O categorie profesională sau breaslă pe care nu o s-o vedeți că se pronunță pe probleme de tipul celei recente de la Botoșani (decesul femeii însărcinate) și altele asemenea, sunt economiștii. Tot timpul m-am întrebat de ce nu sunt întrebați și economiștii despre astfel de probleme? De ce nu sunt invitați în emisiuni la TV sau la radio? Vedem politicieni, analiști, psihologi, ziariști, dar economiști mai puțin.
Răspunsul este unul simplu. Breasla economiștilor (din mai toată lumea) e coruptă total de iluzia că treaba ei e să producă strategii și mega proiecte guvernamentale sau să mute de colo colo taxe și impozite. Economiștii nu intervin (cu câteva excepții notabile la noi în țară) pentru că majoritatea nici nu-și propun o viziune ideologică asupra modului în care e organizată societatea în ansamblu. Cu atât mai puțin asupra modului în care e organizat sistemul medical. Sunt prea ocupați cu cifre, agregate, deficite bugetare sau cu elaborat articole ISI cu mai multă sau mai puțină legătură cu realitatea economică.
Știința economică este redusă astăzi la cursuri de antreprenoriat, management, piață de capital, contabilitate și altele asemenea. E despre cum să crești o generație de money followers independent de contextul instituțional sau autiști în privința acestuia. La origini, economia presupunea și studiul contextului instituțional sau al tipului de regim favorabil unei societăți prospere, în care domină responsabilitatea, competența și meritocrația. Când nu există proprietate privată și contract, în general va domina opusul. Dar asta numai dacă nu există o cultură a virtuții. Cu alte cuvinte, respectul pentru proprietate privată și contract are ca presupoziții dragostea și sacrificiul față de semeni. Înțelegem cu toții că suntem limitați și avem nevoie de un aranjament social pașnic care să ne fie favorabil atât material, cât și spiritual sau duhovnicesc. Dacă există virtute este posibil chiar ca degradarea celor două instituții ale economiei de piață să nu se resimtă atât de pregnant. Fără virtute însă, proprietatea privată și contractul, probabil că nici n-ar fi posibile.
Economiștii stau într-un turn de fildeș, iar ideile pe care le au sunt văzute (în mod eronat) într-o lumină pragmatică, realistă, bazată de multe ori pe o perspectivă mai curând contabilă. Nimeni nu cere altceva de la ei, pentru că oricum asta au învățat cu toții în etapa școlarizării obligatorii, că economistul calculează. Sau dacă cere, solicitările sunt tot pe linia de să propui la guvern ceva, să convingi guvernul de ceva anume. Impactul concret al ideilor economiștilor (mai ales al preferințelor lor pentru mai multă sau mai puțină proprietate privată pe mijloacele de producție) le este străin oamenilor și oricum lipsit de importanță, căci oricine își permite să aibă opinii despre proprietate privată, capitalism, socialism și nu admite că-i trebuie școală sau lectură pentru așa ceva. Ca și cum lucrurile sunt ușor de înțeles, n-ai nevoie de tâlcuitori. Ce să mai vorbim dacă ai și trăit pe pielea ta unele regimuri; se spune că ești cu atât mai îndreptățit să vorbești despre ele, cu sau fără carte.
Breasla economiștilor nu pare să se fi impus vreodată în societate ca titulara legitimă a unei științe care deși pare intuitivă, de multe ori e exact invers: contraintuitivă. Sună bine – nu-i așa? – când zicem că ceva e al nostru, al tuturor, dar când descoperim consecințele acestei idei la scară macro, mai că nu ne vine să credem. Breasla este chemată la apel când sunt crize economice; în rest, e ferită de critici și reproșuri. Acest lucru arată că economia politică nu e percepută ca o teorie a acțiunii umane, sau cum ar spune Mises, ca parte dintr-o știință mai vastă care studiază fenomenul acțiunii umane, adică a mijloacelor și scopurilor umane, a praxeologiei. Economia politică este în mod eronat circumscrisă (la nivel de vox populi) unui domeniu ce vizează exclusiv relațiile de schimb între oameni, fără ca ea să fie aplicată și celorlalte tipuri de acțiune umană. Explicațiile acestui status quo al economiei și praxeologiei sunt diverse și au legătură cu asaltul curentelor pozitivist-empiriste, istoriciste sau marxiste asupra lor, încă din fașă, dar și cu disponibilitatea opiniei publice de a ceda în fața acestui asalt. În fond însă, orice acțiune umană presupune alegeri în baza unor ierarhii de preferințe. Iar acțiunea nu poate fi decât individuală, nu colectivă.
Numai datorită praxeologiei (fondată pe principiul individualismului metodologic) sau teoriei generale a acțiunii umane putem noi acum să susținem științific că un spital public este un aranjament instituțional deliberat, creat de indivizii care doresc să-și satisfacă propriile scopuri. Teoria economică a firmei care urmărește profitul sau a individului care dorește o îmbunătățire a propriilor sale condiții de viață, se aplică astfel – grație praxeologiei – și universului sau domeniului public. De asemenea, numai datorită argumentului misesian al imposibilității calculului economic în socialism, putem noi astăzi să susținem științific că un spital public este practic o formă de socialism medical și deci suferă de toate defectele congenitale consacrate (absența criteriilor, haos calculațional și motivațional, corupție, declinarea responsabilității etc.).
Paradoxul „planificării” este că nu poate planifica, datorită absenței calculului economic. Ceea ce se numește economie planificată nu este nici un fel de economie. Este doar un sistem de bâjbâire prin întuneric. Nu se pune problema unei alegeri raționale a mijloacelor, în vederea celei mai adecvate cu putință atingeri a obiectivelor ultime urmărite. Ceea ce se numește planificare conștientă este tocmai eliminarea acțiunii conștiente, îndreptate spre un scop. (Mises, 2018, p. 701)
Ministrul sănătății spunea că în cazul decesului femeii însărcinate de la maternitatea din Botoșani, procedurile medicale au fost respectate dar că ar fi fost o problemă de conștiință profesională sau chiar de compasiune față de un om aflat în suferință și că aici ar trebui lucrat, schimbat ceva. Deci, medical vorbind, lucrurile stau bine; însă n-au avut milă.
Am să închei această intervenție pe problema nefericitului eveniment de la Botoșani, cu un pasaj din Hans Hermann Hoppe, care lămurește bine de ce există șanse mici ca mila, compasiunea și atenția la semeni să se nască într-un sistem socialist:
În ultimul rând, dar cu siguranță la fel de important, o politică de socializare a mijloacelor de producție afectează structura tipurilor de personalitate în cadrul societății, structură a cărei importanță poate fi cu greu exagerată. Așa cum s-a precizat în mod repetat, adoptarea socialismului de tip rus în locul capitalismului bazat pe teoria naturală a proprietății implică acordarea unui avantaj relativ celor care nu utilizează, nu produc și nu contractează mijloacele de producție, cu privire la titlurile de proprietate asupra acestora și cu privire la veniturile care pot fi obținute prin utillizarea lor. Dacă oamenii au interesul de a-și stabiliza veniturile și, dacă este posibil, de a le spori, și dacă ei pot trece relativ ușor de la rolul producătorului-utilizator sau al contractantului la cel al non-utilizatorului, non-producătorului sau al non-contractantului – asumpții a căror validitate, cu siguranță, poate fi cu greu contestată – atunci, ca reacție la schimbarea în structura motivației datorată socializării, oamenii se vor angaja din ce în ce mai mult în activități non-productive și non-contractuale și, pe măsura trecerii timpului, personalitățile lor se vor schimba. Capacitatea anterioară de a percepe și de a anticipa situațiile în care bunurile sunt rare, de a exploata oportunitățile productive, de a fi conștient de posibilitățile tehnologice, de a anticipa modificările în structura cererii, de a dezvolta strategii de marketing și de a detecta șansa unor schimburi reciproc avantajoase, pe scurt, capacitatea de a munci, de a iniția activități productive și de a reacționa la nevoile altor oameni, se va diminua, dacă nu va dispărea întru totul. Oamenii vor deveni alții, cu alte abilități și, dacă dintr-o dată politica s-ar schimba și capitalismul ar fi reintrodus, ei nu s-ar putea reîntoarce imediat la vechile lor personalități și nu și-ar putea redobândi spiritul productiv, nici chiar dacă ar dori-o.
Dar acesta este doar jumătate din tabloul consecințelor sociale ale socializării. El poate fi completat dacă ne reamintim remarcile de mai sus în privința diferențelor aparente dintre capitalism și socialism. Va fi astfel evidențiată cealaltă latură a schimbării tipurilor de personalitate cauzată de socializare, complementară pierderii capacității productive, pe care tocmai am menționat-o. Să ne reamintim faptul că socialismul, la rândul său, trebuie să rezolve problema de a decide cine urmează să controleze și să coordoneze diferitele mijloace de producție. Contrar soluției capitaliste la această problemă, atribuirea către indivizi a diferitelor poziții în structura de producție este, în socialism, o chestiune politică, adică o problemă rezolvată fără a lua în considerare utilizatorii și producătorii anteriori și existența unor schimburi contractuale, reciproc agreate, ci prin impunerea voinței unei persoane asupra altei voințe, aflate în dezacord cu aceasta. Evident, poziția unei persoane în structura de producție are un efect imediat asupra venitului său, fie în termenii bunurilor care pot constitui obiectul schimbului, fie în termenii venitului psihic, ai statutului social, etc. În consecință, cum oamenii vor să-și îmbunătățească veniturile și să urce spre poziții mai bine evaluate în ierarhia administratorilor, ei vor fi tot mai mult nevoiți să-și folosească talentele politice. Pentru a urca în ierarhia veniturilor, devine irelevant dacă ești sau nu un producător sau un contractant mai eficient (ori, cel puțin, importanța acestui fapt este redusă). În schimb, este din ce în ce mai important să ai abilitățile specifice unui politician, adică ale unei persoane care reușește să obțină sprijin public pentru poziția sa prin persuasiune, demagogie și intrigă, prin promisiuni, mită și amenințări. În funcție de intensitatea dorinței de a obține venituri mai mari, oamenii vor trebui să petreacă mai puțin timp pentru a-și dezvolta abilitățile productive și mai mult timp pentru a-și cultiva talentele politice. și, deoarece oameni diferiți posedă abilitățile productive și pe cele politice în grade diferite, alți oameni vor urca acum înspre vârful ierarhiei, astfel că vom găsi un număr mereu sporit de politicieni peste tot în ordinea ierarhică a administratorilor. De la baza ierarhiei până în vârful ei, vom afla peste tot oameni incompetenți pentru a face lucrurile pe care ar trebui să le facă. Pentru cariera unui administrator, nu constituie o amenințare faptul de a fi stupid, indolent, ineficient și nepăsător, atâta vreme cât posedă abilități politice superioare. În consecință, astfel de oameni vor avea în grijă mijloacele de producție în toate economiile socializate. (Hoppe, 2010, pp. 41-43)
Dacă există vreun protest eficient și relevant față de această situație, acela nu trebuie limitat la căutarea și identificarea eventualilor vinovați, ci trebuie înțeleasă cauza economică mai profundă: proprietatea publică pe acea maternitate. Dacă se dorește răspundere și responsabilitate pe viitor, ea nu trebuie căutată nicidecum într-un sistem de proprietate publică. Pentru asta însă e nevoie de puțin efort intelectual și disponibilitate de a percepe realist minciuna și dezastrul din spatele oricărui sistem care pretinde că-ți livrează bunuri publice cu bani colectați sub amenințarea forței.
Dincolo de asta, discuția privind importanța virtuții rămâne esențială. Dacă spunem că doar proprietatea privată a lipsit în acest caz nu suntem conștienți de problema virtuții. În ultimă instanță, mila și compasiunea depind de cât de mult e dispus omul să uite de sine, de propria persoană, chiar și într-un context moralmente pervertit de stimulente greșite. Dacă pe de altă parte spunem că doar virtutea a lipsit în acest caz, nu suntem conștienți de importanța regimului proprietății private din punct de vedere economic, care pentru o bună parte din oameni poate funcționa și ca facilitator al virtuții.
De asemenea, în astfel de momente, e bine să ne amintim și să reflectăm îndelung asupra lozincii etatiste potrivit căreia taxele sunt prețul pe care îl plătim pentru o societate civilizată.
Referințe bibliografice
Hoppe, Hans Hermann, Teoria Socialismului și a Capitalismului, Editura Institutul Ludwig von Mises România, București, 2010
Mises, Ludwig von, Acțiunea umană. Tratat de teorie economică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2018
