Pentru unii dintre cititorii acestui text se prea poate ca problema ce o ridic să nu fie nici una nouă, nici una relevantă (într-o așa zisă ordine a problemelor modernității, bătută în cuie și, deci, Amin!) sau poate chiar nici măcar ipso facto o problemă (deci să am “șanse” să nici nu fie inclusă în „respectabila” listă a problemelor modernității). Astfel, o onestitate specifică a căutătorului de sensuri în probleme, a căutătorului de adevăr, mă determină să spun de la bun început că va fi mai grea comuniunea cu cititorul care (încă) nu vede, sau încearcă dar nu vede, sau nu vrea să vadă problema. Sigur că nu încape discuție de vreo culpă a unuia dintre cei trei mentionați. Excepție poate face doar cel de-al treilea pe care îmi va veni greu să-l înțeleg dacă este conștient sau vede problema, dar în acelasi timp refuză s-o vadă. Și nici nu înseamnă că îngrădesc libertatea celui ce citește, de a se simți în stare să vadă. Fiecare este liber să vadă cât poate și cât vrea. Dar reamintind de acea onestitate, e cu prisos să precizez că textul va cădea mai ușor pentru cel care vede la fel, urmând să prezinte poate (am nădejde) un oarecare interes și pentru cel ce încă nu vede, încearcă dar nu vede sau nu vrea să vadă.
O mențiune importantă înainte de început, ar fi legată de pretențiile acestui text. Pe scurt, textul nu pleacă de la ideea cunoașterii adevărului sau că dețin în vreun fel adevărul despre cele ce vreau să vorbesc, dar are pretenția căutării adevărului (atât cât se poate) printr-o serie de întrebări.
Am ales să discut în acest text despre problema căii de mijloc ca mod de dialog între două persoane cu credințe opuse, una cu credința în duhul libertății, iar alta cu credința în virtuțile unei ordini etatiste. Pentru a scurta expunerea, ele se vor numi de acum persoana I (descoperitoare a duhului libertății) și persoana II (descoperitoare a virtuților ordinii etatiste). Fac distinctie, după cum se poate observa între libertate și ordine etatistă, întrucât în limitatele lor forme absolute ca și concepte, sunt, din propria perspectivă, incompatibile.
În ce măsură poate exista o cale de mijloc, și de ce persoana II simte nevoia unei căi de mijloc? Este calea de mijloc un răspuns la (poate) o frică (cu accente patologice) de libertate, sau de neîncredere în natura umană, în firea omului aflat în libertate? Sau această frică este în realitate o înțelegere nefastă a conceptului de libertate?
Ipotezele de la care plec, și deci implicit de regăsit pe tot parcursul argumentației sunt:
- libertatea sau manifestarea omului în libertate presupune absența agresiunii asupra integrității corporale sau proprietății private a acestuia, în sens rothbardian
- liberul arbitru, așa cum este el definit în scrierile patristice (vezi Dogmatica, Sf. Ioan Damaschin), îi permite omului să distingă între rău și bine, între patimă și virtute, între sclavie și libertate, agresor-agresat ș.a.m.d., așa încât nu încape discuție despre o eventuală relativizare a acestor stări
- actuala ordine etatistă nu reprezintă calapodul perfect pentru construcția unei societăți virtuoase (sau care este probabil să dobândească virtuțile creștine, în număr de șapte; pentru o frumoasă teoretizare a acestor virtuți vezi Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Pr. Dumitru Stăniloae) deci suntem îndreptătiți la căutarea permanentă a perfecțiunii
Pentru a pune însă în context problema căii de mijloc am nevoie de un set de situații în care ea este invocată.
Cazul apărării sau securității
Serviciile de apărare sunt monopoluri publice în mai toate statele. Mai mult, există o întreagă teorie care stă în spatele acestui tip de servicii, teorie care încearcă o legitimare (extrem de discutabilă) a monopolului natural. Un monopol natural este acel serviciu sau bun care, by default este și trebuie să fie „oferit” de stat. Explicația din spatele acestei teorii este greu de pătruns și insensibilă la argumente economice, dar care își dorește să facă uz de ele: siguranța națională, garantarea securității cetățeanului consumator etc.
Majoritatea persoanelor de tip II pe care le cunosc, folosesc ca argument în favoarea monopolizării de către stat a serviciilor de apărare fie această teorie a monopolului natural, fie amuzanta retorică „Păi și în caz de conflict militar cine ne mai apără?”. Distincția între un bun precum roșia, castravetele și un serviciu precum apărarea sau securitatea este pur și simplu inutilă din punctul de vedere al legităților economice. Economia nu distinge între așa zisa teorie public goods sau private goods. Orice antreprenor se poate specializa în productia de roșii, dar și în furnizarea serviciilor de apărare. Legile cererii și ofertei se aplică și în cazul serviciilor de apărare, așa cum se aplică în cazul oricărui alt bun. A încerca să creezi o categorie aparte pentru serviciile de apărare, în timp ce legile privind furnizarea și formarea prețurilor lor rămân aceleași este o acțiune fără sens pentru economie, poate chiar suspectă. Cererea și oferta de apărare fluctuează după cum ar fluctua cererea și oferta de roșii și castraveți. Deci bunurile publice nu sunt publice pentru că o lege dată de parlament spune că sunt publice. Ele sunt publice în acel sens în care vorbim despre ele ca fiind destinate publicului larg. Nu există bunuri destinate producției pe cale publică. Sau dacă există, atunci ele sunt alese în mod arbitrar, pe criterii mai degrabă non-economice, având o valoare de piață discutabilă. (Pentru aprofundare vezi G. Molinari, H.H.Hoppe și, mai proxim, A. Pătruți)
Putem afirma a priori că piața alocă în mod eficient resursele, iar acest adevăr este valabil și pentru serviciile de apărare. Putem afirma că și testul empiric ne este favorabil. În România, spre exemplu există o cerere tot mai mare pentru servicii de protecție privată, deci deducem o oarecare profitabilitate a lor de vreme ce sunt căutate. Prin natura ei, piața direcționeaza resursele către acele scopuri care corespund nevoilor celor care compun piața – consumatorii. Alocarea este eficientă prin prisma modului în care se dobândește proprietatea (non-agresiv) și prin asumarea consecințelor îndepărtării de la un alt cadru decât cel ce servește cererea. Riscul de a falimenta obligă jucătorul pe piața liberă la un calcul profit-pierdere extrem de riguros. Abaterile de la acestea nu se fac fără consecințe. Cu alte cuvinte dumper-ul însetat după bani nu va ști sigur că își distruge concurența, pentru că nu știe clar ce costuri are concurența și cât timp este în stare să reziste dumping-ului (consider dumpingul abatere doar pentru a vorbi pe înțelesul persoanei II, pentru că altminteri, e ușor de văzut că de pe urma prețurilor mici consumatorului îi vor crește cash holding-urile). Și tot așa, dumper-ul „înscăunat” monopolist (vorbim aici de greu conceptualizabila formulă de monopolist privat), nu va fi într-un pericol mai mic de pierdere a clientelei decât orice alt jucător. Deci este foarte dificil de justificat o categorie specială de bunuri publice, câtă vreme ea nu vine la pachet și cu o nouă teorie economică, valabilă a priori.
Perspectiva conflictului militar o putem imagina (mult mai realist) în actuala construcție societală, de tip etatist. O societate în care serviciile de apărare ar fi furnizate pe cale privată, cel mai probabil nu ar avea nevoie și de o armată (întrucat pe măsura ce cooperarea crește, tensiunea și iminența unui conflict scade). Dar dacă ar avea nevoie, ce motive ne determină să credem că nu s-ar înființa? Reluați teoria de mai sus, și ajungeți (dacă vreți) la aceleași concluzii. E bine de știut totuși că actualele armate ale statelor moderne sunt rămășițe din structurile de tip feudalo-imperialist. Agresiunea statului s-a putut pune în practica tocmai prin ele. Consider că problema conflictului sau a războaielor este una a statului, întrucât el însuși este și devine prin agresiune. Nu exclud posibilitatea conflictelor în cazul unei ordini liberale bazate pe proprietatea privată, ba chiar ofer soluții: producția privată de apărare. Bunul Dumnezeu știe cum se vor organiza oamenii în caz de conflict. Exclud însă posibitatea soluției unice – statul, în problema apărării.
Într-o astfel de situație, persoana II de obicei aduce în discuție calea de mijloc. Adică un fel de conlucrare sau coexistență a serviciilor publice de apărare cu cele private, dar totuși nu la scară “atât” de mare precum poliția sau armata. E bine de luat în seamă această cale de mijloc, dar e bine de văzut și dacă există rațiuni economice pentru ea. Dacă nu despre cele economice vorbim, atunci trebuie să ne hotăram de ce tip sunt ele. Deci ce rațiuni economice stricto sensu avem pentru legitimarea căii de mijloc în cazul apărării sau securității? Până în prezent literatura nu a tratat acest subiect. Statul întreține pe baza bugetului acumulat prin agresiune instituționalizată armate întregi de oameni, deși conflictele se răresc. În același timp, deși conflictele se răresc statele se înarmează. Aproape lunar se poate auzi la televizor sau citi în ziare că, cel puțin o armată de pe acest pământ, fie și-a schimbat avioanele de luptă, tancurile sau face „investiții” pentru a obține bomba atomică. Cu riscul de a fi considerat bolnav de conspiraționism, nu am cum să nu fac mențiunea că acestea sunt doar lucrurile care se aud și se cunosc. Deși obediența publicului în fața milităriei a creat astăzi un soi de elitism în anumite cercuri, care consideră ca aceasta activitate este aproape „sacră”, că s-a murit pentru militărie și patrie, voi spune doar că argumentele de acest tip nu țin. Ele nu bat logica economică, ci o sfidează. Și spre deosebire de logica militară (auto-distructivă) pe care omul și-a făurit-o, a creat-o ex nihilo tocmai pentru a da un minimum de sens acestei activitati (conflictul, războiul), logica economică este constructivă (cooperantă), și nu face uz de violență.
Cazul educației
Situația nu diferă, decât prin natura obiectului oferit, respectiv educația. Nu există vreo dovadă în această istorie a umanității, care să arate că cei învățați și considerați repere morale sau etice, sunt trecuți prin școlile publice. Dimpotrivă, formarea omului presupune acces nelimitat la științe, și are un caracter personal. Ea nu presupune încarcerarea minții în a urma etapele educative programate centralizat de vreo autoritate impusă cu forța.
Scrierile Greciei Antice, izvor de inspirație pentru mulți dintre filosofii ce au urmat, dar și scrierile patristice, surse de înțelepciune pentru oricine găseste de cuviință să se aplece asupra lor, nu sunt rezultatul școlii publice, dar cu toate acestea ele sunt școli în sine. Ele sunt rezultatul unui efort personal al fondatorilor lor care, deși (unii dintre ei) împărtășeau păreri comune despre ordinea etatistă, nu proveneau dintr-o tradiție a educației de stat.
Din experiența mea modestă de până acum, răspunsul clasic pe care îl oferă persoana II la problema educației este următorul: E bine să existe școli private, dar e bine să existe și școli publice pentru persoanele care nu își permit. Am sintetizat esența căii de mijloc în problema educației. Deci persoana II este de acord cu școlile private (deși conceptualizează posibilitatea unui preț foarte mare al serviciilor lor), dar este de acord și cu școlile publice (despre care, înțelegem că le consideră „ieftine”).
Explicația care are în centru o ordine liberală a proprietății private ar suna așa: Educația nu diferă de alt bun (vedeți cum ne repetăm? Am mai menționat acest lucru la cazul apărării). Locul cel mai bun de alocare este piața. Persoanele care nu își permit educație vor fi primite cu brațele deschise de școlile private, deoarece concurența va face prețurile mai mici. Sau în cel mai puțin bun caz, vor cumpăra mai puțină educație. Pană la urmă, rostul omului nu este să stea pe băncile școlii un sfert din viață, ci să descopere cât mai rapid cum poate fi util sieși (și implicit pieței). Pe de altă parte, o idee pe care persoana II ar fi trebuit să o cunoască până acum, este că școlile publice nu sunt mai ieftine. Este exact invers. Ele sunt infinit mai scumpe (din cauza imposibilitătii alocării eficiente), și diminuează din capitalul disponibil pentru educație sau orice altceva existent la nivelul societății. Adică eu, deși aș vrea să merg la o școală privată, pentru că sunt obligat să subvenționez școala vecinului meu, nu mai pot face acest lucru. Ceea ce se dă vecinului mi se ia mie. Aici să fie calea de mijloc? Un copil educat din bugetul de stat, avand în vedere risipa imposibil de evitat din sistemul public, e foarte posibil să fi spulberat dorința de educație a altor doi copii. Persoana II va spune Da, dar e imposibil să cuantifici și să știi asta. Corect. Este doar o supoziție. Dar logica rămane în picioare: cu cât subvenționăm mai mult școala copiilor altora, cu atât ne răman mai puțini bani pentru școala propriilor noștri copii. Nu că nu am vrea, dar o vrem voluntar. Persoana II va spune Dacă va fi voluntar, nu o va mai face nimeni. Iată cum agreează deja agresiunea. Cu alte cuvinte ne propune o expropriere de capital de la toți pentru subvenționarea unui anumit grup. Răspunsul trebuie întors. Adică nici persoana II nu are de unde ști că nu va dori nimeni să finanțeze alți copii. Dar pentru a fi convingător, trebuie să întrebăm persoana II cum se face că totuși avem exemple foarte multe de caritate privată?
Deci ce rațiuni economice (sau de orice alt tip) avem pentru a justifica o educație jumătate publică-jumătate privată?
Cazul transporturilor și al drumurilor
Situația transporturilor diferă în funcție de statul pe care îl supunem analizei. Există state în care gradul de implicare a fondurilor private în activitatea de transport este unul ridicat (dar nu integral privat) și state în care există un grad redus de antreprenori privați care să furnizeze servicii de transport.
Dacă ne-am raporta la situația din România am putea spune că statul deține:
– monopolul drumurilor, apelor, aerului și al licențelor de operatori de transport
– monopolul delimitării rutelor de transport pe uscat, maritim, fluvial și aerian, o companie de transport aerian și toate aeroportuturile și acțiuni (cumpărate din bani publici) la diverse companii de transport
– toatele rutele de transport feroviar, majoritatea garniturilor care circulă pe aceste rute și toate gările
– în fiecare oraș un operator de transport, iar în București metroul
– monopolul transportului de energie electrica, termică și nucleară
Consecințele celor de mai sus sunt:
– costuri legate de birocrație pentru plata licenței de funcționare
– dezvoltarea unui sistem preferențial de acordare a licenței, în funcție de potența financiară a solicitantului, și nu de așa zisa “îndeplinire a condițiilor pentru a deveni operator de transport”, care cu buna credință se poate dori, dar stimulentele pentru a evita sunt prea mari
– imposibilitatea de a depista cele mai eficiente și numărul exact de rute de transport de care este nevoie
– creșterea costurilor legate de administrarea companiei publice din cauza imposibilității de alocare eficientă a resurselor (prețurile sunt fixate de cele mai multe ori sub media pieței, iar diferența de cost se acoperă cu subvenție, rezultatul fiind o creștere în pași mici, dar constantă a prețului, nu și a calității, iar la nivelul consumatorilor o diminuare a capitalului disponibil pentru alte bunuri și servicii)
– prețuri fixate arbitrar de către autorități ale statului în domeniul transportului de energie electrică, termică și nucleară și care se regăsesc în prețul final al bunului transportat la consumatorul final
Calea de mijloc ar însemna, după spusele persoanei II, un jumi-juma corect. Dacă veți face o analiză a pieței de transport cred că hardly va trece piața privată de 5%. Deci nici măcar de un pic de dreptate nu avem parte. Analiza ar fi oricum foarte greu de realizat întrucât perspectiva privatizării drumurilor este una de neînchipuit, cel puțin la momentul prezent. Dar consecvența ne împinge către același raționament: este diferit transportul sau drumul de orice alt serviciu sau bun? Credem că nu, și mergem mai departe cu dilema căii de mijloc.
Cazul banilor
Poate unul din cele mai importante aspecte din cuprinsul problemelor economice, poate și prin prisma nivelului redus de cunoștințe elementare pe care publicul larg îl are. Calea de mijloc vizează aici o formă de conviețuire a inițiativei bancare private cu cea de stat, dar în care cea de-a doua să-și aroge câteva drepturi (din condei). Adică pentru unii, ceea ce trăim acum. Un sistem bancar cu rezerve fracționare, în care banca centrală pe lângă monopolul deținut în eliberarea de licențe pentru inițiativele bancare private și producția de bani, să controleze (prin măsuri asupra bancherilor privați) cantitatea de bani existentă pe piață, și în funcție de cum dictează competiția politică, să manipuleze cifrele care vorbesc despre indicatori precum cursul de schimb, inflația, deficite bugetare sau comerciale. Acest tip de activitate o poate face numai banca centrală, de aceea se poate numi pe bună dreptate monopol.
Oricum ar sta situația, e bine de știut că banii nu sunt o invenție a statului și că primele bănci centrale create în lumea aceasta au avut scop militar (vezi Cristian Păun, Banii, Băncile Centrale, politica monetară și reglementarea sistemului bancar modern). Banii sunt o marfă, un bun ca oricare alt bun. Banii sunt aleși ca mijloc de schimb de participanții la piață după ce le sunt descoperite o serie de caracteristici precum divizibilitatea, vandabilitatea. Banii nu au apărut prin dictat guvernamental sau cine știe ce lege. Statul doar a monopolizat ceea ce deja exista în mod liber: formarea și circulația banilor. Voi continua să stresez cu această idee pentru că deși este atât de simplă, ea se evită sau se uită în cele mai importante discuții. În sectorul monetar, invocarea unei căi de mijloc pare ca un idealism pentru un liberal, având în vedere gradul de reglementare. Sistemul actual seamănă mai degrabă cu un socialism monetar, decât cu o cale de mijloc. Este un sistem în care activitatea bancară privată, sugrumată de reglementare și în concubinaj cu reglementatorul, ajunge în final să profite de pe urma consumatorului de bani. Altfel, cum ar putea refuza bancherul privat o ofertă de nerefuzat, cum ar fi introducerea perspectivei falimentului în lista de probabilități?
Deci cum anume trebuie conceptualizată o cale de mijloc în sectorul bancar? Calea de mijloc ar trebui să presupună o atenție mai mare acordată consumatorului de bani, însă mijloacele moderne de control al banilor nu au această intenție, acest fapt putându-se susține a priori atât timp cât vor exista cicluri boom-boost. Iată un posibil punct de pornire în cercetare pentru persoana II.
Încercarea unei concluzii
Asemenea unui liberal care definește și susține un sistem fundamentat pe proprietatea privată și non-agresiune întrupat în persoana I, și adeptul ordinii etatiste susținător al căii de mijloc trebuie să motiveze această poziție. Altfel, calea de mijloc rămâne doar o formă vagă de concept, nu imposibil (teoretic și practic), dar încă nedefinibil, dacă putem spune așa.
Calea de mijloc nu poate fi adusă în discuție decât dacă poate fi susținută cu argumente care să nu lezeze în niciun fel libertatea celui ce alege, a consumatorului. Altfel, cădem în poziția utilitaristă, iar riscul de a legitima orice formă de agresiune crește considerabil. Deci o întrebare ar fi, cum ar putea persoana II să argumenteze problema căii de mijloc, nefăcând apel la rațiuni utilitariste? Care sunt pozițiile de pe care se poate apăra problema căii de mijloc, cu excepția celor utilitariste sau socialiste?
Imposibilitatea definirii (cel puțin până în prezent) a căii de mijloc, mă ține captiv în a-mi imagina doar soluții în care variază tot timpul gradul de intervenționism (cu riscuri de cădere în forme mai noi, mai bine șlefuite de socialism) în defavoarea actorilor privați.
Știe toată lumea că cele patru domenii aduse în discuție mai sus nu sunt singurele care sunt impregnate de intervenția statului. Acestea mi s-au părut mie mai importante, dar trebuie amintit că același lucru se petrece în cazul impozitării (unde calea de mijloc este fie taxarea unică, fie progresivă; persoana II consideră folosindu-se probabil de un sistem etic „bine pus la punct” că ar fi bine să se ia de la cei bogați, să se dea la cei săraci, dar suferă mai tot timpul că salariul pe care îl are la privat este prea mic), în cazul muncii (aici persoana II motivează deseori că dorește să aibă parte de salariu cât mai mare la privat, dar susține în același timp inițiative precum legea salariului minim sau drepturile sindicatelor), în cazul sănătății (persoana II dorește să fie sănătoasă și dacă se poate să nu mai plătească atât de mult pe medicamente și spitalizare, dar este de acord cu sistemul de medicamente compensate, cu obligativitatea contribuțiilor la asigurările de sănătate și menținerea unor spitale în proprietate publică în ciuda repetatelor rânduri în care a aflat că au datorii, sau prețurile la serviciile lor medicale cresc), în cazul comerțului (persoana II dorește libertate comercială, dar susține taxele la import sau subvențiile la export, pe motivul că se strâng mai mulți bani la bugetul de stat sau că se promovează produsele românești în străinătate) ș.a.m.d.
Dacă despre asta este vorba în calea de mijloc, atunci trebuie afirmat răspicat că nu este viabilă. În primul rând pentru că ia forma contradicției. Tot ceea ce persoana II dorește, nu se poate obține cu mijloacele pe care continuă să le repete la nesfârșit. Nu sunt împotriva unei căi de mijloc din punct de vedere conceptual, însă ea nu a atins nici măcar acest stadiu, deși invocarea ei este deja un stereotip. E nevoie de mai mult pentru ca soluția căii de mijloc să devină un concept. Este nevoie în primul rând de probitate științifică, după care de viabilitate practică, demonstrabile numai în condițiile ipotezelor formulate la început.
