerență. Nu este vorba de o încercare de descoperire a unor legi economice universale, a adevărului, ci doar de niște minciuni cultivate adesea sforăitor pentru a justifica niște interese meschine și obtuze ale unor însetați de putere și de făcut profituri nu prin servirea, ci prin asuprirea aproapelui.
Cei care caută ingeniozitatea și strategia din spatele acțiunilor lui Trump cred că mai au mult de cotrobăit prin beznă. Este cam deșartă speranța că Trump-the-tariff-man a ridicat taxele vamale doar pentru a obține în cele din urmă o situație de liber schimb. Pentru el, un comerț internațional liber în care SUA va continua să aibă deficite cu restul lumii – și în special deficite bilaterale cu China și alte țări – este ceva de neacceptat, indiferent cât de mic ar fi nivelul reciproc de taxare.
Obtuzitatea politicii tarifare duse de Administrația Trump este cu atât mai mare cu cât statutul dolarului american de monedă de rezervă internațională a fost și este abuzat. Tiparnița de dolari oferă tentația și privilegiul deficitelor americane „fără lacrimi”. Doar inflația de dolari ar fi suficientă pentru a explica o redistribuire de tip Cantillon la nivel internațional dinspre alte țări spre elitele care intră primele în posesia noilor bani ieșiți din sistemul inflaționist și pot cumpăra orice de oriunde la prețurile vechi, încă neajustate la inflația monetară. Un astfel de efect este temporar dar, în măsura în care politica inflaționistă este continuată, efectul se permanentizează. Dacă mai adăugăm și felul în care lucrează ideile mercantiliste în celelalte țări, China în particular, care au dus politici de subvenționare a exporturilor pe cârca propriilor cetățeni, atunci nu ne poate scăpa imaginea unei Americi care este precum domnul Goe, copilul răzgâiat pentru care se dau peste cap toate mamițicile, ca să-l servească cu bunuri ieftine fără să-i ceară în schimb decât hârtiuțele colorate, ceea ce nu-l împiedică să tragă îmbufnat semnalul de alarmă al tarifelor și să frâneze trenul economiei mondiale.
Dacă Trump ar fi înțelept atunci s-ar limita la a tăia reglementări, la a reduce cheltuielile bugetare și taxele și în special la a pune capăt sistemului băncii centrale și inflaționismului. Aceștia ar fi pașii prin care America ar reveni din nou la măreția de odinioară. În niciun caz nu ar reînvia protecționismul care a fost un factor cauzator al Războiului Civil, care a adâncit America în Marea sa Depresiune din anii 1930 și care a dus la generalizarea barierelor tarifare la nivel global, evoluție care a culminat cu Al Doilea Război Mondial. Dar se pare că Donald Trump nu a învățat nimic din războiul tarifar pe care l-a început în primul său mandat.
Prosperitatea imensă pe care a dobândit-o lumea din globalizare, adică din extinderea comerțului internațional și adâncirea specializării, nu este un dat. Ea va dispărea odată cu dispoziția lumii de a face schimb mai degrabă liber. Pe de altă parte, oricând de mare este ponderea SUA în comerțul internațional, logica economică ne spune că politica schimbului liber are sens și dă roade și atunci când acesta este adoptat unilateral. Dacă restul lumii va păstra taxe vamale reduse în ciuda politicii Administrației Trump și dacă se vor face, pe contrasensul acestor politici, pași spre o și mai mare deschidere a comerțului, investițiilor și globalizării în restul lumii, atunci efectele de sărăcire vor fi minimizate.
În ceea de privește politica SUA, este de sperat că va limita abuzul de putere executivă și că această eroare de gândire – trumpismul, sau vechiul mercantilism – va fi oprită înainte de a face mai multe ravagii decât a făcut deja, în primul rând în avuția și chiar viețile americanilor de rând.
