Autodeterminarea personală
[Într-o lume liberală] funcționarea pieței nu este împiedicată de amestecul statului. Nu există bariere în calea schimbului; oamenii pot trăi și lucra unde doresc. Frontierele sunt trasate pe hartă, dar nu împiedică migrația oamenilor și transportul de mărfuri. Cetățenii nativi nu se bucură de drepturi negate străinilor. Statele și cei ce le servesc își restrâng activitatea la protecția vieții, sănătății și proprietății față de agresiunea violentă sau frauduloasă. Nu fac discriminări împotriva străinilor. Tribunalele sunt independente și protejează realmente pe toată lumea de asupririle oficialităților. Fiecăruia îi este permis să spună, să scrie și să tipărească orice dorește. Educația nu este supusă interferenței guvernamentale. Statele sunt asemenea unor paznici de noapte pe care cetățenii i-au mandatat cu sarcina de a administra puterea polițienească. Funcționarii sunt priviți ca niște muritori, nu ca ființe supraumane sau ca autorități paternale care au dreptul și datoria să țină oamenii sub tutelaj. Statele nu au dreptul să dicteze cetățenilor ce limbi să folosească uzual sau în ce limbă să-și crească și educe copii. Organele administrative și tribunalele sunt obligate să folosească limba fiecărei persoane cu care are de-a face, dacă este folosită în regiune de un număr rezonabil de rezidenți.
Într-o astfel de lume, nu are nici o importanță pe unde trec granițele unei țări. Nimeni nu are un interes material special în mărirea teritoriului statului în care trăiește; nimeni nu suferă vreo pierdere dacă o parte a acestui teritoriu este separată de stat. Nu contează nici dacă întregul teritoriu al unui stat are contiguitate geografică, sau dacă sunt separate de un teritoriu care aparține altui stat. Nu are nici o importanță economică dacă țara are ieșire la mare sau nu. Într-o astfel de lume, populația oricărui sat sau județ poate decide prin plebiscit cărui stat vrea să aparțină.
(din Omnipotent Government, 1944)
Liberalii din trecut considerau că popoarele lumii sunt pașnice prin natură și că doar monarhii sunt dornici de război, pentru a-și crește puterea și bogăția prin cucerirea provinciilor. Credeau, deci, că pentru a asigura pacea durabilă era suficient să înlocuiască domnia prinților dinastici cu cea a guvernămintelor dependente de popor. Dacă o republică democratică consideră că hotarele sale existente, așa cum au fost stabilite istoric înaintea tranziției la liberalism, nu mai corespund dorințelor politice ale poporului, ele trebuie să se schimbe pașnic pentru a corespunde rezultatelor plebiscitului prin care s-a exprimat voința poporului. Trebuie să fie întotdeauna posibilă schimbarea hotarelor unui stat, dacă s-a manifestat dorința locuitorilor unei zone de a se atașa altui stat decât celui în care sunt în prezent. În secolele XVIII și XIX, țarii ruși au încorporat în imperiul lor arii întinse ale căror populații nu au dorit niciodată să aparțină statului rus. Chiar dacă Imperiul Rus ar fi adoptat o constituție complet democratică, dorințele locuitorilor acestor teritorii nu ar fi fost satisfăcute, pur și simplu pentru că nu își doreau să aibă nici un fel de legătură politică cu rușii. Cerința lor democratică era: libertate de sub Imperiul Rus; formarea unei Polonii, Finlande, Letonii, Lituanii etc. independente. Faptul că aceste cereri și altele similare din partea altor popoare (e.g., italienii, germanii din Schleswig-Holstein, slavii din Imperiul Habsburgic) nu au putut fi satisfăcute decât prin forța armelor a fost cea mai importantă cauză a tuturor războaielor care au fost purtate în Europa, începând cu Congresul de la Viena.
Dreptul de autodeterminare în legătură cu calitatea de membru într-un stat înseamnă, astfel, că oricând se întâmplă ca locuitorii unui teritoriu particular, fie că este un singur sat, un județ întreg, sau o serie de județe adiacente, să își exprime, printr-un plebiscit liber, dorința de a nu mai rămâne uniți cu statul din care fac parte la acel moment, ci de a forma fie un stat independent, fie de a se alătura unui alt stat, această dorință trebuie respectată și urmată. Aceasta este singura modalitate fezabilă și reală de a evita revoluțiile și războaiele civile.
A numi acestui drept de autodeterminare „dreptul de autodeterminare al națiunilor” este o eroare. Nu este dreptul de auto-determinare a unei unități naționale delimitate, ci dreptul locuitorilor fiecărui teritoriu de a decide cărui stat doresc să aparțină. Această eroare este și mai gravă atunci când prin expresia „autodeterminare a națiunilor” se înțelege că statul are dreptul să detașeze și să-și încorporeze, împotriva locuitorilor, părți ale națiunii care aparțin teritoriului altui stat. În termenii dreptului de autodeterminare al națiunilor, înțeles în acest din urmă sens, fasciștii italieni caută să-și justifice pretenția de a lua Elveției cantonul Ticino și părți din alte cantoane și de a le atașa Italiei, chiar dacă locuitorii acestor cantoane nu își doresc așa ceva. O poziție similară este adoptată de adepții pangermanismului în privința Elveției germane și Olandei.
Însă, dreptul de autodeterminare despre care vorbim nu este dreptul de autodeterminare al națiunilor, ci dreptul de autodeterminare al locuitorilor fiecărui teritoriu îndeajuns de mare pentru a constitui o unitate administrativă independentă. Dacă s-ar putea în vreun fel ca acest drept de autodeterminare să fie dat fiecărei persoane individual, acest lucru ar trebui să se facă. Acest lucru este impracticabil doar din cauza unor impedimente tehnice, care impun ca o regiune să fie guvernată ca o unitate administrativă unică și ca dreptul de autodeterminare să fie limitat de voința majorității locuitorilor unor zone destul de mari pentru a fi socotite unități teritoriale în administrarea țării.
În măsura în care a fost respectat dreptul de autodeterminare, și oriunde i s-ar fi permis să acționeze, în secolele XIX și XX, a dus sau ar fi dus la formarea unor state compuse dintr-o singură naționalitate (i.e., populații care vorbesc aceeași limbă) și la dizolvarea statelor compuse din mai multe naționalități, însă doar ca o consecință a libertății de alegere a celor capabili să participe la plebiscit. Formarea statelor compuse din toți membrii unui grup național a fost rezultatul exercitării dreptului de autodeterminare, nu scopul său. Dacă unii membri a unei națiuni se simt mai fericiți cu independența politică, decât ca parte a statului compus din toți ceilalți membri ai unui grup lingvistic, se poate, bineînțeles, încerca schimbarea ideilor lor politice prin persuasiune, pentru a-i câștiga de partea principiului naționalității, conform căruia toți membrii ai aceluiași grup lingvistic ar trebui să formeze un singur stat independent. Însă, dacă se încearcă hotărârea sorții lor politice împotriva voinței lor, prin invocarea unui presupus drept superior al națiunii, dreptul lor la autodeterminare se încalcă la fel de mult ca atunci când este practicată orice altă formă de opresiune. O divizare a Elveției între Germania, Franța și Italia, chiar dacă ar fi făcută exact după granițele lingvistice, ar fi o încălcare la fel de grosolană a autodeterminării precum divizarea Poloniei.
(din Liberalismul, 1927)
Naționalismul
Principiul naționalității a fost derivat din principiul liberal al autodeterminării. Dar polonezii, cehii și maghiarii au substituit acestui principiu democratic un naționalism agresiv cu scopul dominării populațiilor care vorbeau alte limbi. Foarte curând, naționaliștii germani și italieni și multe alte grupuri lingvistice au adoptat aceeași atitudine.
Ar fi o eroare să atribuim apariția naționalismului modern naturii rele a oamenilor. Naționaliștii nu sunt oameni inerent agresivi, ci devin agresivi prin felul în care concep naționalismul. Sunt confruntați cu condiții pe care adepții vechiului principiu al autodeterminării nu le-au cunoscut. Iar prejudecățile lor etatiste îi împiedică să găsească altă soluție a problemelor cu care se confruntă, decât cea oferită de naționalismul agresiv.
Ceea ce nu au reușit să recunoască liberalii occidentali este faptul că există teritorii largi, locuite de popoare cu diferite limbi. Acest lucru importat a putut fi neglijat cândva în Europa de Vest, dar nu a putut fi trecut cu vederea în Europa de Est. Principiul naționalității nu poate funcționa într-o țară în care grupurile lingvistice sunt amestecate inextricabil. Aici nu se pot trage hotare care să separe clar grupurile lingvistice. Orice diviziune teritorială pune în mod necesar minorități sub guvernare străină.
Problema devine extrem de gravă datorită caracterului schimbător al structurilor lingvistice. Oamenii nu stau neapărat în locul unde s-au născut. Au migrat dintotdeauna din zonele comparativ mai suprapopulate către zonele comparativ mai subpopulate. În era noastră de schimbări economice rapide provocate de capitalism, tendința de migrare a crescut într-o măsură nemaivăzută. Milioane de oameni se mută din zonele agricole în cele miniere, comerciale și industriale. Milioane de oameni se mută din țări unde solul este sărac, în cele care oferă condiții mai favorabile pentru agricultură. Aceste migrații transformă minoritățile în majorități și viceversa. Aduc minorități străine în țări care înainte erau omogene din punct de vedere lingvistic.
Principiul naționalității se baza pe presupunerea că fiecare individ își păstrează de-a lungul vieții limba părintească, pe care a învățat-o în copilăria timpurie. Și aceasta este o eroare. Oamenii își pot schimba limba în cursul vieții; pot folosi zilnic și de obicei o altă limbă decât cea a părinților lor. Asimilarea lingvistică nu este întotdeauna rezultatul spontan al condițiilor în care trăiește individul. Este cauzată nu doar de mediu și de factori culturali; statele pot o încuraja sau chiar obține prin coerciție. Ar fi o înșelare să credem că limba este un criteriu nearbitrar pentru delimitarea imparțială a granițelor. Statul poate, în anumite condiții, să influențeze caracterul lingvistic al cetățenilor.
(din Omnipotent Government, 1944)
[Selecție preluată și tradusă de Tudor Smirna de la Foundation for Economic Education.]
