Incoerența intelectuală a conservatorismului

Traducere de Dan Cristian Comănescu^*

Conservatorismul contemporan din Statele Unite și Europa este confuz și distorsionat. Sub influența democrației reprezentative și odată cu transformarea SUA și a Europei în democrații de masă, după Primul Război Mondial, conservatorismul s-a transformat, dintr-o forță ideologică anti-egalitaristă, aristocratică și anti-etatistă, într-o mișcare de etatiști, conservatori din punct de vedere cultural: aripa de drepta a socialismului și a social-democrației.

Cei mai mulți dintre cei care se auto-intitulează astăzi conservatori sunt preocupați, după cum este de așteptat, de decăderea familiilor, divorț, nelegitimitate, pierderea autorității, multiculturalism, dezintegrarea socială, libertinismul social și criminalitate. Ei consideră că toate aceste fenomene sunt anomalii și devieri de la ordinea naturală, sau de la ceea ce s-ar putea numi normalitate. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre conservatorii contemporani (cel puțin cea mai mare parte dintre purtătorii de cuvânt ai protipendadei conservatoare) fie nu cunosc faptul că obiectivul lor – restabilirea normalității – necesită cele mai drastice, ba chiar revoluționare, schimbări sociale antietatiste, fie (dacă sunt la curent cu lucrul acesta) sunt angajați în trădarea agendei culturale conservatoare din interior, în vederea promovării unei agende complet diferite.

Faptul că lucrul acesta este în mare parte adevărat pentru așa-numiții neoconservatori nu necesită aici vreo explicație suplimentară. Într-adevăr, în ceea ce-i privește pe liderii lor, se poate bănui că cei mai mulți dintre ei fac parte din ultima categorie. Pe ei nu-i interesează de fapt problemele culturale, dar înțeleg că trebuie să joace cartea conservatorismului cultural, pentru a nu pierde puterea și a-și promova obiectivul, complet diferit, al social-democrației globale.¹ Caracterul fundamental etatist al neoconservatorismului american este cel mai bine rezumat într-o declarație a unuia dintre adepții săi intelectuali de frunte, Irving Kristol:

„Pricipiul de bază dindărătul unui stat asistențial conservator ar trebui să fie unul simplu: oridecâteori este posibil, oamenilor ar trebui să li se permită să-și păstreze banii lor – mai degrabă decât să fie transferați (via impozite vărsate la stat) – cu condiția ca ei să le dea anumite utilizări precizate.”² Acest punct de vedere este, în esență, identic cu cel adoptat de social democrații europeni contemporani, post-marxiști. Astfel, Partidul Social Democrat din Germania (SPD), în programul său de la Godesberg, din 1959, a adoptat ca motto principal sloganul: „cât de multă piață este cu putință, cât de mult stat este necesar”.

O a doua ramură a conservatorismului american contemporan, ceva mai veche, dar astăzi aproape indistinctă de cea neoconservatoare, este reprezentată de noul conservatorism (ulterior celui de al doilea Război Mondial), lansat și promovat, cu asistența CIA, de William Buckley și a sa National Review. În vreme ce vechiul conservatorism american (dinaintea celui de-al doilea Război Mondial) se caracteriza prin vederi hotărât anti-intervenționiste în politica externă, sigla noului conservatorism al lui Buckley a fost militarismul fanatic și politica externă intervenționistă.

Într-un articol intitulat „Vederile unui tânăr republican” („A Young Republican’s View”), Buckley rezuma ceea ce avea să devină crezul noului conservatorism astfel: în lumina amenințării datorate Uniunii Sovietice, „noi [noii conservatori] trebuie să acceptăm temporar un Stat Mare – deoarece nici un război ofensiv, nici unul defensiv nu pot fi purtate…decât cu instrumentul unei birocrații totalitare acasă la noi.”

Conservatorii, scria Buckley, au datoria să promoveze „extensivele și productivele legi fiscale, necesare pentru a susține o viguroasă politică externă anti-comunistă”, precum și „armate și forțe aeriene mari, energia atomică, servicii centrale de informații, comitete însărcinate cu producția de război și centralizarea corespunzătoare a puterii la Washington.”

În mod puțin surprinzător, de la căderea Uniunii Sovietice, la sfârșitul anilor ’80, în esență nimic nu s-a schimbat. Astăzi, continuarea și prezervarea statului asistențial-militarist american este pur și simplu scuzată și promovată deopotrivă de noii conservatori și neo-conservatori, prin trimitere la alți inamici și pericole străine: China, fundamentalismul islamic, Saddam Hussein, statele „delicvente” și amenințarea „terorismului global”. Cu toate acestea, este de asemenea adevărat că numeroși conservatori sunt autentic preocupați de dezintegrarea familiei, sau de disfucțiile și declinul cultural. Mă gândesc aici, în particular, la conservatorismul reprezentat de Patrick Buchanan și de mișcarea lui. Conservatorismul lui Buchanan nu este în nici un caz atât de diferit de acela al protipendadei conservatoare a Partidului Republican, pe cât își imaginează el și cei care-l urmează. Într-o privință decisivă tipul lor de conservatorism se află în deplin acord cu cel al protipendadei conservatoare: și unii și ceilalți sunt etatiști. Ei se contrazic în legătură cu ce anume trebuie exact făcut pentru a restaura normalitatea in Statele Unite, dar sunt cu toții de acord că lucrurile respective trebuie făcute de către stat. Nu există în nici una din tabere vreo urmă de antietatism principial.

Aș dori să ilustrez lucrurile acestea citându-l pe Samuel Francis, care a fost unul dintre liderii teoreticieni și strategi ai mișcării lui Buchanan. După ce deploră propaganda „împotriva albilor” și „antioccidentală”, „secularismul militant, egoismul achizitiv, globalismul economic și politic, inundarea demografică și centralismul etatist nestăvilit”, el se desfășoară pe tema unui nou spirit, numit „America pe primul plan” („America First”), care „implică nu doar așezarea intereselor naționale deasupra acelora ale altor țări și abstracții, cum ar fi ‘poziția de lider mondial’, ‘armonia globală’ și ‘Noua Ordine Mondială’, ci și acordarea de prioritate națiunii în raport cu gratificarea intereselor individuale și subnaționale.”

Cum propune el să fie rezolvată problema degenerării morale și a declinului moral? Nu există nici o urmă de recunoaștere a faptului că ordinea naturală, în domeniul educației, înseamnă că statul nu are nimic de a face cu ea. Educația este în întregime o problemă de familie și ar trebui produsă și distribuită în aranjamente cooperatiste [voluntare], în cadrul economiei de piață. Mai grav, nu există nici o recunoaștere a faptului că degenerarea morală și declinul cultural au cauze mai grave și nu pot fi soluționate pur și simplu prin modificări de programe impuse de stat, sau prin îndemnuri și declamații. Francis, dimpotrivă, își exprimă convingerea că revirimentul cultural – restaurarea normalității – se poate realiza fără vreo modificare fundamentală a statului asistențial contemporan. Într-adevăr, Buchanan și ideologii săi apără explicit cele trei instituții fundamentale ale statului asistențial: asistența socială, asistența medicală („medicare”) și subvențiile pentru șomeri. Ba chiar doresc să extindă responsabilitățile „sociale” ale statului, încredințându-i și sarcina de a „proteja” slujbele americane, prin intermediul restricțiilor naționale asupra importurilor și exporturilor, îndeosebi în industriile de interes național – și să „izoleze salariile muncitorilor americani de muncitorii străini, care trebuie să lucreze pentru 1$ ora sau mai puțin”.

De fapt, adepții lui Buchanan admit deschis că sunt etatiști. Ei detestă și ridiculizează capitalismul, filozofia laissez-faire, piețele libere și liberul schimb, avuția, elitele și nobilimea; și recomandă un nou conservatorism populist, cu adevărat proletar, care să amalgameze conservatorismul social și cultural cu economia socialistă. Astfel, continuă Francis, „deși stânga i-a putut cuceri pe americanii din clasa de mijloc prin măsurile ei economice, ea i-a pierdut prin radicalismul social și cultural; și cu toate că drepata i-ar fi putut atrage pe americanii clasei mijlocii prin susținerea legii și a ordinii și a apărării normalității sexuale, a religiei și a moralei obișnuite, a instituțiilor sociale tradiționale și prin invocarea naționalismului și a patriotismului, ea i-a pierdut pe aceștia în clipa când a reluat vechile formule economice burgheze.”

Prin urmare, este necesar să se combine politicile economice ale stângii cu naționalismul și conservatorismul cultural al dreptei, pentru a crea „o nouă identitate, care să sintetizeze atât interesele economice cât și loialitățile clasei mijlocii proletarizate, într-o mișcare separată și unificată.”³ Pentru acest tip de conservatorism există un nume, care nu este întrebuințat din motive evidente: el se numește social-naționalism sau național-socialism.

(Cât despre majoritatea liderilor așa-numitei Drepte Creștine și ai „majorității morale”, ei nu doresc altceva decât înlocuirea actualei elite socialiste de stânga din sfera educației naționale, cu o alta, alcătuită din ei înșiși. „De la Burke încoace”, observa Robert Nisbet, criticând această postură, „faptul că cea mai sigură cale de slăbire a familiei, sau a oricărui grup social vital, este ca statul să-și asume, iar apoi să monopolizeze funcțiile istorice ale familiei, a căpătat statutul de precept conservator și de principiu sociologic.” Prin contrast, o mare parte din Dreapta americană contemporană „este mai puțin interesată de imunitățile față de puterea guvernamentală, recomandate de Burke, decât de punerea unui maximum de putere guvernamentală în mâinile oamenilor ei de încredere. Obiectivul de căpătâi a devenit controlul puterii, nu diminuarea ei.”)

Nu mă voi opri aici la întrebarea dacă tipul de conservatorism propus de Buchanan are sau nu priză la mase, sau dacă diagnosticul pus de el politicii americane este, din punct de vedere sociologic, corect. Personal nu cred că are aceste merite și, cu siguranță, soarta lui Buchanan în perioada alegerilor republicane primare pentru președinție din 1995 și 2000 nu indică altceva. Doresc, mai degrabă, să ridic o problemă mai fundamentală: presupunând că au o asemenea priză; prin urmare, presupunând că economia socialistă și conservatorismul cultural pot fi combinate, din punct de vedere psihologic (așadar, că oamenii pot împărtăși aceste puncte de vedere simultan, fără o disonanță cognitivă), pot ele fi, de asemenea, combinate efectiv și practic, economic și praxeologic? Este posibil să fie menținut actualul nivel de socialism economic (asistență socială, etc.) și să se atingă obiectivul restaurării normalității culturale (familii naturale și reguli de conduită normale)?

Buchanan și colegii lui nu simt nevoia să-și pună această problemă, deoarece ei consideră că politica este doar o chestiune de voință și de putere. Ei nu cred că există nimic de felul legilor economice. Dacă oamenii doresc ceva suficient de intens și li se dă puterea să-și implementeze voința, se poate realiza orice. Ludwig von Mises, „economistul austriac mort” la care Buchanan s-a referit disprețuitor în campaniile sale prezidențiale, caracteriza această opinie drept „istoricism”, ea fiind și postura intelectuală a așa-numiților Kathedersozialisten germani – socialiștii academici de catedră, care justificau orice fel de măsuri etatiste.

Dar disprețul și ignoranța istoriciste față de știința economică nu afectează faptul că există legi economice inexorabile. Nu poți, de pildă, să-ți păstrezi prăjitura și să o și mănânci. Sau, ceea ce consumi în prezent nu mai poți consuma din nou în viitor. Sau, a produce mai mult dintr-un bun necesită a reduce din producția altui bun. Nici un fel de dorințe pioase nu pot face să dispară aceste legi. A nutri alte convingeri poate duce la erori practice. „De fapt”, observa Mises, „istoria economică este o lungă cronică a politicilor guvernamentale eșuate pentru că au fost concepute cu o arogantă nesocotire a legilor economice.”⁴

În lumina legilor elementare și imuabile ale economiei, programul social-naționalist al lui Buchanan nu este decât încă un vis îndrăzneț dar imposibil. Nici un fel de dorințe pioase nu pot schimba faptul că menținerea instituțiilor de bază ale actualului stat asistențial și dorința de reîntoarcere la familiile, normele, conduita și cultura tradiționale sunt obiective incompatibile. Putem avea pe unul – socialismul (asistențialismul) – sau pe celălalt – morala tradițională – dar nu le putem avea pe amândouă, deoarece economia social-naționalistă, stâlpul actualului sistem de stat asistențial, pe care Buchanan dorește să-l lase neatins, este însăși cauza anomaliilor culturale și sociale.

Pentru a clarifica lucrul acesta nu este necesar decât să reamintim una dinte cele mai fundamentale legi economice, care spune că orice redistribuire forțată de avuție sau de venit, indiferent de criteriile pe care se bazează, presupune a lua de la unii – cei care au ceva – și a da la alții – cei care nu au ceva. În consecință, stimulentul de a fi unul dintre cei care au se reduce, iar stimulentul de a fi unul dintre cei care nu au crește. Ceea ce au cei care au este ceva considerat îndeobște „bun”, iar ceea ce nu au cei care nu au este ceva „rău”, sau o deficiență. Într-adevăr, aceasta este tocmai ideea subiacentă oricărei redistribuții: unii au prea mult din lucrul bun, iar alții nu destul. Rezultatul oricărei redistribuții este că omul va produce, în consecință, mai puțin din ceea ce este bun, producând tot mai mult din ceea ce este rău: mai puțină perfecțiune și mai multe deficiențe. Prin subvenționarea cu fonduri provenite din impozite (cu fonduri luate de la alții) a oamenilor săraci se va creea mai multă sărăcie (mai mult rău). Prin subvenționarea oamenilor fără ocupație se va creea mai mult șomaj (rău). Prin subvenționarea mamelor necăsătorite, vor apărea mai multe mame necăsătorite și mai multe nașteri ilegitime (rele), etc.

Evident, acest principiu elementar se aplică întregului sistem de așa-numită asistență socială, care a fost implementat în Europa Occidentală (începând din anii 1880) și în SUA (din anii 1930): „asigurărilor” guvernamentale obligatorii pentru vârste înaintate, pentru boală, pentru accidente de muncă, pentru șomaj, pentru sărăcie, etc. În conjucție cu cu sistemul, încă și mai vechi, de educație publică, aceste instituții și practici înseamnă un atac masiv împotriva instituțiilor familiei și a responsabilității personale.^**

Prin eliberarea indivizilor de obligația de a-și asigura propriul venit, propria sănătate, propria siguranță, propriile bătrâneți și educația copiilor, intervalul și orizontul temporal de planificare privată este redus, iar valoarea căsătoriei, a familiei, a copiilor și a legăturilor de rudenie este scăzută. Iresponsabilitatea, reducerea orizontului de previziune, neglijența, boala și chiar destrucționismul (rele) sunt promovate, iar responsabilitatea, previziunea pe termen lung, hărnicia, sănătatea și conservatorismul (bunuri) sunt pedepsite.

Sistemul obligatoriu de asigurare pentru bătrânețe, în particular, prin care pensionarii (bătrânii) sunt subvenționați prin impozite suportate de actualii angajați cu venituri (tinerii), a slăbit sistematic legătura naturală între generații, dintre părinți, bunici și copii. Bătrânii nu mai au nevoie să se bizuie pe asistența copiilor lor, dacă nu și-au asigurat nici un venit pentru vârsta târzie; iar tinerii (care, în general, dispun de mai puțină avuție acumulată) trebuie să-i susțină pe bătâni (care, în general, dispun de mai multă avuție acumulată), mai degrabă decât invers, cum este în general cazul în familii.

În consecință, nu numai că oamenii doresc să aibă mai puțini copii – și, într-adevăr, ratele natalității au scăzut la jumătate, de la instituirea politicilor moderne de securitate (asistență) socială – dar și respectul pe care tinerii îl acordau în mod tradițional părinților a scăzut și toți indicatorii dezintegrării și disfuncțiilor familiale, cum ar fi ratele de divorț, nelegitimitatea, copiii supuși la abuzuri, părinții supuși la abuzuri, abuzurile conjugale, copiii cu un singur părinte, celibatul, stilurile de viață alternative și avorturile au crescut.

Mai mult, odată implementată colectivizarea sistemului de asistență medicală, prin instituții [de „asistență medicală publică”] așa ca Medicaid și Medicare și prin reglementarea [politică] a industriei asigurărilor (prin îngrădirea dreptului la refuz al furnizorilor de asigurări: a dreptului de a exclude vreun risc individual deoarece este neasigurabil și de a discrimina fără obstrucții, conform metodelor actuariale, între diferitele categorii de riscuri), s-a pus în mișcare un mecanism monstruos, de redistribuție a avuției și a venitului, pe cheltuiala indivizilor responsabili și a grupurilor care prezintă riscuri scăzute, în favoarea actorilor iresponsabili și a grupurilor care prezintă riscuri ridicate. Subvențiile acordate bolnavilor, suferinzilor și handicapaților dau naștere la boli, suferințe și handicapuri și slăbesc dorința de muncă pentru câștigarea traiului și de a trăi o viață sănătoasă. Cel mai bine este să-l cităm din nou pe „economistul austriac mort” Ludwig von Mises: „a fi bolnav nu este un fenomen independent de voința conștientă….Eficiența omului nu este doar un rezultat al condiției sale fizice; ea depinde în mare măsură de mintea și de voința lui….Aspectul destrucționist al asigurărilor [„sociale”] împotriva accidentelor și a bolilor constă mai ales în faptul că asemenea instituții promovează accidentele și boala, încetinesc însănătoșirea și, foarte adesea, crează, sau cel puțin intensifică și prelungesc, dezordinile funcționale care urmează bolilor și accidentelor….A te simți sănătos este cu totul altceva decât a fi sănătos, în sens medical….Slăbind sau distrugând complet voința de a fi bine și capabil de muncă, asigurările sociale crează boli și incapacitate de muncă; ele produc obiceiul plângerii [autocompătimirii] – care reprezintă el însuși o nevroză – precum și alte tipuri de nevroze….Ca tip de instituție socială, ele îmbolnăvesc mental și fizic poporul, sau cel puțin contribuie la îndesirea, prelungirea și intensificarea bolilor….Asigurările sociale au transformat astfel nevroza celor asigurați într-o boală publică periculoasă. Dacă instituția se va extinde și se va dezvolta, boala se va întinde. Nici o reformă nu poate fi de vreun ajutor. Nu putem slăbi sau distruge voința de sănătate fără a produce boală.”⁵

Nu-mi propun să explic aici absurditatea economică a ideii de politici protecționiste (de protecție a salariilor americane), împinse mereu mai departe de Buchanan și de teoreticienii săi. Dacă ar avea dreptate, atunci argumentul lor în favoarea protecției economice ar constitui o acuză aplicabilă oricărui comerț și o apărare a tezei că fiecare familie s-ar descurca mai bine dacă nu ar face niciodată comerț cu nimeni. Bineînțeles că în acest caz nimeni nu și-ar putea pierde vreodată slujba, iar șomajul datorat competiției „inechitabile” s-ar reduce la zero. Dar o asemenea societate fără șomaj nu ar fi prosperă și puternică; ea s-ar compune din persoane (familii) care, în ciuda faptului că ar munci de dimineața până seara, ar fi condamnate la sărăcie și inaniție. Protecționismul internațional al lui Buchanan, deși ar fi mai puțin distructiv decât o politică protecționistă interpersonală sau interregională, ar avea exact același efect. Acesta nu este conservatorism (conservatorii doresc ca familiile lor să fie prospere și puternice). Acesta este destrucționism economic.

În orice caz, lucrul care ar trebui să fie de acum limpede, este că cea mai mare parte, dacă nu întreaga degenerare morală și declinul cultural – semnele decivilizării care ne înconjoară din toate părțile – sunt rezultate de neocolit și inevitabile ale statului asistențial și ale instituțiilor sale de bază. Conservatorii clasici, de modă veche, știau lucrulile acestea și se opuneau viguros educației publice și asigurărilor sociale. Ei știau că statele de pretutindeni urmăresc subminarea și, în cele din urmă, distrugerea familiilor și a instituțiilor, nivelelor și ierarhiilor de autoritate care sunt o prelungire a comunităților bazate pe familii, pentru a-și spori și întări propria lor putere. Ei știau că, pentru a face aceasta, statele vor trebui să caute să excite spiritul de rebeliune adolescentin sau juvenil natural, împotriva autorității părinților. Și știau că „educația publică” și „responsabilitatea publică” sunt mijloacele de atingere a acestui obiectiv.

Educația publică și asigurările sociale oferă o deschidere pentru ca tineretul rebel să scape de sub autoritatea părinților (să scape nepedepsiți pentru comportament rău necontenit). Conservatorii de modă veche știau că aceste politici vor emancipa individul de sub controlul disciplinei impuse de viața în familie și în comunitate, doar pentru a-l supune, în schimb, controlului direct și imediat al statului.

Mai mult, ei șiau, sau cel puțin intuiau, că aceasta va duce la infantilizarea sistematică a societății – o regresie emoțională și mentală, de la maturitate către adolescență și către copilărie.

Prin contrast, conservatorismul populisto-proletar al lui Buchanan – social naționalismul – denotă o totală ingnoranță a a lucrurilor acestea. Combinarea conservatorismului cultural cu etatismul asistențial este imposibilă și, ca atare, reprezintă o absurditate economică. Etatismul asistențial – asigurările sociale pe orice cale și sub orice chip sau formă – hrănesc declinul și degenerarea morală și culturală. Prin urmare, dacă cineva este într-adevăr preocupat de declinul moral al Americii și dorește să readucă normalitatea în societate și în cultură, atunci trebuie să se opună tuturor aspectelor statului social-asistențial contemporan. Întoarcerea la normalitate necesită nu mai puțin decât eliminarea completă a sistemului actual de asigurări sociale: a asigurărilor împotriva șomajului, a asigurărilor sociale, a asigurărilor publice medicale, de tip Medicare și Medicaid, a educației publice, etc. – și, prin urmare, dizolvarea și deconstrucția cvasi-completă a actualului aparat de de putere statală. Dacă dorim să se mai poată restaura vreodată normalitatea, atunci fondurile și puterea statale trebuie reduse la nivelul secolului al XIX-lea, sau chiar mai mult decât atât. Astfel încât adevărații conservatori trebuie să fie liberali de linie dură (antietatiști). Conservatorismul lui Buchanan este fals: el urmărește întoarcerea la moralitatea tradițională, dar, în același timp, pretinde să păstreze tocmai acele instituții contemporane care sunt responsabile pentru distrugerea moralității tradiționale.

Așadar, majoritatea conservatorilor contemporani, îndeosebi cei răsfățați de lumea mediatică, nu sunt conservatori ci socialiști – fie de tipul internaționalist (noii conservatori și neoconservatorii etatismului militaristo-asistențial și globaliștii social democrați), fie de cel naționalist (populiștii lui Buchanan). Adevărații conservatori trebuie să se opună amânduror acestor tendințe. Pentru a restaura normele sociale și culturale, adevărații conservatori nu pot fi decât liberali radicali și ei trebuie să ceară demolarea întregii structuri a statului intervenționist, care nu este decât o distorsiune morală și economică.