Între armele convenționale din arsenalul războiului modern, niciuna nu este mai crudă sau mai nediscriminatorie decât sancțiunile economice. În timp ce o bombă, o rachetă sau alt tip de muniție militară poate devasta un întreg cartier într-o clipă, moartea lentă indusă prin sancțiuni economice poate degrada atât de mult un întreg popor încât acesta este redus la o stare pre-civilizațională, de sălbatici moderni care trăiesc nivel de subzistență.
Această degenerare psihologică și spirituală nu este altceva decât o crimă de război, o „crimă împotriva umanității”. În secolul nostru, SUA au instigat și au condus, adesea singure, practica de a înfometa națiuni străine. Aceasta s-a cristalizat în teoria lui Woodrow Wilson, conform căreia sancțiunile sunt un „remediu pașnic, tăcut și mortal” împotriva străinilor recalcitranți, „remediu” care se substituie „nevoii de forță”.
Sancțiunile lui Wilson, ca și încorporarea obligatorie, sunt caracteristici ale războiului total. Implică populații civile în ansamblu, de ambele părți și le privează de drepturile lor esențiale la libertate și proprietate. Războaiele soldaților din vechime, scrie Ludwig von Mises, erau mai scurte și mai puțin distructive pentru că armatele se luptau între ele, lăsând populațiile civile în pace. Chiar și în timpul Revoluției Americane, notează istoricul Josef Dorfman, „comerțul cu inamicul” era ceva obișnuit. Experții în strategii de război au privit comerțul ca fiind cea mai bună modalitate de a compensa civilii din ambele tabere pentru daunele economice ale războiului.
Sancțiunile reprezintă opusul unui război just: de la războaie care implicau doar soldați, am trecut la războaie care implică doar civili. Conceptul sancțiunilor economice ca armă presupune, de asemenea, reglementări economice internaționale și agenții de aplicare a acestora, creând un cadru de birocrați care să judece „națiunile în afara legii”, respectiv aparatul de planificare economică mondială. Și, contrar previziunilor lui Wilson, utilizarea sancțiunilor a creat adesea contextul necesar izbucnirii unui război real.
Consecințele pe termen lung ale sancțiunilor economice asupra unei națiuni precum Irakul, de exemplu, vor depăși cu mult daunele mai evidente provocate de o campanie de bombardamente americane. Richard Butler, responsabilul ONU, a prezentat disputa ca pe un test de voință de o largă importanță. După cum a relatat Washington Post, Irakul este „un test al eforturilor internaționale de a garanta o viață mai civilizată”. Ceea ce se testează – de fapt – este o metodă de ucidere în masă, comparabilă ca amploare cu foametea declanșată de Stalin împotriva a câteva milioane de chiaburi. După șase ani de embargo economic aproape total, clasa de mijloc irakiană, cândva înfloritoare, a încetat să mai existe, iar o țară mândră cândva de modernitatea sa este târâtă în jos, pe cele mai joase trepte ale lumii a treia.
Mai mult de o treime dintre copiii irakieni sunt subnutriți, la nivelul celor din Africa subsahariană. În numele „păcii internaționale”, mai mult de un milion de irakieni au murit ca rezultat direct al sancțiunilor, dintre care 567.000 de copii. Aproximativ 4.500 de copii cu vârsta sub cinci ani mor în fiecare lună din cauza foametei și a bolilor. Condamnați de planificatorii americani și ai ONU la înfometare, rata mortalității în rândul copiilor mici a înregistrat o creștere de șase ori de la începutul sancțiunilor.
Lipsa pieselor de schimb a paralizat nu numai sistemul de transport, ci a dus și la desființarea completă a serviciilor vitale de apă și canalizare (deja vizate de bombardamente în timpul războiului lui Bush). Boli care nu au mai fost întâlnite în Irak de mulți ani, cum ar fi holera, ating proporții epidemice. Spitalele duc o lipsă disperată de provizii: dacă două operații sunt programate într-o zi și nu există suficient anestezic decât pentru una dintre ele, atunci cealaltă se va face fără anestezic. Aceasta înseamnă să revii la barbarie.
Ca răspuns la indignarea internațională tot mai mare, în special în lumea arabă, înaltul comandament al ONU a permis Irakului – în ciuda opoziției SUA – cu părere de rău, să vândă o parte din petrol pe piața internațională pentru a cumpăra provizii de urgență. Însă așa-numitul coș alimentar – 25 de cenți pe zi de persoană – nu include proteine animale, vitamine sau minerale: nu se poate importa carne, pește, păsări, fructe sau legume.
Această politică de exterminare este consecința logică a unei mentalități care identifică poporul unei națiuni cu guvernul său și, prin urmare, îl pedepsește pe primul pentru crimele (atât reale, cât și imaginare) celui de-al doilea. În calculul puterii, indivizii nu contează: nu există irakieni, ci doar națiunea Irak. Indiferența fundamentală față de justiție a mentalității colectiviste este accentuată de o politică care refuză să facă distincție între Saddam și victimele sale.
Răutatea crescândă a vieții de zi cu zi și coborârea treptată a societății irakiene într-un război hobbesian al tuturor împotriva tuturor nu este de folos nimănui, cu excepția lui Saddam. El poate arăta cu degetul spre SUA și Occident ca fiind sursa mizeriei crescânde a Irakului și se poate prezenta drept campionul eroic al independenței irakiene – și cine, din populația irakiană schingiuită și obosită de război, va avea puterea fie fizică, fie psihologică de a-l contrazice?
Saddam Hussein nu este singurul om puternic care beneficiază de pe urma impunerii de sancțiuni economice: Slobodan Milosevic al Serbiei și Fidel Castro al Cubei sunt, de asemenea, prezentați în organele lor oficiale de propagandă ca dușmani intransigenți ai hegemonismului occidental.
Poporul cubanez a suferit un embargo economic impus de Statele Unite, iar rezultatele, chiar dacă mai puțin dramatice decât în Irak, au avut același efect politic. Sancțiunile economice conferă unora ca Saddam, Fidel și „Slobo” Milosevic o legitimitate care, altfel, ar putea fi pusă la îndoială: în timp ce oamenii mor de foame, ei sunt totuși deschiși în a accepta teza că principalul inamic nu este acasă, ci la Washington, D.C.
Într-un mod ciudat, politica sancțiunilor economice subliniază absurditatea autarhiei, doctrina economică care insistă asupra superiorității produselor fabricate în țara de origine. Politica acestor adepți ai autarhiei este protecționismul: susținătorii săi caută să „protejeze” industriile autohtone de concurența străină „neloială” și invocă pretinsa existență a așa-numitei probleme a „balanței comerciale”, care este dezechilibrată de fiecare dată când cineva cumpără un bun din import.
Doctrina autarhiei, conform căreia o națiune trebuie să fie „autosuficientă” pentru a nu se supune „coerciției economice” a altor națiuni – care o vor șantaja pentru a se supune – este aplicată pe deplin și consecvent în Irak. Deși poporul său moare de foame, „balanța comercială” a Irakului este în echilibru, iar concurența externă malefică a fost ținută sub control. La urma urmei, industriile „autohtone” ale Irakului sunt libere să înflorească, fără toată acea concurență acerbă din străinătate. În Irak, sub regimul sancțiunilor economice, putem vedea rezultatul final al „idealului” protecționist: foametea.
Propaganda care a condus la primul război din Golf a fost centrată pe presupusa necesitate strategică și economică a accesului la petrol ieftin și abundent. Însă embargoul împotriva Irakului, care împiedică această țară să își vândă rezervele ample de petrol pe piața internațională, determină o creștere a prețurilor petrolului mai mult decât ar fi fost în mod normal. În prezent, idealul liberului schimb cu toate națiunile – un ideal celebrat de fondatorii americani – pare mai îndepărtat ca niciodată și, la fiecare lună sau două, elitele politice care în mod normal jură credință liberului schimb, descoperă un alt candidat demn de a fi vizat de această politică crudă a protecționismului.
A determina dacă prețurile mai mari ale petrolului sunt un rezultat deliberat al politicii guvernului american sau doar un accident este o misiune pentru un jurnalist sau un istoric al economiei cu informații din interior. Putem, totuși, să ne punem o întrebare cheie: qui bono? Cine beneficiază? Doar guvernele și grupurile de interese conectate la acestea. Astfel de conspirații deschise – spuneau fondatorii liberului schimb – se pot evita, pe de o parte prin garantarea relațiilor comerciale cu toate țările și pe de altă parte prin non-amestecul în treburile politice interne ale niciuneia.
Traducere de Andreas Stamate-Ștefan.
