Dreapta unită (DU), adică alianța dintre Uniunea Salvați România (USR), Partidul Mișcarea Populară (PMP) și Forța Dreptei (FD), a publicat recent un document în care detaliază viziunea pe care au aceste trei partide.
Conținutul documentului este vast și atacă multe probleme interesante, dar ar putea fi rezumate în câteva categorii. Viziunea despre: (1) politică, politică externă și cultură, (2) economie și (3) educație și sănătate. Astăzi despre (1).
Politică, politică externă și cultură
DU susține „demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și drepturile omului ca valori non-negociabile”.
Termeni clișeu care ascund multe probleme. Cine e liberal ar fi putut să-i descrie un pic. Să sperăm că egalitatea se referă doar la acea egalitate în fața legii. Dar mi-e teamă că mulți dintre adepții unirii ar trece cu vedere alte forme de egalitate, cum este egalitatea de șanse. De aceea nici nu au precizat la ce fel de egalitate se referă. Liberalismul clasic are în vedere un singur tip de egalitate, cea în fața legii. Restul sunt sloganuri cu mize politice. Iar noi ca societate am înghițit aceste sloganuri, pozând simultan în mari liberali. Fondurile europene (ca să dăm doar un exemplu), considerate o șansă imensă pentru dezvoltarea României, au în ADN-ul lor ideea egalității de șanse.
Ura egalitară în plină libertate economică
În spatele acestui concept frumos pe care doar naivii îl mai văd în termenii „să poată și un negru să se angajeze într-o companie plină de albi” sau „să poată și femeia să fie șefă la uzina de tractoare”, se ascund chestiuni de un profund dispreț față de libertate. Cine lucrează în industrie și e conștient de aceste probleme, poate da mărturie că discursul egalității de șanse (la care se adaugă cel al incluziunii și diversității) a depășit de mult faza asta, a bunului simț. O spun și psihologi cu scaun la cap precum Jordan Peterson (un creștin), sau filozofi ca Peter Boghossian (un ateu), ambii renunțând la pozițiile importante universitare ca urmare a dictaturii discursului D.I.E. (Diversity, Inclusion and Equality) în propriile universități.
Astăzi, ca să dovedești că respecți egalitatea de șanse prezinți cifre miliției europene, cu câte femei ai pe cutare funcții, câți negri (sau alte culturi) etc. Sigur, e vorba mai mult de corporații care intră ușor în jocul ăsta, dar o vom vedea la un moment dat și în instituțiile publice, în firme mai mici, în școli. Însuși termenul de negru a ajuns greu de pronunțat de teama repercusiunilor. Oamenii se cenzurează singuri astăzi, iar jocul fricii merge strună. Când eram copil, tot așa îmi amintesc cum părinții mei se cenzurau când vorbeau despre regimul comunist sau despre Ceaușescu. Teama lor însă era legitimă, căci nu era o societate liberă, riscau să fie turnați la securitate, își puteau pierde serviciul. Astăzi avem pretenția că trăim într-o societate liberă. Însă după cum vedem, liberalii asociază libertatea cu o egalitate nespecificată (cel puțin în acest document) sau poate pe care ei o consideră subînțeleasă, context în care trebuie să ne spună și ce părere au despre formele post-moderne ale egalității care nu mai au nimic în comun cu liberalismul, ci cu stânga, cu o antropologie profund atee și resentimentară, a cărei vitalitate decurge și din faptul că vede în stat un aliat obligatoriu în procesul de schimbare, în organizarea revoluției.
Mai târziu poate că ne vom lămuri ce înțeleg liberalii din această asociere, dar cum știm deja ce gândesc mulți dintre ei (există și excepții), sau ce gândesc când nu gândesc cu voce tare, lucrurile sunt oarecum previzibile. E de văzut cum vor reuși liberalii să prezerve înțelesul original al egalității în fața legii, într-un context cultural dominat de marxism, în care egalitatea se operaționalizează, adică se transpune în lege ca o formă dubioasă de justiție ex-post față de unele erori și orori ale trecutului (de pildă fenomenul cancel culture sau victimization studies) și despre care liberalii noștri nu par să se poziționeze, sau dimpotrivă consideră tema ca irelevantă pentru România. Toate partidele europene aflate la dreapta consideră importante pentru comunitatea europeană teme precum egalitatea de șanse, de gen, drepturile minorităților dar DU nu consideră că pentru români ar fi importante.
Totuși, cred că ele vor deveni importante atunci când negrul îmi va spune că el se simte egal cu mine abia atunci când eu voi renunța la a mai preda Adam Smith în universitate pentru simplul motiv că Smith nu s-a poziționat ferm anti-sclavie, atunci când o femeie îmi va spune că sexul meu e suficient să mă calific drept potențial agresor, atunci când o studentă îmi va spune că sunt biased cultural pentru că nu ofer nicio sursă feminină de filozofi ai economiei, atunci când ca antreprenor ce te vei bucura de efectele pozitive economice ale programului DU, în ședința acționarilor ți se va spune că nu poți implementa proiectele A și B pentru că băncile X și Y nu mai lucrează cu firme care nu îndeplinesc coeficienții DEI, când ca rector al unei universități vei constata că acreditarea programelor de studii nu se va mai putea face fără a include rapoarte care să arate clar și concret cum și cât de mult respecți criteriile DEI etc.
Ca liberali trebuie să ne amintim că marxismul a însemnat (și) ura de clasă și față de orice argument al unei clase detestabile prin natura ei. Marx avea în vedere capitaliștii, burghezii. Adepții contemporani ai acestei viziuni au în vedere clase precum albii, bărbații, heterosexualii, familia – dar ura e tot acolo, e substanța mișcării. În același timp, există o convingere irațională că prezervarea proprietății private și eliberarea economiei din chingile statului se vor putea face în contextul noii viziuni marxiste, pentru că se crede că o parte din adepții acestei viziuni ar avea inclinații capitaliste, chiar dacă cultural e captivă stângii. Faptul mă amuză teribil și nu pot decât să apreciez bunele intenții și idei ale unora dintre colegii liberali. Dar mă întreb ce fel de capitalism e cel în care un capitalist cu capitalul său nu poate angaja decât proporții egale de albi-negri, femei-bărbați, heterosexuali-homosexuali sau investițiile sale vor trebui să se supună standardelor DEI decise la nivel european? Asta e liberalizarea de care avem nevoie noi în România? Descătușarea capitalului și a mâinii invizibile pentru a o supune ulterior unei ingenioase și perverse forme de control pe care unii cercetători o asociază cu maoismul? Alegerea e între socialism, naționalizări, cumetrii, baroni pe de o parte, și capitalism, antreprenori, cu criterii DEI de cealaltă parte?!
Mult europenism, puțină europenitate
Documentul mai arată că partidele DU susțin modul de viață european. Eu, ca român (în primul rând), și apoi european (prin adopție) cunosc modul de viață românesc și cred că un francez, un german, un olandez ar spune la fel. Ca atare intru în Europa cu modul meu de viață, iar Europa mă acceptă, că doar se declară în favoarea diversității. De aici plecăm, deci. Sigur, modul de viață european presupune o înclinație către prosperitate, care în România n-a fost să fie, din multe motive: vremuri tulburi, stat tânăr, educație economică slabă, comunism. Dar putem educa publicul despre ce înseamnă prosperitatea și cum se obține, fără să-i facem capul calendar cu prea mult europenism, fie el bazat pe mirajul fondurilor europene, fie pe despre cum trebuie să acceptăm criteriile DEI.
Unii dintre liberali se plâng de lipsa de verticalitate și de opinie fermă a președintelui României (pe care cu ceva timp în urmă îl susțineau), dar nu leagă asta de faptul că actualul președinte s-a integrat perfect în modul de viață european pe care îl vor ei, adică nu are nicio opinie. Noi ne simțim europeni pentru că venim în Europa cu propriul mod de viață, și tocmai asta e frumusețea, diversitatea culturală înțeleasă corect. Modul de viață european sună așa de holist și de colectivist încât iarăși mă întreb ce se ascunde sub acest termen. Valorile elitei europene? Care sunt ele? Mă întreabă pe mine elita europeană când îmi obligă propriul stat să accepte un anumit număr de emigranți? Mă întreabă ce părere am despre alte culturi sau i s-o fi părând că gândesc ca ea, adică n-am nicio opinie și că merge să trăim oricum? Mă întreabă ce părere am despre efectul economic al decarbonizării forțate asupra unei familii cu salariul minim pe economie?
Într-un articol pe care l-am tradus recent, Ralph Raico arăta cum America a putut crește și prospera și pentru că a stat departe de mizele politrucilor absolutiști din Europa. Adică a stat departe de mercantilism și militarism (cel puțin până la începutului secolului XX). Acestea două s-au menținut în Europa cu state ahtiate după putere, bani și expansiune. Imperiile s-au menținut și cu un control puternic al economiei. Politic, în Europa de azi nu mai vezi expansionism, deși s-ar putea considera că înarmarea și extinderea NATO în ultimii treizeci de ani e un fel de pregătire, deocamdată defensivă.
Dar vezi mercantilism pe pâine. Și mai vezi și ceva ce merge bine cu mercantilismul, adică inflaționismul. Nu cunosc nicio figură de talie europeană care să gândească diferit de alta în privința asta. Sunt integrați perfect în modul de gândire european, care pe politică monetară înseamnă inflație, iar pe celelalte subiecte economice înseamnă intervenție. Pomeni în agricultură, pomeni în sectorul auto, pomeni în sectorul de protecția mediului/ecologie, pomeni în IT, taxe, inflație și, mai nou, război (observați că DU nu vorbește nimic de toate acestea!).
Pe scurt, să construim Europa într-un mare și inovator stil socialist, al aceleiași indiferențe față de proprietatea privată și libertatea economică. Dacă îi întrebi de ce așa și nu cu mai multă libertate îți vor spune că nu se poate, că n-ai ce să faci, că toți ceilalți (spre exemplu America, China, Japonia) fac la fel. Merită deci să citim în articolul lui Raico, despre cum cea mai liberă și prosperă țară din lume, a ales să ignore modul de viață european la acea vreme, construindu-și propria viziune economică și politică.
Ce ziceți de o liberalizare serioasă la nivel intern?
Varianta construcției unui proiect de liberalizare progresivă și masivă a economiei interne românești așa încât în zece-cincisprezece ani să devină singură o forță economică, cu mulți români prosperi, cu armată puternică și tot ce se mai dorește azi, pare că nu există. Totul se discută în termeni regionali, comunitari sau multilaterali, în buna tradiție Davos-iană, adică globalistă.
Social-democrația (marca Iliescu-Năstase) și liberalismul etatist (marca Băsescu-Iohannis) au făcut din România o țară captivă grupurilor de interese. Însă eu nu m-aș lupta cu ei din afară sau adoptând la pachet politicile economice ale UE. Tocmai pentru că filozofia UE nu e să dai de pământ cu grupurile de interese, ci vizează ca ele să fie accountable și bune de muls pentru bugetul public și de folosit în perioadele pre-electorale. Europa e plină de industriași și fermieri privilegiați care blochează decizii sau își cer drepturile la anumite intervale de timp. E un model asistențialist, redistributiv care augmentează prosperitatea, nu o crește pe termen lung. Lupta cu grupurile de interese locale cred că s-ar duce mai bine dacă ținem statul român departe de resurse, de buzunarul privat.
UE seamănă mai mult cu o cartelizare politică, adică ce vedeam și în epoca imperiilor, la altă scară desigur. Poți decanta ușor din ideile prezente în angajamentul DU un elogiu al imperialismului economic marca EU, propus ca singurul „OK!”, „sustenabil” sau „dezirabil”. Însă actuala viziune europeană s-a îndepărtat semnificativ de cea inițială. Deși proiectul inițial al comunității europene a fost unul liberal, în timp el a căzut în mâna stângii, mai ales prin procesul de redistribuție generat de sistemul bancar inflaționist bazat pe moneda euro (Bagus, 2010, p. 163).
Așadar, deși se pot recunoaște meritele UE (eliminarea barierelor tarifare, circulație liberă a persoanelor și a capitalurilor) trebuie avut în vedere cu onestitate și responsabilitate politică toate pericolele ei de azi. Nu trebuie să fii împotriva UE ca să-ți dorești să liberalizezi propria economie internă. S-ar putea însă la un moment să constați că UE e deranjată de avansul tău economic, pentru că asta înseamnă că dai de pământ cu fondurile europene deci lovești în filozofia dezvoltării bazate pe asistență.
Pare însă că trăim în epoca uniformității multilateral dezvoltate, ca să readucem în atenție un principiu socialist. Adică pentru că toți dau subvenții sau fac inflație, trebuie și noi să facem, altfel suntem mai proști, zice-se.
Al cui mod de viață european?
Aș mai dezomogeniza puțin acest mod de viață european. Trebuie spus că nicio grupare politică de state nu este omogenă. Poate o fi relativ omogenă pe convingeri, însă deciziile importante vor fi luate întotdeauna de shareholderii relevanți, cei mai mari, cei mai puternici. Întotdeauna deciziile UE au stat preponderent în mâna statelor mari, fondatoare, Germania și Franța. Nu sunt singurele dar sunt în top. Este firesc, deoarece sunt și printre cele mai mari economii. Deci tot ce faci la nivel intern contează. Este ca într-o firmă, acționarul majoritar va fi sau nu va fi de acord cu unele decizii, iar asta înseamnă veto. Așadar acțiunile firmei vor arăta de fapt convingerile și intențiile acționarilor majoritari. Modul de viață european la care se gândesc probabil liberalii uniți, acela cu călătorii libere, să muncești în oricare alt stat european fără restricții (nepomenind nimic de sindicate, de pildă), să bei cafeaua la Café Zurich în Barcelona și să iei apoi trenul de mare viteză două ore și jumătate (500 km) spre Madrid, e un un status quo determinat – este adevărat – de convingeri politice liberale care au apucat să se transforme în politici economice. Dar asta pentru că marii jucători au dorit așa. Pe viitor însă modul de viață european impus de elitele altor state nu e numaidecât și unul liberal. Ba chiar astăzi se vede contrarul. Eu unul am căutat liberalism adevărat pe la Macron, Scholz, von der Leyen și alții, și nu am găsit.
Dar dacă intrați pe site-ul socialiștilor și democraților europeni (aparent oponenții dreptei europene), veți constata că și ei vor lucruri similare, vor tratament egal, incluziune, vor și multă ecologie, vor educație de gen și le plac și lor trenurile de mare viteză, autostrăzile și businessurile (mai ales business class-ul, cum spunea cineva). Nimeni nu e împotriva valorilor europene astăzi, poate doar partidele extremiste (cum le numesc cei care spun despre ei înşişi că gândesc european). A fi o forță politică acceptată democratic la nivelul unei țări UE astăzi, dar care e împotriva unor principii ale UE, înseamnă a fi o forță politică extremistă, după dicționarul unora. Diversitatea de opinii politice și economice e garantată câtă vreme ești în Club, dar atenție: „dacă ieși din Club ne doare-n cot că ai fost votat (pe programul politic punem însă că ținem la democrație!), că știm și noi cum se obțin voturile!”, pare că ar reieși din modul de gândire al unor europeni.
Refuz să spun că modul de gândire al unor europeni de azi este și cel european, căci doctrina economică, socială și politică a Europei s-a tot schimbat de-a lungul vremurilor și în plus, nu gândim la fel; există o diferență semnificativă între mentalitatea elitelor (adesea decuplate de lumea reală, de mizele cu adevărat importante ale oamenilor de rând) și cea a populației, sau cum ar spune Hans Hermann Hoppe, între mentalitatea non-producătorilor și cea a producătorilor. Mie mi se spunea în trecut că sunt dogmatic și fundamentalist, că prea insist cu școala austriacă de economie, în condițiile în care toți studenții pe care îi întrebam nu auziseră vreodată de Mises în liceu, în schimb de Caines (pronunția lui Keynes în unele medii) auziseră cumva, mai din manual, mai dintr-un talk show economic sau bineînțeles de la majoritatea profesorilor etc. Cu Keynes era „OK!” să insiști, că era în modul de gândire economic standard, cu Mises deveneai extremist, iar cel ce te acuza se considera pe sine tolerant și perfect legitim. Azi e puțin mai rău, că nici Keynes nu mai e cunoscut așa de mult. Cred că Schwab îl depășește în popularitate pe Keynes (Marius Ceterchi a scris o analiză în detaliu a viziunii lui Schwab despre lume, politică și economie). Iar Mises devine tot mai cunoscut, grație câtorva eforturi locale, parte din acestea fiind depuse chiar de către unii colegi liberali din alianța DU. Mi-e teamă însă că vocile lor sunt puține și neapreciate pe măsură.
Victoriile AUR sunt (și) eșecul liberalismului
Angajamentul liberalilor uniți atrage atenția încă din primele pagini despre pericolul apariției pe scena politică a unor „forțe radicale” care încearcă „să submineze progresele obținute de România prin apartenența la spațiul comun European” care „idolatrizează izolaționismul și admirația pentru regimuri autoritare, pseudo-naționalismul și sfidarea proiectului național românesc prin închinarea la imperialismul rusesc”. Perfect de-acord și deducem că referința este la partidul AUR, putem intui ușor. Cred că nu sunt multe de spus în privința calității acestui partid și a coerenței sale ideologice. Însă joacă bine politic, iar DU nu se prinde.
Ce trebuie să facă un liberal adevărat nu e să bată toaca pe consistența ideologică a acestor amenințări, ci să se întrebe cum de s-a putut să obțină un scor electoral și să ajungă în Parlament, să se extindă atât de mult, să fie în cărți pentru cea mai înaltă funcție în stat. Aici liberalii uniți pică examenul. Ei (și fanii lor) nu se pot cupla la această problemă, preferând să arunce cu blamuri și ocări câte au în traistă, în votanții AUR: retrograzi, conservatori, socialiști, rusofili, putiniști etc.
Managementul partidelor unite de dreapta pur și simplu pare că nu e interesat de acest public, clasificat deja ca nefrecventabil. Și de ce nu e interesat de electoratul AUR? Pentru că mulți dintre ei nici nu-și închipuie că ar putea să se afișeze vreodată cu valorile acestui public. Ei sunt convinși ideologic că Europa nu-i acceptă altfel și deci se pliază. Că printre cei care găsesc un fel de refugiu în AUR or fi și non-putiniști sau chiar libertarieni, oameni care nu vor nici să vină Rusia peste ei, dar nici ca statul în care trăiesc să aprobe orice acțiune împotriva Rusiei, care înțeleg că pacea se menține prin comerț, nu prin ambâț izolaționist, care nu cred o iotă din ce zice Putin dar nici nu se aruncă în brațele elitelor europene la prima strigare, adepți ai respectului pentru orice cultură și civilizație pașnică, adepți ai nuanțelor, toate acestea pe artizanii DU pare că nu-i interesează.
Asta pentru că sunt calați iremediabil pe patru lucruri, care definesc modul de gândire al elitelor europene astăzi, deci sunt și ei perfect integrați: asistențialism economic (neomercantilism), marxism cultural, lărgirea NATO, distrugerea Rusiei. Cine nu gândește ca ei trebuie reeducat. Nu vor negocia deci cu nimeni care nu gândește în acești termeni sau care propune o nuanțare. Unii se declară liberali și n-au nicio jenă în a susține războiul cu orice preț (cel de ofensivă!). Alții ar fi intrat de mult peste ruși, și sunt siguri că i-ar fi zdrobit pe toți, în felul acesta toate problemele Occidentului s-ar fi rezolvat, că numai în Rusia sunt nebuni printre elite. Judecăți de o limpezime și coerență teribile, nu alta!
Despre cum conceptul de securitate colectivă a reușit să genereze război permanent în diverse părți ale lumii cred că se mai discută doar în teze de doctorat. Însă condiția noastră de liberali trebuie să țină seama de istorie, pentru a vedea cum războiul poate fi în cel mai pur mod (și) o expresie a businessului de cumetrie, a capitalismului cronic (generat de protecționism și inflaționism), a unor elite sociopate (vezi Murray Rothbard, Wall Street, Banks and American Foreign Policy). Dezavantajul lor, al liberalilor care vor să progresăm (iar progresul ar însemna trai bun economic și lupta împotriva Rusiei), este că România are încă o masă mare de alegători conservatori cu înclinații liberale, care sunt gata să se lase jigniți oricum, dacă totuși cineva le promite că-i scapă de agenda progresistă. Dacă-i va scăpa sau nu, asta va rămâne de văzut. Acești oameni sar în barca AUR cum au sărit și în alte bărci politice de-a lungul timpului. Victoriile posibile ale AUR în viitor nu sunt altceva decât eșecul dreptei de a respecta proprietatea privată, persoana, familia, de a avea un program coerent pe aceste zone, care să se adreseze unei părți importante din electoratul românesc. Pe partidul care trebuia să țină măcar stindardul unui indezirabil capitalism de cumetrie, PNL, îl găsim azi într-o alianță cu PSD, și nu e prima. Asta văd oamenii de rând în dreapta din România, o extensie a stângii.
AUR e expresia unei revolte (oportunist exploatate, ca la orice partid). O parte din electorat îți transmite ceva, îți transmite că s-a săturat de agenda minorităților veșnic opresate, de educația de gen, de toleranța pentru unii și intoleranță pentru alții, de ONG-uri influente care propun politici publice cu ușile închise, de globalism etc. Ei bine, acest public va avea probabil o voce importantă la alegerile ce vor să vină. Dacă vrei să lupți cu adevărat împotriva stângii, trebuie să lupți împotriva progresismului cultural al stângii de azi. Or, ce vedem noi e asistențialism când urci în tren și, la prima stație, aceeași propagandă progresistă, adică bem din aceeași cupă cu stânga.
Orice proiect politic de anvergură are o susținere
Se invocă des și teza că interesul AUR pentru valorile conservatoare e manipulare securistică. Că se folosește o teză care prinde la public, doar pentru a câștiga alegerile și a controla apoi resurse. Dar și teza liberalizării și a dezvoltării a fost capturată tot de securiști, nu-i așa? E ceva diferit aici? Nu plângem de faptul că în România privatizările s-au făcut în stil securistic? Și în general, că efortul României liberalizate e atent dozat de grupuri despre care nu se știe nimic? Însăși debarcarea lui Ceaușescu a fost organizată, potrivit unei teorii, de facțiuni ale securității de stat ostile acestuia.
Un serviciu de securitate abil, se poate juca frumos cu teme de interes național, care pot aduce influență și bani. Și-atunci dacă ai mulți alegători învățați, muncitori, adepți ai prosperității europene și ai modului de viață european, e total exclus să devii promotorul unei teme bune dar pe o platformă politică controlată “inteligent”? Aș spune că nu e exclus. Noi, ca alegători, nu suntem în situația de a alege între mize capturate și mize libere de influența serviciilor, ci între mize oricum captate într-o măsură sau alta. N-avem acces la astfel de informații, putem doar specula. Problema liberală a controlului și limitării influenței serviciilor de informații e în sine parte a unui program ambițios. Momentan, doar extremiștii sunt în siajul serviciilor, așa sună discursul public.
Concluzionez această primă parte a analizei cu impresia că DU nu sesizează, pare-se, că stânga a înțeles mai bine că n-are sens să lupte aprig împotriva proprietății private și a comerțului liber. E inutil căci știu că nu se pot sprijini pe nimic, iar știința economică e o mărturie în acest sens. Au înțeles însă că e mai util să reeduci cultural – via brațul coercitiv al statului – publicul, după care proprietatea ți-o va da nesilit, va accepta orice tip de supraveghere sau imixtiune în viața privată (nu vi se pare că trăim deja asta?). Pentru unii liberali, pare că nu există decât revoluții motivate de argumente economice. Ideea că politica și economia ar sta prinse în rațiuni culturale sau teologice chiar, e balivernă conservatoare sau conspirație. Asta arată o limitare teribilă a frontului argumentativ și, ca o consecință, a posibilității de a înțelege toată amplitudinea dezbaterii.
