În cadrul seriei de articole Obstacolele din calea prosperității economice a României, am vorbit până acum despre invocarea lăcomiei mediului de afaceri și despre ideologia unor analiști și economiști, ambele considerate de către economistul șef al BNR obstacole în calea reformei fiscale pe care guvernul trebuie să o realizeze cât mai repede. Astăzi, continuăm cu ultima piatră de moară care ține pe loc forțele fiscale eliberatoare de resurse la bugetul statului, respectiv teama politicienilor de reformă.
Cui i-e frică de reforme?
În niciun caz BNR-ului. Nu s-a pus și nu cred că se va pune prea curând problema implicațiilor economico-sociale ale filozofiei monetare cu care operează banca centrală, ea nefiind desigur o excepție de la regula generală sau de la cum funcționează alte bănci centrale ale lumii. Observați că poziția din care se dau sfaturi este una tehnocrată, care se vrea a fi superioară celei politice, înguste oarecum, căci politicianul are în vedere termenul scurt.
Politica fiscală nu este însă cu totul independentă de politica monetară, chiar dacă fiecare se adresează unor probleme diferite. Așadar, o reformă a politicii fiscale trebuie să presupună și o reformă a politicii monetare. Ambele au în centru banii, un obiect al cărui rol sau importanță încă este disputată de școlile de gândire economică. Asta pentru cine nu a ajuns la absurda concluzie – asemănător problemei încălzirii globale – că există un consens în știința economică, consens potrivit căruia statul trebuie să controleze banii și rata dobânzii.
O politică monetară expansionistă, care sporește cantitatea de bani în economie deservind diversele nevoi stringente ale guvernului (sau pur și simplu se evită cu obstinație o recesiune și consecințele ei), generează inflație, ale cărei efecte sunt scăderea puterii de cumpărare și de economisire. În fața unei astfel de situații, guvernelor li se solicită de regulă o creștere a taxelor pentru a tempera consumul și deprecierea. Adică după ce ți-am creat o rezervă financiară cu care să te descurci azi-mâine, conștient fiind de efectul său inflaționist, te somez să ridici taxele, iar eu (banca centrală) ridic la rândul meu rata dobânzii de referință, pentru a nu mai fi atât de facilă cheltuirea rezervei create ex nihilo.
Logica din spate: ne jucăm cu banii și cu puterea de cumpărare a lor, prin simplul fapt că suntem stăpânii banilor și ai politicii monetare și că nu credem că lumea s-ar descurca fără noi. Doar există bancă centrală în orice țară, nu-i așa?
O politică monetară mai restrictivă poate genera animozități guvernamentale, în situația în care guvernul dorește să-și crească controlul asupra activității economice și să inunde piața cu bani noi, iar banca centrală nu răspunde pe măsură. Dorința politicienilor de a avea acces la mai mulți bani este fără culoare politică. Ar fi o naivitate să presupunem că politicienii, în general, nu doresc mai mulți bani și mai multă putere asupra grupurilor beneficiare, adesea din zona de business. Din acest punct de vedere, chiar și cu o viziune mai austeră asupra politicii monetare, o bancă centrală va fi tot timpul supusă presiunilor guvernamentale (care mai în profunzime sunt de fapt, politice) de a interveni pe piața monetară. Sigur că va încerca să nu dea niciodată impresia că cedează la presiuni, poziția ei va fi una de lup moralist, care se joacă cu un instrument teribil de producție a banilor și se presupune că posedă și elementul necesar de virtute așa încât să deosebească presiunile guvernamentale aberante de cele rezonabile, în firea oricărui guvern care vrea mai mulți bani.
Pe de altă parte, s-ar putea ca în urma măsurătorilor econometrico-matematice să rezulte că populația consumă prea puțin pentru a susține oferta existentă, adică ai un soi de deflație, o scădere generalizată a prețurilor. Acceptarea falimentelor sau reajustările în acord cu prețurile și cererea sunt inacceptabile însă pentru banca centrală și mai ales pentru politicieni (aceasta fiind o consecință a filozofiei keynesiene), ele putând genera șomaj care pune în pericol echipa politică aflată la putere.
Când oferta agregată e mai mare decât cererea agregată, politicianul (împreună cu bancherul central) încearcă să salveze acea parte din ofertă aflată în pericol, pentru că niciodată nu știi când vei avea nevoie electoral de ea. Nu mai insistăm asupra modului în care oferta poate fi mai mare decât cererea. Este suficient să spunem că, poate, investițiilor eronate din timpul perioadei de expansiune nu li s-a facilitat reconvertirea capitalului lor către alte utilizări (ba dimpotrivă, au fost ajutate să se mențină artificial cu diverse programe sau subvenții), rămânând astfel blocate în aceleași sectoare în care au crescut predominant cu ajutorului creditului ieftin.
Și-atunci ca să eliberezi mai multă cerere, pentru a veni în întâmpinarea ofertei aflate în dificultate, recomanzi scăderea taxelor. Aceasta este o măsură binevenită oricând, însă, din perspectivă keynesiană, ea nu este realizată pentru rolul fundamental pe care l-ar avea creșterea veniturilor contribuabililor, ca scop în sine. Mai curând, scăderea taxelor e văzută doar ca un mijloc de a pompa mai multe resurse în economie și implicit în agregatele oficiale, și de a evita ceea ce economiștii numesc recesiune. Din perspectivă praxeologică, am putea spune că e un mod oportunist de a te juca cu veniturile și economisirile, căci de îndată ce bugetul guvernamental se va afla la ananghie, aceiași economiști vor recomanda fără rezerve creșterea taxelor (sau, după caz eliminarea excepțiilor fiscale) și deci implicit scăderea veniturilor și economisirilor contribuabililor. Situațiile pot fi cât se poate de diverse pentru a justifica intervenția, iar registrul cu „bolile” de care poate fi suspectă economia de piață este și el stufos.
Devine cât se poate de limpede deci că o abordare keynesiană a relației bani-producție-ocupare este un pretext în virtutea căruia nicicând economia nu poate fi lăsată liberă. În esență, această abordare trădează și o anumită aroganță și superioritate, piața nu poate regla satisfăcător elemente precum cererea, oferta, investițiile etc., însă acest lucru poate fi realizat prin management guvernamental, printr-o tehnocrație bancară pretins apolitică și amorală care posedă o cunoaștere superioară.
Keynes ne apare astfel ca un Henri de Saint-Simon reactualizat și specializat exclusiv pe desemnarea experților cu rol hotărâtor în economie sau ca un Thorstein Veblen, cu mențiunea că sovietul inginerilor (marca Veblen) este înlocuit cu sovietul bancherilor (marca Keynes).
Dar nu există pericole sau o dinamică spre fascism economic sau socialism care vine la pachet cu acest tip de gândire? Nu ne rămâne decât să investigăm și alte opinii. Rothbard, spre pildă, ne transmite să fim vigilenți cu așa-zisul respect al lui Keynes pentru proprietate privată și economie liberă, căci acestea sunt doar ingredientele (sau merele otrăvite) ale unui sistem în care banii și investițiile sunt controlate (prin mecanisme monetare și fiscale) de către stat (Rothbard, 2010, p. 50-51).
Așadar dacă ne plângem de politicienii care sunt dispuși să împartă pomeni electorale și apoi stau impasibili în fața datoriilor pe care le fac, din perspectivă clasic liberală aceasta se datorează și bancherilor centrali care consimt la aceste datorii prin politici monetare ce denaturează valoarea banilor, rata dobânzii și structura productivă a societății. E ușor să acuzi exclusiv politicienii, fără a recunoaște că ești parte din problemă.
Teama politicienilor de a elimina excepțiile fiscale sau de a crește taxele este legitimă. Dacă înțelegem că politicianul democrat operează cu un orizont de timp foarte scurt și că orice decizie luată are potențialul de a-i influența poziția, atunci teama de reformă este ceva firesc.
În același timp este cât se poate de normal ca politicienii să-și aleagă tehnocrații care nu deranjează prea mult, mai ales când e vorba de ținte pe termen scurt și de menținerea procentajului electoral. Iar keynesismul este adjuvantul perfect, căci nu contestă de nicio culoare implicarea statului în economie. De fapt, ca să spunem mai ferm, Keynes nu și-a propus niciodată o teorie a statului. Uitându-ne la peisajul propunerilor ce vin din sfera politică și tehnocrată astăzi vom vedea o structură monolitică și monocromatică ideologic, teribil de plictisitoare. Toți propun același lucru: intervenție sub o formă sau alta. Poate o fi cazul să încercăm și altceva?
Falsa spovedanie
Recent am putut observa cum președintele țării constata (a câta oară în mandatele sale?) cum statul a eșuat din nou (aici un articol mai vechi în care am analizat implicațiile acestor afirmații ale președintelui). Primul ministru, într-un stil asemănător mai că s-ar arăta și el cu degetul dar n-o face, ci arată către sistem.
Tipul acesta de politician nu-ți va spune niciodată că statul (eșuat) trebuie redus, el se identifică cu statul când i se acordă mandatul și se dezice de stat când în mod inexplicabil, acesta eșuează. Statul este un eșec total în orice fază ar fi. Ceea ce acoperă acest eșec și îl face vizibil doar în anumite momente este avuția pe care o creează cei care muncesc, producătorii reali de avuție. A vorbi despre succesul statului în orice acțiune înseamnă de fapt a pune sub obroc succesul formidabil (economic, antreprenorial) al celor care se numesc finanțatorii forțați ai săi, contribuabilii săi.
România – dat fiind nivelul economic la care este – nu are nevoie de astfel de politicieni. Are nevoie de acei politicieni care vor spune constant că fac tot posibilul să nu aibă nevoie (sau să aibă tot mai puțină nevoie) de banii contribuabililor, ci de contribuabili prosperi, autonomi care se îngrijesc de propria viață, de propria familie, de bătrâni. De asemenea, are nevoie de acei politicieni care sunt conștienți pe deplin că au venit să-i servească pe cei care le asigură venitul și puterea.
Pentru asta trebuie ca printre ideile politice ale momentului să-și facă loc și aceea că asistențialismul și intervenționismul guvernamental perpetuu de factură keynesiană nu sunt căi de a merge înainte, ci înapoi, de regres social prin politizarea activității economice și orientarea permanentă a structurii productive a societății către himere extrem de costisitoare (vezi astăzi cazul tranziției către o epocă a neutralității carbonului). Este de asemenea important ca oamenii să înțeleagă că abordarea keynesiană conduce inerent la situații în care ne furăm căciula unii altora, lăsând tot timpul pe seama altcuiva (generațiile viitoare, FMI, UE etc.) rezolvarea problemei (iată cum astăzi suntem în plină mega pomană și dependență de fondurile UE).
Pentru asta este nevoie, paradoxal, de un tip de politician cu contra-stimulente, adică să acționeze contra incitativelor care vin din interiorul sistemului și care de regulă îi paralizează dorința de a reforma căci în jurul lui întreaga echipă îi prezintă eventualele consecințe nefaste, printre care și posibila sau iminenta excludere a sa de pe scena politică.
Referințe bibliografice
Rothbard, Murray, Keynes. The Man, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2010
Stamate-Ștefan, Andreas, Tehnocrația sau catehismul scientist. Despre idei, oameni și fapte, Curs susținut la Academia Privată, București, Noiembrie 2017
Stamate-Ștefan, Andreas, “Tehnocrația, experții și libertatea”, Text publicat pe pagina Academiei Private, 11 mai 2018
