Recenzie la cartea În căutarea României. O aventură personală din ’65 până azi, apărută la editura Humanitas, 2023
Poveștile despre socialism sunt întotdeauna actuale. În orice sistem intervenționist (deci și cel al zilelor noastre), care – cum spune Mises – e condamnat să penduleze între capitalism și socialism, orice mărturie sau anecdotă despre sistemul economiei planificate e importantă. Mai ales în țări, cum este și România, unde reflexul controlului, supravegherii, planificării activității economice nu contenesc în a propulsa pe scena politică partide hulpave, a căror simplă și sigură ideologie e redistribuția și consumul permanent de resurse. Scena politică arată astăzi în felul pe care îl știm cu toții și ca urmare a distrugerii legii. Căci legea în timpul perioadei comuniste a sacrificat elementul de demnitate umană de unde pornește orice constituție politică serioasă: proprietatea privată. Când distrugi proprietatea, trebuie ca asta să se facă cu forța, iar forța instalează frica, resentimentul și pierderea încrederii în stat. Menținerea fricii se face prin teroare, tortură, crimă, cenzură. În final, nimeni cu apucături de acest fel nu scapă de ceea ce Marquez numea solitudinea puterii, ajungând victima propriului sistem, închis într-o realitate fabricată de cei care, ca tine, doresc să-și păstreze privilegiile și puterea.
Free speech-ul, o specie pe cale de dispariție
Experiența lui Dennis Deletant în România comunistă, povestită în cartea În căutarea României. O aventură personală din ’65 până azi, e o bună sinteză pentru a înțelege comunismul românesc. Cartea abundă în detalii referitoare la obsesia supravegherii tuturor indivizilor cu potențial de nesupunere, operațiune realizată de către odiosul departament al securității de stat. Amintește de închisorile comuniste din perioada anilor cincizeci și de ororile petrecute acolo nu doar împotriva foștilor demnitari din regimul monarhist, ci și a unor intelectuali, unul dintre aceștia – Dumitru Caracostea – fiind chiar tatăl socrului autorului, primul titular, în 1920, al Catedrei de literatura română de la Universitatea din București. În mai 1950, Caracostea, în vârstă de șaptezeci și unu de ani, este luat pe sus în timpul nopții de o dubă neagră care-l duce la Sighet, unde stă cinci ani. A avea un membru din familie în detenție în perioada comunistă însemna repercusiuni directe asupra celorlalți membri. Bunăoară soacrei lui Deletant „i-a fost foarte greu să-și găsească o slujbă, fiind refuzată de multe ori din cauza originii sale” (p. 41). De asemenea, „nu doar că podgoriile familiei fuseseră confiscate fără despăgubiri în 1948, dar și apartamentul ei fusese naționalizat și era obligată să plătească chirie statului pentru proprietatea care fusese construită de familia ei” (p. 41).
Deși cineva ar putea crede că securitatea avea rolul protejării propriilor cetățeni, cum suntem obișnuiți să credem într-un sistem cu adevărat democratic, securitatea comunistă se angaja preponderent în urmărirea, terorizarea și amenințarea acestora. Atitudinea regimului politic față de libertatea de exprimare poate fi înțeleasă urmărind expunerea unui caz (deja) de notorietate în ceea ce privește disidența anticomunistă românească, cel al profesoarei clujene Doina Cornea, al cărei „drum spre casă era blocat de miliție și numai membri de familie apropiați erau lăsați să treacă” (p. 83). Doina Cornea s-a remarcat prin texte și analize critice la adresa politicilor de stat comuniste și câteva scrisori adresate direct dictatorului Ceaușescu în care propunea diverse reforme în direcția democratizării printre care „mai multă autonomie universitară, mai multe schimburi academice cu universitățile străine, scutirea profesorilor și studenților de obligațiile extracurriculare precum participarea la munca agricolă în ultimele două săptămâni din septembrie, introducerea educației religioase și crearea de școli pentru persoanele cu handicap” (p. 86). Pe toate, azi, le-am vedea ca cerințe de bun simț. În urma uneia dintre scrisorile către Ceaușescu, difuzată la Radio Europa Liberă în 1988, în care condamnă politica de sistematizare a satelor începută în 1974, Cornea este plasată în arest la domiciliu.
Modernizare prin sistematizare, sau despre povestea unui abuz sistematic
Adesea Ceaușescu este privit ca un mare patriot, adept al modernizării. Citind Deletant, ne putem întreba și reflecta asupra acestei idei, întrebându-ne cam ce nivel de patriotism ar putea avea cineva care se angajează în demolarea satelor românești, ignorând dezvoltarea lor organică, tradițiile și fibra culturală rurală, atât cât o fi fost ea, exacerbată mai mult sau mai puțin de curentul romantic. Recuperarea ideii de sat și de respect pentru viața la țară este astăzi dificilă mai ales ca urmare a distrugerii planificate de Ceaușescu, spre a o potrivi cu interesele sale mega-industriale, mutând țăranul (avid de statornicie și refractar la progresisme) în cutii de chibrituri zise și „locuințe” urbane; abia prin ricoșeu putem invoca depopularea lor din ultimii treizeci și cinci de ani.
Distrugând casele sătenilor și loturile lor de pământ, care reprezentau principala sursă privată de hrană pentru locuitorii de la oraș, Ceaușescu i-a transformat pe țărani din producători în consumatori, făcându-i dependenți de un regim care, în anii din urmă, s-a dovedit incapabil să satisfacă până și principiul de bază al lui Marx, acela de a asigura rația zilnică de pâine pentru toți cetățenii săi (p. 112).
Modernizarea, în mintea unui dictator, e adesea o problemă sub semnul verbului a putea (un soi de eu pot, deci trebuie!) și nu a necesita. Căci cum ar mai putea evalua necesitățile cine se instalează în infatuarea că poate controla destinul economic al unor milioane de oameni ignorând complet legile pieței?! Orașul modern imaginat de Ceaușescu, unde urmau să intre și deportații de la sate care, după cum spune o butadă, „aveau tot ce le trebuie și nu le lipsea nimic”, se construiește pe cadavrul arhitecturii ante și interbelice, înscrisă în tradiția clasică și pe multiple drame ale reconversiei sociale. Buldozerele lucrează intens la București în anii optzeci, macaralele la fel, în condițiile în care „conservarea mediului ajunsese pe primul loc în agendele politice occidentale” (p. 89). De la poziția de „spin în coasta Uniunii Sovietice” (p.112), comunismul ceaușist, respectat la începuturi în cercurile occidentale, devine ușor, ușor tot mai suspect și neinteligibil. Astfel, „lipsa de respect a liderului român pentru moștenirea arhitecturală” devine și mai evidentă la nivel internațional când începe „demolarea centrului vechi al Bucureștiului”, cu scopul de a face loc unui ansamblu administrativ „de proporții orwelliene”, în care piesa centrală urma să fie Casa Poporului.
Și-acum ce facem? De unde luăm de mâncare? Să-l întrebăm pe toarșul Marx!
Sistematizarea satelor a avut ca și consecință eliminarea „micului sector al agriculturii private care mai supraviețuise” (p. 77). Alături de decizia de o „fermitate neclintită și un refuz încăpățânat de a face compromisuri” (p. 111) de a plăti datoria făcută la instituțiile lumii capitaliste (definită de comuniști drept „burghezo-moșierească” și „exploataționistă”), aceste acțiuni ale lui Ceaușescu vor genera în anii optzeci o penurie teribilă de alimente.
Uriașele lipsuri de alimente proaspete vor deveni și mai mari. Alimentele lipsesc deja din toate orașele importante. Pâinea, făina și zahărul au fost raționalizate din 1983 alte produse alimentare de bază, precum ouăle și untul, sunt de negăsit. Doar fructe și legume de sezon, de proastă calitate, precum pepenii, merele, prunele și morcovii pot fi găsite ocazional în piețe. Nici măcar într-un mare oraș cum e Clujul nu existau roșii în septembrie. Produsele de bună calitate sunt trimise la export pentru a plăti datoria externă a țării, contractată în anii 70 … În interiorul României, carnea se găsește numai pe piața neagră, la prețuri de patru ori mai mari decât cele oficiale … în multe sate, pâinea poate fi obținută doar dând ouă la schimb … este o lipsă cronică de medicamente. Produsele farmaceutice sunt aduse la farmacii o dată pe lună, în ziua de 15. Se formează cozi uriașe, chiar înainte de ora deschiderii și chiar și medicamentele de bază, precum aspirina, se vând imediat. (p. 77)
Pesemne blestemul banilor capitaliști nu s-a lăsat fără repercusiuni. Însă mai interesant și ironic este că liderii comuniști n-au văzut nicidecum un blestem în ei, ci o șansă la dezvoltare, e drept, planificată de o elită cu vederi marxiste. Deletant nu excelează în explicații economice, însă surprinde nuanțe interesante în legătură cu ele. Spre pildă, vorbind despre celebra scrisoare a unor înalți oficiali comuniști („scrisoarea celor șase”) referitoare la inconsistențele politicii de stat ceaușiste (semnată de Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Constantin Pîrvulescu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu și Grigore Ion Răceanu, toți oameni influenți în Partidul Comunist Român) punctează faptul că ea e centrată mai mult pe considerente de tip drepturile omului și mai puțin economice, căci „validitatea marxismului nu era pusă la îndoială” și nici „nu se recunoștea eșecul planificării socialiste”, el fiind considerat doar „nefuncțional în economia românească” (p. 103). Acest argument îl regăsim astăzi în plină vitalitate la nivel intelectual, în mediul universitar sau de aiurea. Imposibilitatea calculului economic în socialism, demonstrată de Ludwig von Mises în 1920, este un argument cvasi-inexistent și de aceea, întotdeauna – spun adepții săi – când a eșuat, socialismul a eșuat urmare a unor cauze exogene, nu endogene sau structurale.
Sigur, am putea să vorbim despre această scrisoare ca fiind o probă a libertății de expresie și a dorinței de a îndrepta lucrurile în plin regim comunist, dar astfel riscăm să pierdem din vedere cine sunt semnatarii acesteia (puterea lor politică) și faptul că, pe fond, în chestiunile macroeconomice, ei nu erau în niciun caz în antiteză cu Ceaușescu. Ce i se reproșa, arată Deletant, erau chestiuni precum sistematizarea satelor ca măsură „irațională”, interdicția cetățenilor români de a avea contacte cu străinii, „folosirea securității împotriva muncitorilor care își cer drepturile” sau „violarea poștei și întreruperea convorbirilor telefonice” (p. 102). Deci în România, în interiorul Partidului Comunist Român, nu s-au născut suspiciuni cu privire la problema fundamentală a planificării economice.
Securiști, băieți deștepți, NATO și UE
În căutarea României arată în principal o lume cu psihoze, toate derivate din teroarea treptat instalată prin instrumentul securității de stat încă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, o lume ale cărei vise și dorințe sunt la mila unui dictator care refuză până în ultima clipă să ia pulsul realității țării sale. Cartea are meritul de a pune în discuție și politicile economice ale lui Ceaușescu și inconsecvențele acestora într-o narațiune bogată în detalii biografice. Din ea putem afla câteva ceva și despre viața unor figuri precum Mircea Răceanu (fiul lui Grigore, unul dintre semnatarii scrisorii celor șase, fost membru al PCR din anii treizeci), condamnat la moarte de Ceaușescu pentru divulgarea unor informații către Central Intelligence Agency (CIA), dar și despre celebrul caz al șefului adjunct al Direcției de Informații Externe (DIE), Ion Mihai Pacepa, care sub protecția directă a CIA, părăsește România, dând astfel o lovitură de proporții lui Ceaușescu. Cartea prezintă un interviu acordat în exclusivitate autorului, în care explică pe larg motivele dezertării sale, dar unul din ele se detașează vizibil și este acela al „perspectivei de a fi implicat direct în asasinate politice”, după ce în iulie 1978, Pacepa primise ordin direct de la Ceaușescu, ca DIE să-l asasineze pe directorul secției românești a Radio Europa Liberă, Noel Bernard (p. 204). Astfel de detalii sunt de natură să ne mai vindece puțin naivitățile în privința așa zisei necunoașteri a situației interne (mai ales din anii optzeci) de către Ceaușescu, căci cine moare de grija unui critic al regimului aflat la mii de kilometri distanță (și asta în anii în care teoretic, pe hârtie, lucrurile mergeau bine economic), e greu de crezut că ar ignora ce se întâmplă la nivel intern, bazându-se exclusiv pe raportările cosmetizate ale securiștilor din juru-i. Prietenia lui Deletant cu istoricul român Șerban Papacostea, un om cu „un simț al respectului pentru adevăr” (p. 212), fost deținut politic în lagărul de muncă de la Capul Midia, este expusă și ea pe câteva pagini.
În finalul cărții, autorul oferă și o analiză a României post-ceaușiste, de la începuturile ei, alegerile din mai 1990 și nevrozele aferente acestora, Ion Iliescu, un fost comunist devenit peste noapte salvatorul României în fruntea unui partid care își schimbase doar denumirea, din Partidul Comunist Român (PCR) în Frontul Salvării Naționale (FSN). Lentoarea reformelor din anii nouăzeci este pusă de către Deletant pe seama reticenței fostei clase de nomenclaturiști, ale căror privilegii în sistem se doreau a fi păstrate. Toate aceste privilegii, a căror sinteză o vedem în politicile publice în primul deceniu de după comunism, nu sunt puse sub acuzare decât atunci când România ajunge să facă pași în direcția unei supravegheri externe. Elitele locale, extractive și îmbibate în mirosul pestilențial al corupției endemice, aleg, în virtutea unor inerții politice mai mult sau mai puțin gândite strategic, calea euro-atlantică, căci „impulsul pentru reforme și adoptarea instituțiilor democratice a venit mai degrabă din exterior decât din interior”, iar „statutul de membră a NATO și UE i-a oferit stabilitate politică și economică, adică o ancoră pentru reformele pe care le începuse odată cu căderea regimului comunist”.
