Scandalul Djokovic se rezumă la următoarele: O organizație acționând în esență ca una privată invită o persoană privată să participe la un eveniment pe teritoriul propriului stat, respectând cerințele legislative ale statului. Ba chiar organizația este deținută de entități publice, statele și teritoriile australiene, lucru care arată cu atât mai mult centralismul statului federal australian în acest caz.
Ulterior, în ciuda invitației oficiale și vizei acordate, niște politicieni decid că persoana privată este indezirabilă din motive politice și, bazându-se pe un regim al imigrării care dă puteri discreționare extinse, decid să expulzeze persoana în baza unei justificări vagi și imposibil de contrat cu probe sau argumente: este în interesul public și al politicii de combatere a Covid-19 ca persoana să fie expulzată, nu pentru că ar fi bolnavă, nu pentru că ar fi încălcat vreo lege sau vreun regulament, ci pur și simplu pentru că pe lângă notorietatea sa mondială, are o calitate critică – de fapt un defect: nu este vaccinată. Iar aceste două condiții pot duce la declanșarea sau intensificarea protestelor cetățenilor acelui stat față de politicile de prezervare a sănătății publice. Acuzația, deci, nu este despre ce a făcut sau a spus persoana, ci despre cum ar putea fi percepute valorile și faptele persoanei.
Acesta este motivul pentru care procesul lui Djokovic a fost un proces politic, al unui om invitat în țară și apoi transformat în deținut politic într-un centru de imigrare. Un proces la care avocații săi nu au avut de fapt o cale de apărare, pentru că nu te poți apăra în fața unor acuzații subiective.
Că judecătorii au constatat validitatea unei proceduri așa cum prevede legislația, acest lucru este secundar conținutului acuzației și calității legislației. Nu orice statut poate fi lege. Nu orice decret de tip „pentru că așa vor mușchii mei” poate avea calitate de drept. Legea trebuie să respecte principii juridice. Altfel este o simplă și, după cum se poate constata, o abjectă legislație.
*
Djokovic a fost rejectat din primul moment când a pus piciorul în Australia. Faptul că a reprimit în fața judecătorului la primul proces dreptul de a participa la Australian Open s-a datorat unor vicii de procedură ale autorității vamale.
La acel moment era de crezut că politicienii australieni nu sunt atât de turbați încât să insiste cu ridicarea vizei, în fața opiniei publice a unei părți – o minoritate, acest amănunt nu trebuie ignorat – a propriilor cetățeni, dar mai ales a opiniei publice internaționale și a relațiilor diplomatice interstatale. Am subestimat cât de josnic poate ajunge să fie interesul politic, cu un orizont electoral apropiat. Interesele comerciale internaționale și cele diplomatice au pălit în fața dorinței unei elite politice de a-și justifica măsurile de carantinare, pe cât de totalitare, pe atât de ineficiente.
Australienii au fost una din națiunile cele mai opresate sub noul totalitarism care umbrește lumea, și, în ciuda acestui lucru, valul Omicron se înalță acum vertiginos și în Australia, ca în multe alte părți, indiferent de intensitatea restricțiilor.
Aceste circumstanțe nu pot scuza decizia ministrului imigrării, nici în cazul lui Novak Djokovic, nici în oricare altul din multele cazuri scoase la lumină acum de acest scandal. Dar, pentru a înțelege detaliile scandalului, citez pe larg din The Sydney Morning Herald:
Ministrul pentru imigrație, Alex Hawke, deține puteri largi de intervenție în cazurile în care consideră că există motive legale pentru anularea unei vize. Dar, deoarece această utilizare a „puterilor personale” ale unui ministru nu implică același drept de apel sau cale de atac ca o anulare obișnuită de către departamentul său, ministrul trebuie să considere că este în interesul național să intervină.
Atunci când cazul lui Djokovic a ajuns pe biroul său, ministrul a luat în considerare două motive principale pentru care ar putea interveni în conformitate cu legea – dacă Djokovic a furnizat informații false pe viza sau pe cardul de pasager sau dacă ar putea reprezenta un risc pentru sănătatea publică, siguranța sau ordinea publică din Australia.
Surprinzător pentru mulți juriști care au urmărit cazul vineri, a ales cea de-a doua variantă, renunțând la argumentul guvernului potrivit căruia Djokovic nu avea o scutire medicală valabilă pentru a intra în Australia fără a fi vaccinat și recunoscând că acesta prezenta un risc scăzut de a contracta COVID-19 și de a o transmite altora, datorită infecției recente care a stat la baza scutirii sale. În schimb, ministrul a susținut că prezența lui Djokovic aici în timpul celor două săptămâni ale Openului, în calitate de sceptic în materie de vaccinuri, ar putea pune în pericol viețile și ordinea publică prin stimularea sentimentelor anti-vaccinale și prin nerespectarea regulilor COVID-19.
Acest lucru a deschis o nouă frontieră a legii, […] „primul mare test” al motivelor rareori folosite de „sănătate publică, siguranță și ordine publică” din cadrul puterilor de anulare personale ale ministrului.
În ultimii ani, aceste criterii au fost relaxate de către guvernul Morrison pentru a include pe oricine ar putea reprezenta un risc, nu doar pe cei despre care s-a constatat că reprezintă un risc. Acest lucru – și reticența generală a instanțelor de judecată de a fi în dezacord cu un oficial ales cu privire la ceea ce este de interes public – a oferit guvernului o mare libertate de mișcare.
În anularea vizei lui Djokovic, raționamentul ministrului s-a bazat pe îngrijorarea că starul tenisului ar putea deveni un „simbol” a mișcării anti-vax din Australia, care a organizat deja mitinguri în masă în capitale și s-a infiltrat în mișcarea sindicală, precum și în partide politice marginale. El a citat comentariile publice anterioare ale lui Djokovic, conform cărora nu dorea să fie obligat să se vaccineze, precum și recenta sa încălcare a regulilor de izolare în timp ce era infectat cu COVID în Serbia, și a argumentat că permiterea participării sale la turneu ar putea, la rândul ei, să ducă la o ruptură în urmarea de către comunitate a ordinelor de sănătate publică și chiar la o potențială creștere a „tulburărilor civile de genul celor care au avut loc anterior în Australia, mitinguri și proteste care pot fi ele însele o sursă de transmitere comunitară”.
El a declarat că intervenția sa a fost „în concordanță cu poziția fermă a guvernului australian privind beneficiile vaccinării” și cu eforturile de a controla pandemia, care amenință acum să copleșească spitalele în timpul unui val major de Omicron. Cu toate acestea, în același document în care și-a prezentat raționamentul, ministrul a recunoscut, de asemenea, că Djokovic nu a încercat să încalce nicio lege australiană și că era o „persoană cu bună reputație” cunoscută pentru activitatea sa filantropică.
Singura opțiune a avocaților lui Djokovic a fost să argumenteze că politicianul nu a încercat să afle părerile despre vaccin ale tenismenului – care nu ar fi atât de radicale.
În urma acestei decizii, Australian Open este lipsit de câștigătorul en titre, iar Djokovic este, în principiu, lipsit de posibilitatea de a participa la turneu pentru trei ani, durata interdicției de a intra în țară care vine o dată cu respingerea vizei.
Context: legislația totalitară a imigrării și lagărele imigranților din Australia
Același articol din Sydney Morning Herald dă detalii despre tragedia multor imigranți și refugiați care au de-a face cu statul australian:
[E]xperții în drept spun că acest caz este important, deoarece se referă la legile de imigrare ale Australiei, care sunt notorii pentru complexitatea și duritatea lor – aceleași legi folosite acum pentru a menține mulți solicitanți de azil în detenție fără a avea acces la justiție.
Miniștrii imigrației dețin mai multă puteri discreționare personală decât oricare alt ministru din guvern (uneori numite „Puteri dumnezeiești”). Hotărârile judecătorești pot fi deseori anulate, iar uneori regulile sunt chiar rescrise pentru a se adapta deciziilor. Dar avocații spun că „Puterile dumnezeiești” au fost concepute în principal pentru ca ministrul să intervină pentru a ajuta, mai degrabă decât pentru a expulza, permițând oamenilor să rămână în Australia din motive de compasiune (deși sunt rareori folosite pentru astfel de cazuri).
Acest episod, susține un avocat pentru imigrări,
„Arată cât de extraordinar de largi și de lipsite de opreliști sunt puterile ministrului dacă ești străin”. Justificările folosite în acest caz sunt rar folosite în afara cazurilor care implică un comportament penal grav, spune el, „așa că au trecut pe sub radar”. [Avocatul] subliniază competențele separate ale ministrului de a anula vizele pe motive de caracter. „Și acestea trebuiau să fie folosite doar în circumstanțe extraordinare atunci când Phillip Ruddock le-a extins în 1998 … dar au fost folosite din ce în ce mai mult.”
Apărătorii refugiaților cer acum o anchetă asupra sistemului de imigrație, observând că numărul de anulări de vize este de șapte ori mai mare decât în 2014, când guvernul Morrison a extins și mai mult acest test de caracter. Aceștia numesc cazul Djokovic excepțional prin cât de departe a reușit să meargă cu procedura de apel. Majoritatea solicitanților de azil sunt privați de echitate procedurală, sunt izolați de avocații lor și nu li se acordă timp pentru a răspunde în mod corespunzător la o anulare, chiar dacă se confruntă cu un pericol în țara lor de origine, spune avocatul și vicepreședintele Grupului de lucru pentru anularea vizelor, Sanmati Verma. Conform legilor actuale, oamenii sunt reținuți automat până când li se acordă o viză sau sunt expulzați, a spus ea, ceea ce înseamnă că „mulți oameni sunt reținuți ani de zile, chiar pe termen nelimitat”, inclusiv zecile de solicitanți de azil care sunt încă închiși în același hotel celebru pentru imigranți în care Djokovic a fost reținut la Melbourne.
Alte voci acuză precedentul creat de acest scandal:
Ambele anulări s-au bazat în mare parte pe informații cunoscute de guvernul australian înainte ca Djokovic să călătorească în Australia […] ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la motivul pentru care i-a fost acordată viza, de la bun început.
Purtătorul de cuvânt al Alianței avocaților australieni, Greg Barns, și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea că acest caz ar putea crea un precedent „periculos” în ceea ce privește refuzul intrării în țară a persoanelor cu opinii contrare politicii guvernamentale. Ce s-ar întâmpla dacă, ipotetic, un muzician bine cunoscut pentru că se opune alianței dintre SUA și Australia ar fi blocat pe motiv că ar putea diminua sprijinul public pentru un pilon al politicii externe sau al securității naționale a Australiei?
Potrivit lui Barns, guvernul ar fi putut să îl blocheze justificat pe Djokovic dacă acesta ar fi venit în Australia pentru a promova opiniile anti-vaccinare. „Dar el a venit aici pentru a juca tenis, iar opiniile sale [privind vaccinarea] sunt oarecum confuze”.
La final rămâne gustul amar al batjocurei și nedreptății făcute de stat unui mare sportiv și organizatorilor privați ai unui mare eveniment.
Dar Djokovic este doar unul dintre oamenii striviți de bocancul totalitar al statului australian și aruncați pe termen nedefinit într-un gulag al imigranților, fără drepturi și în condiții mizere. Una din mărturiile acestei lumi atroce vine de la Behrouz Boochani, care, din lagărul de imigranți Manus, a scris pe un telefon clandestin și a trimis pe Whatsapp conținutul cărții Nici un prieten, doar munții.
Cu atât mai ironic este că acest scandal are loc pe fondul domolirii finale a pandemiei, care a intrat într-o fază a viralității crescute și al unei gravități similare sau chiar mai scăzute decât ale unei banale gripe.
Bineînțeles, puterile discreționare apucate de stat în acest episod de urgență în bună măsură fabricată și întreținută nu au de ce să intre în remisiunea în care intră boala, chiar dacă opinia publică și presa mainstream încep să se schimbe. Cu atât mai puțin în Australia, unde un sondaj relevă că 71% din respondenți îl doreau pe Djokovic expulzat și unde majoritatea susține restricțiile, carantinarea extinsă și centrele de detenție pentru pozitivi.
Dar, indiferent de ideile multor australieni, carantina nu funcționează, restricțiile distrug, devine din ce în ce mai clar că vaccinurile nu sunt ceea ce spune propaganda big-state-big-pharma că sunt, măștile sunt o interminabilă glumă sinistră, certificatele sunt nazism mai light sau mai hard (ca în Australia).
Liderii pandemiei sunt disperați că statul este în plină pierdere de legitimitate. Djokovic a fost sacrificat pe altarul acestui răspuns colosal de greșit în fața pandemiei. O jertă grandioasă, dar inutilă și tardivă, pe altarul idolului cu picioare de lut.
