Mitul „criteriului eficienței” în știința economică

Eficiența: categorie economică personală și subiectivă

Natura „eficienței” decurge din fundamentele metodologice ale științei economice. Economia este știința acțiunii umane, iar motivația tuturor acțiunilor umane este, bineînțeles, eficiența. Prin acțiunile lor, oamenii caută să substituie o stare de lucruri mai puțin preferată cu o alta pe care o apreciază mai mult[1]. Acțiunea umană înseamnă utilizarea conștientă a acelor mijloace pe care omul le consideră a fi cele mai potrivite pentru atingerea scopurilor sale. În acest sens, categoria economică de „eficiență” este derivată din categoriile fundamentale ale acțiunii umane, și anume acelea de „mijloace” și „scopuri”.

Eficiența intervine atunci când acțiunea umană se soldează cu atingerea scopurilor, ceea ce înseamnă că eficiența este atributul economic al acțiunilor umane de succes. Prin faptul că reflectă succesul acțiunii umane, „eficiența” nu poate fi aplicată decât acțiunilor personale. De altfel, acțiunea umană este eminamente individuală: numai indivizii au scopuri și acționează în virtutea acestora, nicidecum organizațiile sau „entitățile” colective abstracte precum societatea, statul, națiunea etc. care, spre deosebire de indivizi, nu posedă capacitate de gândire, voință, rațiune sau conștiință.

Faptul că eficiența are natură individuală, personală explică și caracterul subiectiv al acesteia. Numai persoana care acționează este în măsură să decidă, ex-post, dacă scopul urmărit a fost atins sau nu, prin compararea rezultatelor cu anticipările care au stat la baza acțiunii. Aprecierea succesului sau a eșecului unei alegeri, al unei acțiuni nu poate fi valabilă decât dacă aparține persoanei care acționează, deoarece aprecierea este în conformitate cu resursele, anticipările și preferințele sale subiective[2].

Așadar, eficiența are aceeași natură – subiectivă – ca și categoria economică de cost. Pentru fiecare persoană, costul aferent oricărei acțiuni este subiectiv și efemer: Este evaluarea subiectivă, ex-ante, a celei mai bune alternative sacrificate în favoarea celei alese, potrivit ierarhiei preferințelor personale. Asemeni costului economic, eficiența nu poate fi obiectivă, identificabilă și măsurabilă de către economist, ca observator al acțiunilor unei persoane. În consecință, sarcina economistului nu poate fi aceea de a aprecia și măsura eficiența, ci se reduce doar la a consemna existența acțiunii umane, în lumea reală, imperfectă și dominată de incertitudine, în care oamenii mai și greșesc, se răzgândesc și își pot modifica oricând scopurile.

Mai mult decât atât, eficiența nu poate fi măsurată nici chiar de persoana care acționează. De exemplu, cum poate fi măsurată valoarea unui bun sau a unei activități? Prin intermediul banilor în schimbul cărora cineva acceptă să renunțe la bunul respectiv sau să desfășoare activitatea în cauză? Cu certitudine, nu. Schimbul, ca fenomen de piață, se produce atâta vreme cât fiecare participant evaluează (prețuiește) bunul pe care urmează să îl primească într-o măsură mai mare decât cel la care urmează să renunțe. Schimbul este, în mod necesar, schimb de valori inegale, altfel nu s-ar mai fi desfășurat.

Dacă un student renunță la o anumită sumă de bani în schimbul unei cărți (de economie, să zicem) atunci, pentru acesta, cartea „valorează” mai mult decât prețul ei monetar. Dar cu cât mai mult? Nu există posibilitatea de a elucida această problemă, de vreme ce utilitatea ține de așezarea ordinală a acțiunilor și bunurilor în ierarhia preferințelor individului, în absența oricărei posibilități de măsurare a utilității. De unde concluzia necesară că ideea de măsurare a „valorii”, deci și a eficienței, este una sterilă.

De aceea susțin că minimalizarea individualismului și subiectivismului în știința economică a contribuit la popularizarea multor idei eronate. Dovada concretă este chiar generalizarea, în manualele de economie și în studiile așa-zis „științifice”, a conceptelor de „cost social”, „eficiență socială”, „utilitate socială”[3] etc. Aceste noțiuni sunt lipsite de sens, de conținut științific, iar a arăta acest lucru este un exercițiu simplu.

De vreme ce, în mod necesar, costurile, ca și utilitățile, sunt subiective, non-aditive și non-comparabile, atunci cu siguranță orice concept de cost social, inclusiv costurile de tranzacție, devine lipsite de sens[4]. Pentru Rothbard, „eficiența” este un concept eronat chiar atunci când este aplicat acțiunilor indivizilor în raport cu propriile scopuri. Argumentul este acela că nici o persoană nu poate avea cunoașterea perfectă asupra evenimentelor viitoare[5].

Problema este însă că existența erorii nu reduce importanța analizei eficienței și a echilibrului, în calitatea acestora de categorii economice personale și subiective. Succesul acțiunii umane nu este condiționat de ipoteza „cunoașterii perfecte”, fapt ce justifică validitatea „eficienței” în lumea reală.

În analiza sa contrafactuală, Hülsmann nu se bazează pe faptul că, la echilibru, omul trebuie să „știe” ce se va întâmpla în viitor. Acțiunea umană se poate solda cu succes în condiții de incertitudine. Eficiența acțiunii umane, adică atingerea scopului, decurge din compararea oricărei alegeri (acțiuni) cu alternativele sale contrafactuale în termeni de succes sau eșec[6]. Astfel, echilibrul și eficiența, în calitate de categorii economice, nu pot fi abandonate. De exemplu, în cazul unui joc, eficiența nu este exclusă prin faptul că unul dintre jucători va pierde, de vreme ce fiecare preferă „să joace și să piardă” decât „să nu joace deloc”.

Eficiență da, dar pentru cine?

Inventarea neoclasică a „criteriului eficienței” în planul normativ al politicii publice a alimentat, în mod nefast, orgoliul „constructivist” al economiștilor. Păcatul a constat în identificarea eficienței ca punct stabil de referință; însă eficiența se dovedește un colos iluzoriu așezat pe picioare de lut. Dar care este, de fapt, esența argumentației?

În universul rarității, bunurile sunt disputabile, iar scopurile oamenilor diferă, sunt concurente și pot naște conflicte. Doar în cazul schimbului voluntar ambii participanți au ocazia de a obține rezultatele dorite. Spre deosebire, în cazul coerciției numai cel care exercită constrângerea poate obține ceea ce dorește, prin limitarea drepturilor de proprietate, deci a libertății celuilalt.

De exemplu, anumite persoane au interesul de a impune în întreaga societate, prin constrângere, o anumită limbă. Devine clar că atingerea scopurilor acestor policy-makers îi prejudiciază pe ceilalți membri ai comunității, ale căror preferințe și scopuri sunt de altă natură, altfel aceștia ar fi decis singuri să vorbească limba respectivă. Așadar, pentru scopurile urmărite coercitiv, eficiența acțiunilor unora echivalează cu prejudicii ale altora. Astfel, problema devine „eficiență pentru care scopuri?”.

Acest raționament a fost complet ignorat de teoria neoclasică, vinovată pentru sensul holist dat „eficienței”. Și, pentru a întregi contradicția, economiștii neoclasici au „legalizat” aplicarea criteriului eficienței în sfera statului și a politicilor acestuia. În societatea actuală, construită de și în jurul statului, fenomenul culminează cu justificarea, prin prisma eficienței, a aproape tuturor politicilor guvernamentale.

Problema este că orice politică publică se bazează pe exercitarea constrângerii asupra unor persoane. Orice politică a statului înseamnă, pe de o parte, instituirea obligativității unor schimburi care nu s-ar fi desfășurat voluntar în absența intervenției statului și, pe de altă parte, împiedicarea (scoaterea în afara legii) a unor schimburi care s-ar fi desfășurat voluntar în absența intervenției respective.

Orice acțiune politică – fie că este vorba de o lege electorală, de modificarea masei monetare, de o politică vamală sau de natură fiscală etc. – este redistributivă, deoarece modifică drepturile de proprietate în societate prin crearea, arbitrară, de noi drepturi. Așadar, în lumea reală, care este guvernată de politici generatoare de avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții, conceperea de soluții „Pareto optimale” devine, evident, imposibilă[7].

Să luăm exemplul unei politici comerciale protecționiste, prin care statul ocrotește producătorii interni de concurența celor străini. Poziția privilegiată a producătorilor autohtoni se face în detrimentul consumatorilor, cărora le este interzis accesul la produsele străine, mai bune și/sau mai ieftine. Mai mult decât atât, consumatorii sunt puși chiar să plătească pentru îngrădirea libertății lor de alegere. Așadar, unii sunt avantajați, iar alții dezavantajați, fapt ce ține de capacitatea grupurilor de interese și a oamenilor de stat de a cumpăra, respectiv de a vinde privilegii, de unde și polarizarea societății în grupuri care câștigă și grupuri care pierd, unele pe socoteala celorlalte.

În aceste condiții, cum decide economistul ce acte legislative și ce politici guvernamentale sunt „eficiente”, de vreme ce toate acestea implică exercițiul coerciției? Este oare vorba de compararea aritmetică a avantajelor unora cu dezavantajele altora, la același numitor, economistul fiind cel care trage linia și face socoteala?

Problema comparațiilor interpersonale de utilitate

Încercarea de a surprinde eficiența la nivel de societate naște tentația de a efectua comparații de utilitate între persoane și grupuri de persoane.

Fie următorul exemplu: Ronald și Coase se întâlnesc în mijlocul unei punți înguste. Rezolvarea potențialului conflict necesită crearea unei reguli de drept, a unei instituții, prin care să se poată determina cine trebuie să-și continue drumul și cine să se întoarcă. Există însă o singură punte: proprietatea acesteia poate aparține fie lui Ronald, fie lui Coase, nu pot avea ambii, simultan, dreptul exclusiv asupra aceluiași bun, ceea ce ar echivala cu abolirea tuturor drepturilor și întoarcerea la conflictul hobbesian.

Economistul va fi interesat, paradoxal, de eficiența regulii de trecere a punții, de evaluarea comparativă a costurilor și beneficiilor fiecărei posibilități, și asta indiferent de cine deține dreptul legitim de proprietate. Dintr-o asemenea abordare utilitaristă izvorăște utilizarea nefastă a legii ca instrument de maximizare a „bogăției sociale”, așa cum susținea de altfel judecătorul Richard Posner. Absurditatea unui asemenea demers, bazat pe pretinsa viabilitate a comparațiilor interpersonale de utilitate, este că ar putea justifica, „științific”, inclusiv violarea drepturilor de proprietate, furtul sau crima.

De exemplu, în cazul unui furt, hoțul ar putea să pretindă că utilitatea obținută pe seama bunului furat depășeste pierderea de utilitate a păgubașului, situație în care furtul ar fi … factor de „eficiență socială”!! Sau, în lumea sportului, în spiritul criteriului utilitarist al lui Bentham – cea mai mare fericire a celui mai mare număr de oameni – arbitrii ar trebui să asigure victoria echipelor cu cei mai mulți suporteri, ca mijloc de sporire a fericirii în societate.

Însă nimeni nu poate măsura beneficiile și prejudiciile unei asemenea operațiuni comparative, care devine de fapt ilegitimă și, deci, neștiințifică. Dacă utilitatea nu poate fi măsurată, așa cum am arătat deja, atunci este lipsită de sens și încercarea de a compara utilitățile între diferite persoane[8].

Totuși, comparațiile interpersonale de utilitate reprezintă modul nefast în care economiștii etatiști, egalitariști manipulează teoria utilității. Dacă se poate spune că utilitatea marginală a banilor scade pe măsură ce individul acumulează mai mulți, atunci guvernul poate spori „utilitatea socială”, pretinde Arthur Pigou, prin deposedarea celui bogat de unitățile monetare cu valoare „atât de mică” pentru el și prin oferirea acestora săracului, pentru care au o valoare mai mare. Nimic mai fals, cu precizarea că, în realitate, nu săracul este în postura hoțului din exemplul de mai sus, ci tocmai omul de stat angajat, spre propriul favor, în operațiuni aritmetice cu utilitățile celorlalți.

Din ziua în care Lionel Robbins a respins pledoaria lui Pigou în favoarea impozitării progresive, economiștii s-au văzut confruntați cu o imposibilitate: utilizarea științei economice pentru construirea de judecăți asupra „eficienței” aranjamentului instituțional al statului.

Recunoașterea imposibilității comparațiilor interpersonale de utilitate elimină complet fundamentul științific al politicilor publice. Cu toate acestea, deși economiștii aderă în general la ideea că utilitatea nu poate fi comparată între indivizi, ei nu se sfiesc să adune și să scadă în continuare „beneficii sociale” și „costuri sociale”. Dovadă stau, în acest sens, analizele de evaluare – „științifică” – a câștigului și pierderii de bunăstare la nivelul întregii societăți, al economiei „naționale”: a se vedea noianul de studii de tipul „costurile și beneficiile aderării României la UE”, în care prea puțin contează că economistul „are mâinile legate” în a măsura, aduna și compara avantaje și costuri (ale altora). Ceea ce rămâne este simplă speculație politică.

Caracterul subiectiv și personal al eficienței, precum și imposibilitatea comparațiilor interpersonale de utilitate demonstrează de ce eficiența nu poate reprezenta deloc un criteriu, mai ales în ceea ce privește evaluarea legii, a drepturilor de proprietate sau a politicilor statului. Altceva trebuie să fie atunci, în științele sociale, punctul stabil de referință.

De la utilitarism la etică

Singurul criteriu fundamental, care poate fi utilizat obiectiv în științele sociale, este cel furnizat de etică[9]. Judecățile economice se întregesc atunci când sunt așezate în cadrul eticii, de vreme ce economia, dreptul și etica sunt natural corelate și reprezintă mijloacele înțelegerii corecte a societății umane.

Etica este domnia drepturilor legitime de proprietate, adică domnia dreptății, a libertății în societate. Numai principiile etice pot furniza criterii obiective pe baza cărora să fie consolidată viața în societate prin rezolvarea potențialelor conflicte. Aceasta implică sancționarea celor care vizează atingerea altor scopuri decât cele legitime. Viața în societate presupune ceva mai mult decât cerința exprimată de economiștii neoclasici, și anume satisfacerea cât mai deplină a nevoilor, care pentru unii ar putea însemna furt, fraudă, violență și exploatare. Nu orice scop poate fi acceptat și nu orice mijloc ce ar conduce la acesta poate fi permis.

În rândul majorității oamenilor „de știință” există credința că este imposibilă o teorie obiectivă a dreptății bazată pe principii etice universale. Obsedat de criteriul eficienței și de paradigma maximizării, scientismul neoclasic din teoria economică pretinde că subiective sunt nu doar scopurile și mijloacele utilizate de fiecare persoană, ci orice altceva. În aceste condiții, știința – a cărei origine terminologică este scientia, cunoașterea corectă – încetează de fapt a mai fi știință și, în absența criteriilor obiective, orice demers intelectual este sortit relativizării. Ori asta înseamnă dispariția granițelor dintre dreptate și nedreptate, dintre adevăr și falsitate – cea mai sigură cale de dizolvare a bazelor civilizației umane.

Știința economică ne învață nu că principiile etice sunt subiective, ci că utilitățile și costurile sunt într-adevăr categorii economice subiective. Indiferent de mutațiile care apar la nivelul tehnologiilor vieții economice și indiferent cât de „nouă” sau de „veche” este economia actuală, etica acțiunii umane și a regulilor societății rămâne criteriul indispensabil.

Viața economică este o uriașă rețea de schimburi care, la nivelul lor fundamental, reprezintă schimburi de drepturi de proprietate asupra bunurilor. De aceea, orice teorie a schimbului, a pieței trebuie consolidată, ca fapt preliminar, prin teoria dreptului de proprietate, de unde și nevoia de a cunoaște ce este dreptul și de a argumenta justețea și legitimitatea legilor acestuia.

În spiritul argumentelor lui Rothbard, omul de știință nu este un simplu „profesionist”, chemat să ofere clienților săi – întreprinzătorilor, guvernului, publicului – cele mai adecvate rețete de atingere a scopurilor lor (oricare ar fi ele). Omul de știință, al cărui țel ultim este cunoașterea corectă, nu poate ignora dimensiunea etică a învățămintelor cercetărilor lui. Un individ care, în cunoștință de cauză, sfătuiește o bandă de delicvenți asupra celui mai bun mijloc de spargere a unui seif, participă, de fapt, la atingerea aceluiași obiectiv. Economistul care consiliază guvernul asupra celei mai bune politici de socializare și de egalizare a avuțiilor în societate devine, el însuși, un mijloc pentru înfăptuirea acestui obiectiv egalitarist, indiferent de credințele lui.

Recunoașterea necesității criteriilor ridică problema restructurării gândirii economice pornind de la etică, deoarece eficiența nu poate servi drept fundament al eticii. Din contră, etica reprezintă piatra de rezistență pentru orice judecată asupra eficienței[10].