În articolul trecut am discutat despre invocarea lăcomiei mediului de afaceri ca piatră de moară în calea reformelor fiscale pe care România le-ar putea face pentru a ieși din situația de deficit bugetar. Astăzi, continuăm cu o altă piatră de moară identificată de economistul șef al BNR, respectiv ideologia unor analiști și economiști.
Ideologia unor analiști și economiști
Nu voi intra pe zona de cifre, căci nu e relevantă, ea nu face decât să ne constrângă într-o singură direcție, agregată, a calculelor matematice reci, fără a lua în calcul, praxeologic, faptul că în spatele cifrelor sunt persoane cu preferințe și nevoi subiective. Relevante sunt principiile din spatele cifrelor deficitului bugetar. Un lucru elementar pe care îl predau studenților mei este că orice studiu empiric, orice descriere a realității economice este dependentă de teoria cu care decodifici realitatea.
Este, desigur, imposibil să tratăm o problemă „instituțională” sau istorică fără a ne referi la astfel de propoziții generale. Orice raport istoric, indiferent dacă tema sa este reprezentată de condițiile și evenimentele unui trecut îndepărtat sau de cele de ieri, se bazează în mod inevitabil pe un anumit tip de teorie economică. (Mises, 2007, p. 209)
Reamintesc că dihotomia sugerată de economistul șef al BNR este ideologie (unde probabil pune orice încercare de a duce discuția către reducerea statului sau statul minimal) versus realism, pragmatism aritmetic (unde pune orice încercare a reduce deficitul bugetar prin taxare unitară, respectiv eliminarea excepțiilor fiscale).
Totuși, păstrând proporțiile, deficitul bugetar are și el în spate o ideologie. Ea spune că taxarea este legitimă și că guvernul trebuie să se implice în furnizarea unor bunuri și servicii. În sensul în care acestea sunt luate de bune. Ca să ne explice această ideologie, adepții ei pare că ne spun doar atât: ciocu’ mic, asta e lumea civilizată, ăsta e statul modern, nu ieșim noi din turmă. Dacă se întâmplă ca lumea (prin autoritățile ei publice) să ajungă la un nivel de îndatorare și deficite nemaiîntâlnit vreodată în istorie, ea rămâne la fel de civilizată în ochii acestor analiști reci ai datelor. De vină sunt tot indivizii și piața, care au o „propensitate” – să-i spunem patologică –către consum. Totdeauna e prea puțin stat ca să controlezi hoardele de consumatori needucați fiscal, care ba vor să consume, ba te trezești că strică socotelile cu multiplicatorul keynesian, alegând să economisească.
Din acest motiv e nevoie de bancă centrală, se spune, pentru că lumea, în spontaneitatea ei nemăsurată și incontrolabilă în privința gestionării veniturilor, își poate fi sieși groapă. De bună este luată și opinia conform căreia piața nu poate livra unele bunuri și servicii. Toate argumentele economice solide în favoarea pieței și în detrimentul alocării guvernamentale sunt trecute cu vederea, invocându-se cifre. Or, exact principiile dindărătul cifrelor trebuie puse în discuție. Că alegi să nu le discuți s-ar putea înțelege, însă pretenția că suntem în fața unei situații nemaipomenit de științifice, aritmetice, e absurdă.
Dialectica „unii sunt ideologi, alții nu” e lipsită de utilitate retorică și practică. În fond, discuția nu e pe evacuarea ideologiei (căci am văzut mai devreme că statul însuși și deficitul bugetar vin la pachet cu o ideologie, au nevoie de ea) ci pe alegerea unei ideologii cu adevărat în favoarea acelui bine comun și a unei societăți prospere, cel puțin la fel de prospere precum cei din conducerea BNR.
Există totuși o știință a deficitului bugetar? Există, în măsura în care uzează de matematică (neutră ideologic, desigur) și de câteva noțiuni de teorie economică: cerere, ofertă, cheltuieli, venit etc. Restul e ideologie. Luându-le împreună concluzia este una singură: dacă veniturile statului sunt mai mici decât cheltuielile, se cheamă că statul e într-o situație de deficit bugetar. Similar unei persoane care cheltuie mai mult decât încasează, vor rezulta datorii, căci pentru a-și susține consumul va trebui să se îndatoreze. Statul se poate îndatora fie împrumutând bani (de la instituții financiare, bănci sau populație) fie multiplicând banii cu ajutorul băncii centrale. Din acest punct de vedere, orice monetizare a deficitului bugetar prin multiplicarea banilor (respectiv prin necesara scădere a ratei dobânzii) va fi inflaționistă, va crește artificial consumul și va penaliza economisirile și structura productivă a societății.
Datoria guvernului și datoria unei persoane
Spre deosebire de datoria privată, care este realizată pentru a îmbunătăți poziția economică a unei persoane sau firme și care este evaluată monetar pe piață, datoria publică nu presupune o astfel de evaluare, căci în domeniul guvernamental nu se pot naște astfel de evaluări ca urmare a absenței proprietății private. Nu mai poți evalua ceea ce confiști și nici nu poți evalua dacă, după ce ai confiscat mere, vii și faci suc de mere și îl vinzi celor de la care ai confiscat merele. Aplicați asta la orice bun sau serviciu public. Sigur, vor fi niște prețuri acolo, dar ele nu reflectă realitatea: contribuabilii doreau mere, nu suc. Același lucru este valabil și în cazul estimării PIB, sau a produsului agregat la nivel de națiune, în funcție de care se judecă și deficitul bugetar. Prezența cheltuielilor guvernamentale în PIB face imposibilă o evaluare economică a acestui produs.
(…) presupune în mod eronat că produsul guvernamental poate fi măsurat prin ceea ce cheltuie guvernul. În baza căror rațiuni se poate face această presupunere? De fapt, din moment ce serviciile guvernamentale nu sunt evaluate pe piața liberă, nu există nicio modalitate posibilă de a măsura presupusa „contribuție productivă” a guvernului. Toate serviciile guvernamentale, după cum am văzut, sunt monopolizate și furnizate în mod ineficient. (Rothbard, 2004, p. 1293)
Mai mult, neavând un titular concret (căci e vorba de resurse confiscate prin taxare și puse la un loc într-un coș administrat temporar de câțiva delegați politic) datoria publică nu constrânge în fapt pe nimeni, dar în același timp îi constrânge pe toți indivizii unui stat (prin aceea că va fi plătită din taxe sau din banii nou creați de banca centrală împreună cu guvernul). Același aparent paradox îl întâlnim și în cazul proprietății publice (de jure a tuturor, de facto a nimănui). Suntem deci în situația în care delegăm niște persoane să realizeze datorii în numele nostru (fără contract clar, apropos, altă ideologie!) și ne așteptăm să acționeze în acord cu interesele noastre. Nu e nimic rațional aici, și nici moral (decurge din absența contractului). Date fiind aceste probleme inerente, este greșit să presupunem că statul operează în virtutea principiului unui sold bugetar echilibrat. Este greșit să presupunem că poate urmări rațional economic acest echilibru. Chiar dacă el este instituit contabil și legal.
Praxeologia deficitului bugetar
Interpretat praxeologic, deficitul bugetar e mai curând o formă de maximizare a profitului antreprenorilor politici și de a îndepărta concurența politică. Mai ales dacă ai șansa de a lăsa datoria pe umerii concurenților politici. Cu cât te poți îndatora mai mult și îți poți satisface clientela politică, cu atât profitul tău politic crește. Lumea oricum nu votează în funcție de nivelul deficitului bugetar pe care l-ai făcut tu ca politician (nu-și aduce nimeni aminte și efectul său poate fi prelungit în timp). Asta cu atât mai mult cu cât în restul lumii funcționează în linii mari aceeași filozofie a îndatorării și a traiului peste posibilitățile reale de consum.
Iată astăzi în ce ocean de asistențialism ne scăldăm la nivel intern (creșteri salariale în domeniul public, euforia voucherelor de tot felul, creșteri ale indemnizațiilor pentru diverse probleme etc.), la care se adaugă desigur efectul proprietății de stat asupra unor mijloace de producție laolaltă cu costurile aparatului bugetar. În acele țări civilizate – care, potrivit opiniei economistului șef al BNR, își merită statutul de economii cu piață mai liberă (cumva fiind în ADN-ul lor) – se fac multe studii privind impactul real al statului și al politicilor sale asupra prosperității; la noi mai nimic, nu finanțează nimeni așa ceva. Motivul? Într-o societate în care mai toți știu că într-un fel sau altul ajung conectați la bani publici, interesul este să-ți vezi de treabă. Acesta e însă cel mai mare risc pe care îl poate întâmpina o societate, atunci când membri ei, momiți de un aparent confort al redistribuirii avutului public, preferă să-și consume pur și simplu venitul, fără a mai ține cont de unde vine. Într-o oarecare măsură, asta a fost și promisiunea socialistă, îți dau eu (guvernul) casă, serviciu, masă; politica însă o fac eu. Tu muncește și cheltuie, lasă politica și agregatele în seama mea.
Pragmatic și praxeologic, la nivel de politici economice, reforma ar însemna să te preocupi permanent să reduci cheltuielile statului, mai ales când ai venituri excedentare și, teoretic, ai de unde face compensări. Procesul are o oarecare redundanță desigur, căci ajungi să dai înapoi ceea ce ai strâns din taxe, dar tocmai aici trebuie ajuns, concomitent cu eliminarea statului din activitățile productive. Or, ce se întâmplă de regulă e că fiecare vrea mai mult din acel excedent. Vor și funcționarii, vrea și armata, vor și exportatorii etc. Cu un excedent te poți gândi spre exemplu cum să faci tranziția de la un sistem de pensii publice la unul exclusiv privat, fără ca actualii beneficiari să sufere prea mult. Iar dacă nu ai venituri excedentare, atunci măcar poți încerca să-ți schimbi filozofia monetară (suntem încă suverani doar, nu?) către una care încetează să mai opereze cu infatuarea că banii trebuie produși, controlați, multiplicați, augmentați de către stat. Să începem de exemplu cu reducerea puterii băncii centrale de a mai monetiza deficitul bugetar. Să ne punem în gând ca, treptat, guvernul să depindă cu totul doar de ceea ce poate împrumuta de pe piețele financiare sau de a taxa, fără ca banca centrală să mai fie implicată în procesul de a cumpăra datoria publică, prin creșterea masei monetare. Atunci se va vedea și cât de independentă politic este această instituție.
În general, tehnocrația BNR nu a acceptat vreodată altă viziune asupra statului (ar putea măcar în timpul liber?), și nu-i de mirare, pentru că sunt parte a statului și sunt parte și a problemei deficitului bugetar. Dar asta nu o vor spune pentru că așa-i în sectorul public, e mai ușor de aruncat vina pe politicieni. Sunt toți însă parte din problemă. Iar viziunea BNR este una pur keynesiană, în care cheltuielile guvernamentale (a taxa și deci a cheltui banii altora) și modificări ale ratei dobânzii pot angrena un proces de stimulare a cererii care este benefic economiei, deși este limpede că resursele taxate ar fi mers poate în cu totul alte direcții și că a modifica rata dobânzii înseamnă a duce cheltuielile unde vrei tu, ca stat. Iar când mergem în direcția opusă (prea am stimulat cererea și generăm inflație), ridicăm rata dobânzii și propunem creșterea taxelor. Luăm apoi aplauze: uite ce responsabilă e banca centrală!
Un obstacol major în calea prosperității: teoria keynesiană
Potrivit filozofiei keynesiene venitul agregat este egal cu cheltuielile agregate (consum plus investiții). De asemenea, consumul este o funcție stabilă a venitului, în timp ce investițiile nu sunt, ele nu depind deci de venit. Asta se traduce la nivel individual cam așa: orice cheltuială a lui X va fi venitul lui Y. Să presupunem că X cheltuie 100 de lei la supermarket pe bunuri. Să zicem că supermarketul păstrează 10 lei (10%) ca economisiri și cu 90 de lei (90%) cumpără alte bunuri și servicii. Acești 90 de lei ajung în buzunarul lui Y, producător de pepeni, iar el va păstra 9 de lei (10%) și 81 de lei (90%) îi va cheltui și el; cei 81 de lei vor ajunge la Z care va păstra 8,1 lei și va cheltui mai departe 72,9 lei și tot așa până când se termină banii. Dacă vom continua acest exemplu vom observa la final că acea sută de lei pe care o cheltuie X inițial, se multiplică de zece ori (10 x 100 lei = 1000 lei). Deci multiplicatorul este 10. Același lucru se aplică și guvernului atunci când cheltuie o sumă de bani. Din acest punct de vedere, are prea puțină importanță cine cheltuie, atâta vreme cât cheltuie. Totuși, spune Rothbard:
Ulterior, keynesienii și-au dat seama că, dacă investițiile sunt un factor volatil activ, cheltuielile publice pot fi cel puțin la fel de active și chiar mai sigure, așa încât trebuie să se bazeze pe cheltuielile publice pentru a asigura efectul multiplicator necesar. (Rothbard, 2004, p. 867)
Să mai observăm și faptul că multiplicatorul crește cu cât X alege să cheltuie mai mult și să economisească mai puțin. Dacă X va cheltui 95% din veniturile sale (95 de lei) și va păstra 5% ca economisiri (5 lei), atunci vom avea la final un multiplicator de 20.
Rezultă de aici că multiplicatorul va fi mai mic cu cât X alege să economisească mai mult, ducând la scăderea cererii și a producției de bunuri și servicii (deci o scădere a PIB și deci a creșterii economice), ceea ce în termeni keynesieni înseamnă recesiune și șomaj.
Atâta timp cât echilibrul este restabilit printr-o amânare a consumului, va exista o reducere a propensității marginale spre consum sau, cu alte cuvinte, a multiplicatorului însuși. (Keynes, 2009, p. 187)
Acesta este motivul pentru care se recomandă permanent stimul fiscal și monetar, pentru a evita recesiunea și deci a menține în permanență ritmul cheltuielilor, căci acesta e legat de producție și de ocupare. Uneori, substanța sau conținutul efectiv al cheltuielilor guvernamentale nici nu contează, așa cum arată și Keynes, atâta vreme cât cifrele cresc. Că nu se întâmplă cum ar trebui, de vină atunci (pe vremea lui Keynes) cât și azi sunt tot principiile economiei clasice.
Construcția de piramide, cutremurele, chiar și războaiele pot ajuta la creșterea avuției, dacă pregătirea oamenilor noștri de stat în principiile economiei clasice stă în calea a ceva mai bun. (Keynes, 2009, p. 192)
Stimul fiscal înseamnă reducerea taxelor, dar asta e o rara avis în peisajul economic actual, mult mai utilizate fiind cheltuielile guvernamentale, iar stimul monetar înseamnă – în traducere liberă – creșterea masei monetare și reducerea ratei dobânzii.
Care este problema multiplicatorului și a teoriei keynesiene?
O problemă metodologică e că face apel la funcții și presupuneri de continuitate în privința consumului și a relației dintre acesta și venituri, or praxeologic vorbind acțiunea umană nu e subsumabilă unor funcții. Nu există constante în acțiunea umană, de unde și dificultatea de a crea agregate în baza unor presupuneri de continuitate.
O altă problemă este că ignoră complet cum apar bunurile care se consumă. Producția nu poate crește fără un bazin de economisiri suficient de larg. E ca și cum ai spune că un bun poate apărea din nimic, e suficient să-l ceară cineva. Or, bunurile și structura productivă a unei societăți depind de abilitatea indivizilor de a economisi, adică de a se abține de la consum. Pentru asta este nevoie nu de stimulente perverse care să te țină în priză să consumi (și care ne aduc odată cu ele și birocrație și politizarea activității economice), ci de economisire. Dacă nimeni nu se abține de la consum, de unde luăm capitalul pentru a investi?!
Apoi, teoria keynesiană este indiferentă în privința regimului proprietății. Altfel spus, nu contează dacă 100 de lei este cheltuită de către o firmă sau de către guvern, multiplicatorul funcționează și într-o situație și în alta, dar totuși mai repede și mai eficient din perspectiva agregatelor (consum-ocupare) în cazul cheltuirii sumei de către guvern. Dacă nu contează regimul proprietății, cu alte cuvinte dacă în PIB intră și bunuri produse în regim de proprietate publică a căror valoare de piață nu se poate estima, atunci e dificil de spus că PIB-ul măsoară creștere economică. Sau PIB-ul măsoară creștere economică numai în măsura în care noi alegem să definim creșterea și prin cheltuielile guvernamentale. După acest principiu, dacă guvernul construiește încă o casă a poporului, iar cheltuiala ridică PIB-ul suficient, măsura ar trece drept favorabilă creșterii economice.
„Degeaba scădem povara fiscală, căci nu se investește în producție”
Opinia BNR mai sugerează că o scădere a poverii fiscale e inutilă (nu doar dezastruoasă) pentru că oricum românii nu par interesați să investească în activități productive, ci în consum. Desigur, asta se întâmplă pentru că tratăm economisirea ca pe o plagă asupra economiei. Or, ce face bun economisirea? Ea face posibilă alungirea structurii de producție, acomodând în etape apariția unor bunuri de capital care mai apoi fac posibilă apariția bunurilor de consum, adică cele care satisfac direct nevoile. Pentru asta trebuie timp, răbdare și bineînțeles un mediu fiscal (dacă nu inexistent) măcar minimal.
Dincolo de asta, mi se pare cel puțin ipocrit ca, după ce admiți politici fiscale și monetare keynesiene, bazate pe consum și stimularea obsesivă a cererii, să te plângi ulterior că, atunci când indivizii au ceva bani pe mână nu îi cheltuie în producție ci în consum. Păi cine a făcut atât de dificilă investiția în producție? Producția nu vine când ne taie pe noi capul sau la cheremul nostru, ea e organic dependentă de economisiri.
Pe de altă parte, investiția în tipul de active precum cele imobiliare sau la bursă, a ajuns un fel de last resort pentru mulți români ca urmare a faptului că presupune venituri constante și un traseu al investiției scutit de alte ingerințe guvernamentale (controale, raportări, ecologie). Oamenii se duc după ce pot face cu banii. A-i trata cu nonșalanță sugerând că ei nu se pricep când să investească în producție sau ce valoare însemnată are producția, dar ei prostuții nu se prind, ci preferă mașini scumpe și vile, arată încă o dată nivelul politeții tehnocrate ruptă de orice control democratic.
Totuși, trebuie clarificat faptul că investiția la bursă sau cea imobiliară sunt de facto investiții în producție, nicidecum exclusiv în consum, așa cum lasă să se înțeleagă doctrina keynesiană. (Salerno, 2020). Creșterea cererii pentru locuințe înseamnă creșterea cererii pentru materiale de construcții, combustibil etc. Investiția la bursă are în spate o activitate productivă, cumpăr acțiuni la compania X producătoare de produse farmaceutice, deci implicit contribui la continuarea producției acelei companii. Nu există niciun motiv serios economic să distingem între importanța unei investiții într-o fabrică și o investiție în acțiunile de pe bursă ale companiei care deține fabrica.
Despre teama politicienilor de a face reforma fiscală (ultima piatră de moară), în articolul viitor.
Referințe
Keynes, John Maynard, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publica, București, 2009.
Mises, Ludwig von, Theory and History. An Interpretation of Social and Economic Evolution, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007.
Rothbard, Murray N., Man, Economy & State with Power & Market, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004.
