Interviu de Anthony Wile, de la The Daily Bell.
Introducere: Dr. Hans Hermann Hoppe, născut în 1949 la Peine,Germania de Vest, a studiat filosofia, sociologia, economia, istoria și statistica la Universitatea Saarland din Saarbruecken, la Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt am Main și la Universitatea Michigan din Ann Arbor. A obținut doctoratul (Filosofie, 1974, sub Juergen Habermas) și titlul Habilitation (Fundamentele Sociologiei și Economiei, 1981) – ambele de la Universitatea Goethe din Frankfurt.
În 1985 Hoppe s-a mutat în New York pentru a lucra cu Murray N. Rothbard (1926 – 1995), cel mai proeminent student al economistului Școlii Austriece, Ludwig von Mises (1881 -1973). În 1986 Hoppe l-a urmat pe Rothbard la Universitatea din Nevada, Las Vegas, unde a îndeplinit funcția de Profesor de Economie până la retragerea sa din 2008. După moartea lui Rothbard, Hoppe a îndeplinit pentru mai mulți ani funcția de editor al Quarterly Journal of Austrian Economics și al Journal for Libertarian Studies. Hoppe este Distinguished Fellow al Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama și fondatorul și președintele Societății Proprietate și Libertate. În prezent locuiește împreună cu soția sa, Dr. Guelcin Imre în Istanbul, Turcia.
Hoppe este autorul a opt cărți – cea mai cunoscută fiind Democrația: Idolul cu picioare de lut (Democracy: The God That Failed) – și a mai mult de 150 de articole în cărți, reviste academice sau de opinie. În calitate de economist proeminent al Școlii Austriece și filosof libertarian, a ținut prelegeri în întreaga lume, iar scrierile sale au fost traduse în mai mult de douăzeci de limbi.
În 2006 lui Hoppe i-a fost oferit Premiul Gary S. Schlarbaum pentru Întreaga Carieră pentru Cauza Libertății, și în 2009 a primit Premiul Memorial Franz Cuhel din partea Universității de Economie din Praga. Cu ocazia celei de-a 60-a aniversări, în 2009, a fost publicat un volum în onoarea sa : Joerg Guido Huelsmann & Stephan Kinsella (editori), Proprietate, Libertate și Societate. Eseuri în Onoarea lui Hans-Hermann Hoppe. Site-ul personal al lui Hoppe este www.HansHoppe.com. Majoritatea lucrărilor sale academice sau de popularizare și de asemenea înregistrările multora dintre prelegerile sale publice sunt disponibile în format electronic.
Daily Bell: Vă rog să răspundeți acestor întrebări ca și cum cititorii noștri nu ar fi familiari cu lucrările și opiniile dumneavoastră. Haideți să intrăm direct în subiect. De ce este democrația „Idolul cu picioare de lut”?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Forma tradițională pre-modernă a statului este aceea a monarhiei (absolutiste). Mișcarea democratică a fost dirijată împotriva regilor și a claselor nobiliare ereditare. Monarhia a fost criticată ca fiind incompatibilă cu principiul fundamental al „egalității în fața legii”. Se baza pe privilegii și era nedreaptă și exploatatoare. Democrația ar fi trebuit să fie calea de ieșire. Deschizând participarea și accesul la guvernarea statului tuturor în termeni egali, așa cum pledau susținătorii democrației, egalitatea în fața legii ar fi devenit o realitate și adevărata libertate ar fi domnit. Dar toate aceasta sunt o mare eroare.
Adevărat, în democrație toată lumea poate deveni rege, ca să spunem așa, nu doar un cerc privilegiat de oameni. Așadar, într-o democrație nu există privilegii personale. Totuși, există privilegii funcționale și funcții privilegiate. Oficialii publici, dacă acționează într-o calitate oficială, sunt conduși și protejați de „legea publică” și ocupă în consecință o poziție privilegiată față de persoanele care acționează sub simpla autoritate a „legii private”. În particular, oficialilor publici le este permis să își finanțeze sau să își subvenționeze propriile activități prin taxe. Adică, le este permis să inițieze și să trăiască din ceea ce în tranzacțiile între subiecții legii private este interzis și considerat ca fiind „furt” și „jaf”. Așadar, privilegiile și discriminarea legală – și distincția dintre conducători și subiecți – nu vor dispărea într-o democrație.
Ba chiar mai rău – într-o monarhie, distincția dintre conducători și conduși este limpede. Eu știu, de exemplu, că nu voi ajunge niciodată rege, și din această cauză voi tinde să rezist încercărilor regelui de a crește taxele. Într-o democrație, distincția dintre conducători și conduși devine neclară. Poate apărea iluzia că „noi toți ne conducem pe noi înșine,” și rezistența împotriva taxării crescute se diminuează corespunzător. Aș putea nimeri în partea care primește,aș putea fi mai degrabă beneficiar de taxe decât plătitor de taxe, și aș vedea așadar taxarea într-o lumină favorabilă.
Și mai mult: În calitate de monopolist ereditar, un rege își privește teritoriul și oamenii aflați sub dominația sa ca proprietate personală și se angajează într-o exploatare monopolistică a acestei „proprietăți”. În democrație, monopolul și exploatarea monopolistică nu dispar. Ceea se întâmplă, mai degrabă, este că în locul unui rege și al nobilimii sale, care privesc țara ca pe proprietatea lor privată, administrarea monopolistică a țării îi este oferită unui responsabil temporar și interșanjabil. Responsabilul nu deține țara, dar atâta timp cât este în funcție îi este permis să o folosească în avantajul său și al apropiaților săi. El deține folosirea sa curentă – uzufructul – dar nu și valoare de capital (capital stock). Aceasta nu elimină exploatarea. Dimpotrivă, face exploatarea mai puțin calculată și efectuată cu puțină sau cu nici o atenție la valoarea de capital. Exploatarea devine orientată pe termen scurt și va fi promovat sistematic consumul capitalului.
Daily Bell: Dacă democrația a eșuat – ce ați pune în locul său? Care este societatea ideală? Anarho-capitalismul?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Prefer expresia „societate a dreptului privat.” Într-o societate a dreptului privat – fiecare individ și instituție este subiectul unei singure și a aceleiași mulțimi de legi. În această societate nu există nici o lege publică ce acordă privilegii unor persoane sau funcții specifice. Există doar o lege privată (și proprietate privată), aplicabilă în mod egal tuturor. Nimănui nu îi este permis să obțină proprietate prin alte mijloace decât prin aproprierea originală a lucrurilor ne-stăpânite anterior, prin producție, sau prin schimburi voluntare, și nimeni nu are privilegiul de a taxa și expropria. Mai mult, nimănui nu îi este permis să interzică altcuiva folosirea proprietății personale pentru a intra în orice linie de producție vrea sau să concureze împotriva oricui dorește.
Daily Bell: Cum ar fi furnizate legea și ordinea în această societate? Cum ar funcționa sistemul dumneavoastră de justiție ideal?
Dr. Hans-Hermann Hoppe: Într-o societate a dreptului privat, producția de lege și ordine – de securitate – ar fi întreprinsă de către indivizi finanțați liber și de agenții care concurează pentru satisfacerea unei clientele care oferă (sau nu) plăți voluntare – la fel ca în cazul producției oricăror alte bunuri și servicii. Modul în care ar funcționa acest sistem este cel mai bine înțeles în contrast cu realizările actualului și bine-cunoscutului sistem etatist. Dacă cineva ar dori să rezume într-un cuvânt diferența – și avantajul – decisiv al unei industrii competitive de securitate în comparație cu practicile etatiste curente, acesta ar fi: contractul.
Statul operează într-un vid legislativ. Nu există nici un contract între stat și cetățenii săi. Nu este stipulat ce anume este deținut de către cine și, respectiv, ce anume este de protejat. Nu este clar ce serviciu anume trebuie să fie furnizat de către stat, ce se întâmplă dacă statul eșuează în sarcina sa, și nici care este prețul pe care „clientul” acestui „serviciu” trebuie să-l plătească.
Mai degrabă, statul decide unilateral regulile jocului și le poate schimba, prin legislație, în timpul jocului. Evident, acest comportament este de neconceput pentru furnizorii de securitate finanțați liber. Doar imaginați-vă un furnizor de securitate, fie el poliție, asigurator sau mediator, a cărui ofertă ar fi ceva de genul: nu îți voi garanta contractual nimic. Nu îți voi spune ce mă oblig să fac dacă, potrivit opiniei tale, nu îmi îndeplinesc sarcina către tine – dar în orice caz, îmi rezerv dreptul de a determina unilateral prețul pe care tu trebuie să mi-l plătești pentru un astfel de serviciu nedefinit. Orice astfel de furnizor de securitate ar dispărea imediat de pe piață din cauza lipsei totale de clienți.
Fiecare producător privat de securitate finanțat liber trebuie în schimb să ofere potențialilor clienți un contract. Iar pentru a putea părea acceptabile consumatorilor care plătesc voluntar, aceste contracte trebuie să conțină descrieri clare ale proprietăților și, de asemenea, servicii și obligații mutuale clar definite. Fiecare parte a unui contract, pe durata sau până la îndeplinirea contractului, s-ar supune termenelor și condițiilor acestuia; și fiecare modificare a termenelor sau condițiilor ar necesita consimțământul unanim al tuturor părților implicate.
În mod specific, pentru a părea acceptabile cumpărătorilor de securitate, aceste contracte trebuie să conțină dispoziții despre ce se va face în cazul unui conflict sau dispute dintre protector sau asigurator și clientul protejat sau asigurat – și de asemenea în cazul unui conflict între diferiți protectori sau asiguratori și clienții respectivi. Iar în această privință nu există decât o singură soluție mutual acceptabilă: în aceste cazuri părțile aflate în conflict acceptă arbitrajul unei terțe părți mutual acceptate, dar independente. Iar în ceea ce privește acest terț: și el este, de asemenea, finanțat liber și este în competiție cu alți arbitrii sau agenții de arbitraj. Clienții săi, i.e., asiguratorii și asigurații, se așteaptă ca acesta să ofere un verdict care este recunoscut ca fiind drept și just de către toate părțile. Doar arbitrii capabili să emită astfel de judecăți vor reuși pe piața arbitrajului. Arbitrii incapabili de acest lucru și percepuți ca influențabili sau părtinitori vor dispărea de pe piață.
Daily Bell : Negați, așadar, că avem nevoie de stat pentru a ne apăra?
Dr. Hans-Hermann Hoppe: Exact. Statul nu ne apără; mai degrabă, statul ne agresează și folosește proprietatea noastră confiscată pentru a se apăra pe sine. Definiția standard a statului este aceasta: statul este agenția caracterizată de două trăsături unice, legate logic. În primul rând, statul este o agenție care exercită un monopol teritorial asupra sentințelor ultime. Adică, statul este ultima instanță și ultimul judecător în toate cazurile de conflict, inclusiv conflictele în care el însuși sau agenți ai săi sunt implicați. Nu există instanță de apel deasupra și dincolo de stat. În al doilea rând, statul exercită un monopol teritorial al taxării. Este agenția care poate fixa unilateral prețul pe care subiecții săi trebuie să îl plătească pentru serviciile statului în calitate de ultimă instanță de judecată.
Pornind de la această alcătuire instituțională se pot anticipa cu siguranță consecințele. În primul rând, în loc să prevină și să rezolve conflicte, un monopolist al deciziei ultime va cauza și va provoca conflicte pentru a le tranșa în propriul avantaj. Adică, statul nu recunoaște și protejează legea existentă, ci pervertește legea prin legislație. Contradicția numărul unu: statul este un protector al legii care încalcă legea. În al doilea rând, în loc să apere și să protejeze pe oricine sau orice, un monopolist al taxării se va strădui invariabil să își maximizeze cheltuielile de protecție și în același timp să își minimizeze producția efectivă de protecție. Cu cât poate cheltui mai mulți bani și cu cât trebuie să muncească mai puțin pentru acești bani, cu atât îi este mai bine statului. Contradicția numărul doi: statul este un protector al proprietății care expropriază.
Daily Bell : Există vreo lege și reglementare bună?
Dr. Hans-Hermann Hoppe: Da. Există câteva legi simple și bune pe care aproape toată lumea le recunoaște și acceptă intuitiv, și care pot fi demonstrate ca fiind legi „adevărate” și „bune”.
Unu: Dacă nu ar fi existat conflicte interpersonale și noi toți am fi trăit în armonie perfectă nu ar mai fi nevoie de vreo lege sau normă. Scopul legilor sau al normelor este înlesnirea evitării unor conflicte altminteri inevitabile. Numai legile care ating acest obiectiv pot fi numite legi bune. O lege care mai degrabă generează conflicte decât le evită este contrară intențiilor legilor, i.e., este proastă, disfuncțională sau coruptă.
Doi: Conflictele sunt posibile doar dacă și doar în măsura în care bunurile sunt rare. Oamenii au conflicte pentru că vor să folosească unul și același bun în moduri diferite, incompatibile. Fie câștig eu și îmi impun propria voință, fie câștigi tu și îți impui propria voință. Nu putem fi amândoi „câștigători”. În cazul bunurilor rare, așadar, avem nevoie de reguli sau legi care să ne ajute să decidem între pretenții rivale care sunt în conflict. Spre deosebire, bunuri care sunt „libere”, i.e., bunuri care sunt disponibile într-o foarte mare abundență, care sunt inepuizabile sau reproductibile la infinit, nu sunt și nu pot fi o sursă de conflict. Oricând folosesc un bun fără raritate nu se diminuează deloc disponibilitatea lui pentru altcineva. Pot să fac ce vreau cu el, iar tu poți în același timp face cu el ce vrei. Nu există păgubit. Amândoi suntem câștigători; și ca atare, în ceea ce privește bunurile fără raritate, nu este vreodată nevoie de legi.
Trei: Toate conflictele legate de bunuri rare, așadar, pot fi evitate dacă fiecare bun este deținut în mod privat, i.e., controlat exclusiv de către unul sau mai mulți indivizi specificați și nu de altul, și este întotdeauna clar care lucru este deținut și de către cine, și care nu. Iar pentru a evita orice conflicte posibile încă de la începutul omenirii, este necesar să existe o regulă care decide aproprierea originală a bunurilor din natură, nedeținute anterior de cineva, ca proprietate privată.
Deci, există în mod esențial trei „legi bune” care asigură interacțiunea neconflictuală sau „pacea eternă”: a) cel care apropriază primul ceva anterior nedeținut este proprietarul său exclusiv (ca prim apropriator el nu poate intra în conflict cu nimeni altcineva de vreme ce toți ceilalți au apărut la fața locului abia mai târziu); b) cel care produce ceva cu ajutorul propriului corp și al bunurilor apropriate este proprietarul produsului său, cu condiția ca el să nu fi afectat integritatea fizică a proprietății altora; și c) cel care obține ceva de la un proprietar anterior prin intermediul unui schimb voluntar, i.e., un schimb considerat reciproc avantajos, este proprietarul acelui lucru.
Daily Bell: Atunci, cum este definită libertatea? Cumva ca absența coerciției statului?
Dr. Hans-Hermann Hoppe: O societate este liberă dacă fiecare persoană este recunoscută ca proprietar exclusiv al propriului corp fizic (și rar), dacă toți sunt liberi să își aproprieze ca proprietate privată lucruri anterior nedeținute, dacă toți sunt liberi să își folosească corpul și bunurile revendicate pentru a produce orice dorește să producă (fără să dăuneze integrității fizice a proprietății altor oameni), și dacă toată lumea este liberă să încheie contracte cu alții în legătură cu proprietățile respective, în orice fel doresc de comun acord. Orice intervenție în această situație constituie un act de agresiune, iar societatea este lipsită de libertate în măsura în care au loc aceste agresiuni.
Daily Bell: Unde vă situați în privința copyright-ului? Credeți că proprietatea intelectuală nu există, așa cum susține Kinsella?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Sunt de acord cu prietenul meu Kinsella că ideea drepturilor de proprietate intelectuală este nu doar greșită și confuză ci și periculoasă. Și am explicat deja de ce este astfel. Ideile – rețetele, formulele, declarațiile, argumentele, algoritmii, teoremele, melodiile, șabloanele, ritmurile, imaginile etc. – sunt cu siguranță bunuri (în măsura în care sunt rețete etc. bune, nu rele), dar nu sunt bunuri rare. Odată gândite și exprimate, ele sunt bunuri libere, inepuizabile. Fluier o melodie sau notez o poezie, auzi melodia sau citești poezia și le reproduci sau copiezi. Nu ai luat nimic de la mine făcând aceste lucruri. Pot să fluier sau să scriu ca și înainte. De fapt, întreaga lume poate să mă copieze și totuși nimic nu este luat de la mine. (Dacă aș fi dorit ca nimeni să nu îmi copieze ideile nu trebuia decât să le țin pentru mine și să nu le exprim niciodată.)
Acum, să ne imaginăm că mi s-a oferit un drept de proprietate pentru melodia sau poezia mea astfel încat aș putea să îți interzic copierea sau să îți cer o plată dacă vei face acest lucru. În primul rând: Nu cumva rezultă, prin absurd, că eu, la rândul meu, trebuie să plătesc o sumă persoanei (sau moștenitorilor săi) care a inventat fluieratul și scrisul, și mai departe acelora care au inventat cântatul și limbajul, și așa mai departe? În al doilea rând: Oprindu-te din fluierat sau facându-te să plătești fluieratul melodiei mele sau recitării poeziei mele, eu devin (parțial) proprietarul tău: al corpului tău, al corzilor tale vocale, al hârtiei tale, al creionului etc. pentru că tu nu ai folosit nimic altceva decât propriile tale obiecte când m-ai copiat. Dacă nu mă mai poți copia, atunci înseamnă că eu, deținătorul proprietății intelectuale, te-am expropriat pe tine de proprietatea ta „reală”. Ceea ce ne arată că drepturile de proprietate intelectuală și drepturile de proprietate reală sunt incompatibile, iar promovarea ideii de proprietate intelectuală trebuie considerată un atac cât se poate de periculos la adresa proprietății „reale” (de bunuri rare).
Daily Bell: Noi am sugerat ca cei care vor să pună în aplicare protecția copyright-ului să o facă pe banii lor, prin încercarea diverselor mijloace de a-i confrunta pe cei care încalcă copyright-ul. Acest lucru ar pune sarcina protecției pe bugetul individual. Oare este aceasta o soluție – să lăsăm piața să decidă aceste probleme?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Acesta ar fi un avans serios în direcția cea bună. Mai mult, din ce în ce mai multe tribunale aflate în din ce în ce mai multe țări, în special din afara orbitei cartelului de state occidentale dominate de SUA, ar da clar de înțeles că nu mai acceptă cazuri de încălcare a copyright-ului și patentelor și că privesc aceste plângeri drept tentative ale marilor afaceri conectate cu statul din Occident, cum ar fi de exemplu marile companii farmaceutice, de a se îmbogăți pe cheltuiala altor persoane.
Daily Bell: Ce credeți despre Puterea este Dreptate al lui Ragnar Redbeard?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Acestei afirmații i se pot da două interpretări. Nu văd nici o problemă în cazul primeia: știu care este diferența dintre „putere” și „dreptate” și, de fapt, așa cum se poate constata, puterea are cam tot timpul dreptate. Toată sau aproape toată „legea publică”, de exemplu, este putere deghizată în dreptate. A doua interpretare este: nu știu care este diferența dintre „putere” și „dreptate”, pentru că nu este nici o diferență. Puterea este dreptate și dreptatea este putere. Această interpretare este contradictorie. Dacă vrei să susții această afirmație ca fiind adevărată în argumentație cu cu altcineva, recunoști de fapt dreptul de proprietate al oponentului asupra propriului său corp. Nu îl agresezi pentru a-l aduce pe poziția corectă. Îi permiți să ajungă acolo prin propriile puteri. Adică admiți, cel puțin implicit, că știi care este diferența dintre corect și greșit. Altminteri nu ar avea nici un sens să argumentezi. Apropo, același lucru este valabil și pentru aforismul faimos al lui Hobbes, după care omul îi este lup omului. Când susții că acest lucru este adevărat, demonstrezi că este fals.
Daily Bell: S-a sugerat că singura modalitate de reorganizare a societății este întoarcerea la clanurile și triburile care au caracterizat comunitățile de homo-sapiens timp de zeci de mii de ani. Este posibil ca într-un asemenea proces să se ajungă la justiția tribală?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Nu cred că noi, în lumea occidentală, ne mai putem întoarce la clanuri și triburi. Statul modern, democratic, a distrus clanurile și triburile și structurile lor ierarhice, pentru că stăteau în calea statului către puterea absolută. Odată ce clanurile și triburile au dispărut, trebuie să încercăm pe calea societății dreptului privat, despre care am vorbit. Dar structurile tradiționale ale clanurilor și triburilor trebuie susținute acolo unde încă există, iar tentativele de „modernizare” a sistemelor judiciare „arhaice” trebuie privite cu foarte multă suspiciune.
Daily Bell: Ați scris mult și despre monedă și probleme monetare. Etalonul aur este necesar unei societăți libere?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Într-o societate liberă, piața ar produce moneda ca pe toate celelalte bunuri și servicii. Într-o lume a certitudinii și predictibilității perfecte nu ar exista monedă. Însă în lumea caracterizată de întâmplări imprevizibile se pune valoare și pe capacitatea bunurilor de a fi ușor vandabile, i.e., de a fi mijloace de schimb. Iar din moment ce este preferat ca mijloc de schimb un bun mai ușor și mai pe larg vandabil decât altul mai greu vandabil, pe piață tinde inevitabil să apară și să se stabilească o singură marfă care, spre deosebire de celelalte, este cel mai ușor de vândut celor mai mulți oameni și pe cea mai extinsă arie. Acestei mărfi îi spunem monedă.
Fiind cel mai vandabil bun, îi oferă proprietarului său cea mai bună protecție omenește posibilă contra incertitudinii, pentru că poate fi folosită în satisfacerea imediată a celor mai multe nevoi. Teoria economică nu are nimic de spus despre ce marfă anume ajunge să aibă statutul de monedă. În istorie s-a întâîmplat să fie aurul. Dar dacă s-ar fi întâmplat ca lumea noastră să aibă altă alcătuire fizică, sau dacă acest lucru se va întâmpla în viitor, o altă marfă ar fi devenit, sau va deveni, monedă. Piața va decide. În orice caz, nu e nevoie ca statul să intervină în tot acest proces. Piața a furnizat și va furniza o oarecare monedă-marfă, iar producția acelei monede, oricare ar fi ea, este supusă acelorași forțe ale ofertei și cererii ca și orice alt bun.
Daily Bell: Ce ne puteți spune despre paradigma liberei întreprinderi bancare? Considerați că libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare este tolerabilă, sau că este ilegală? Cine ar trebui să îi pedepsească pe cei care practică privat rezervele fracționare?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Să presupunem că aurul este monedă. Într-o societate liberă există concurență liberă în extragerea minieră a aurului, liberă concurență în baterea de monedă și bănci care concurează liber. Băncile oferă diverse servicii financiare: depozitarea sigură a banilor, intercompensare de tip cliring și servicii de intermediere între cei care economisesc și cei care investesc. Fiecare bancă oferă propria sa marcă de „bilete”, sau „certificate” care atestă diversele tranzacții și respectivele relații contractuale între bancă și client. Aceste hârtii sunt liber tranzacționabile. Până aici nu e nici o problemă.
Controversa liberei întreprinderi bancare apare în privința statutului depozitelor și bancnotelor cu rezerve fracționare. Să zicem că A depune 10 uncii de aur la o bancă și primește un bilet (un substitut monetar) care poate fi răscumpărat la valoare nominală și la cerere. Apoi, pe baza depozitului lui A, banca face un împrumut lui C, de 9 uncii de aur și emite un bilet corespunzător, care din nou este răscumpărabil la valoarea nominală și la cerere.
Ar trebui să fie permisă această practică? Nu cred. Pentru că acum avem două persoane, A și C, care sunt proprietarele exclusive ale uneia și aceleiași cantități de bani. O imposibilitate logică. Cu alte cuvinte, există doar 10 uncii de aur, dar A are titlu de proprietate pentru 10 uncii și C are titlu pentru 9 uncii. Există mai multe titluri de proprietate decât proprietate. Acest lucru constituie în mod evident fraudă, iar în toate domeniile, cu excepția monedei, tribunalele au condamnat această practică drept fraudă și i-au pedepsit pe făptași.
Pe de altă parte, nu este nici o problemă dacă banca îi spune lui A că îi va plăti dobândă pentru depozitul făcut și că va investi suma, de exemplu, într-un fond mutual de pe piața financiară cu termen scurt care are în portofoliu titluri financiare cu lichiditate foarte mare și termen foarte scurt, iar apoi va încerca onest să răscumpere acțiunile lui A din acel fond, la cerere și contra unei sume fixe de bani. Aceste acțiuni s-ar putea să fie foarte populare și foarte multă lume s-ar putea să investească în ele, mai degrabă decât să facă depozite obișnuite. Dar aceste titluri, în calitate de acțiuni la un fond de investiții, nu vor putea vreodată să funcționeze ca monedă. Nu vor fi cea mai ușor și larg vandabilă marfă.
Daily Bell: Care este poziția dumneavoastră față de paradigma actuală a activității bancare cu bancă centrală? Este instituția băncii centrale, așa cum arată ea în prezent, dezastrul central al timpurilor noastre?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Băncile centrale sunt, cu siguranță, printre cele mai mari surse de nenorociri ale timpurilor noastre. Ele, și în special FED-ul, sunt responsabile de distrugerea etalonului aur, care a fost întotdeauna un obstacol în calea politicilor inflaționiste, și de înlocuirea lui, din 1971, cu un etalon pur al banilor de hârtie (monedă-decret). De atunci, băncile centrale pot crea bani practic din nimic. Bineînțeles că mai mulți bani de hârtie nu pot face o societate să fie mai bogată – e vorba doar de mai multă hârtie tipărită. Altminteri, de ce mai avem țări sărace și oameni săraci? Însă, banii mai mulți îi îmbogățesc pe producătorul lor monopolist (banca centrală) și pe primii care pun mâna pe ei (statul, marile bănci care au conexiuni cu statul și clienții lor), în timp ce îi sărăcesc pe cei care ajung mai târziu sau ultimii în posesia lor.
Datorită capacității băncii centrale de a tipări cantități nelimitate de bani, statul poate avea deficite din ce în ce mai mari și poate acumula din ce în ce mai multă datorie pentru a-și finanța războaiele altfel imposibile, reci sau fierbinți, acasă sau peste hotare, și pentru a se implica într-un șir nesfârșit de aventuri și încurcături. Mulțumită băncii centrale și ștatului ei de plată, cei mai mulți „experți monetari” și „macroeconomiști de frunte” pot fi transformați în propagandiști care „explică”, asemenea alchimiștilor, cum pietrele (hârtia) se poate transforma în pâine (bogăție). Mulțumită băncii centrale, ratele dobânzii pot fi scăzute artificial până la zero și creditul poate fi canalizat spre proiecte și afaceriști mai puțin sau deloc demni de credit (în timp ce proiectele valoroase și antreprenorii cu viziune sunt lăsați cu mâna întinsă) formându-se astfel baloane investiționale din ce în ce mai umflate, urmate de crize din ce în ce mai răsunătoare. Și, tot datorită băncii centrale, suntem puși în fața amenințării din ce în ce mai dramatice a unei hiperinflații inerente, care va avea loc atunci când bumerangul se va întoarce și orchestra va trebui plătită.
Daily Bell: Am subliniat adeseori că cele Șapte Dealuri ale Romei erau la început societăți independente, la fel ca orașele-cetate italiene în timpul Renașterii și ca cele 13 colonii ale Republicii americane. Pare că marile imperii încep de la comunități individuale din care oamenii au dreptul să plece dacă sunt victimele opresiunii și să meargă în apropiere pentru a o lua de la capăt. Care este forța motrice din spatele acestui proces de centralizare? Care sunt elementele constitutive ale Imperiului?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Toate statele trebuie să fie mici la început. Din acest motiv sunt ușor de părăsit. Însă statele sunt agresive prin natura lor, așa cum am arătat mai devreme. Pot externaliza costul agresiunii asupra altora, i.e., a amărâților plătitori de taxe. Fiindcă nu le place să-și vadă oamenii productivi fugind în alte părți, încearcă să îi captureze prin extinderea teritoriului. Cu cât statul controlează mai mulți oameni productivi, cu atât mai bine o va duce. Această tendință expansionistă este contrată de existența altor state. Nu poate exista decât un singur monopolist al jurisdicției ultime și al taxării în orice teritoriu dat. Concurența dintre diferite state este eliminatorie. Fie A este învingător și controlează un teritoriu, fie B. Cine va fi câștigătorul? Pe termen lung, cel puțin, va câștiga acel stat – și va prelua teritoriul altuia sau va instaura hegemonia asupra sa, forțându-l să plătească tribut – care poate parazita o economie relativ mai productivă. Cu alte cuvinte, ceteris paribus, statele care sunt mai „liberale” în politica internă („liberale” în sensul european clasic) vor tinde să câștige contra celor mai puțin „liberale”, i.e., cele neliberale sau opresive.
Privind doar la istoria modernă, putem explica astfel, mai întâi, transformarea Marii Britanii liberale în cel mai mare imperiu mondial și, apoi, aceea a liberalelor SUA. Și acum putem înțelege un aparent paradox: de ce puterile imperiale care sunt liberale în politica internă, precum Statele Unite, tind să fie mai agresive și războinice în politica externă decât puterile care sunt opresive pe plan intern, precum fosta Uniune Sovietică? Liberalul Imperiu al Statelor Unite putea fi sigur de victorie în războaiele și aventurile sale externe, pe când opresiva Uniune Sovietică se temea că va pierde.
Dar creșterea imperială poartă în sine sămânța propriei distrugeri. Cu cât se apropie mai mult de scopul ultim al dominației mondiale și instituirii guvernării unice mondiale, cu atât mai puține rațiuni există pentru a-și păstra liberalismul intern în loc să facă ceea ce este oricum în natura oricărui stat, anume să îngrădească și să crească exploatarea asupra forțelor productive încă disponibile. Pe cale de consecință, fără alți plătitori de tribut și cu productivitatea internă în stagnare sau scădere, politicile interne ale Imperiului, bazate pe pâine și circ, nu mai pot fi continuate. Vine apoi criza economică, iar prăbușirea economică va stimula tendințele de descentralizare, mișcările separatiste și secesioniste, care vor duce la fărâmițarea Imperiului. Am văzut acest proces manifestându-se în cazul Marii Britanii și suntem în prezent martorii cazului Statelor Unite, cu al lor imperiu ce pare că se află în ultima fază.
Acest proces are și o latură monetară relevantă. Imperiul dominant furnizează de obicei și cea mai importantă monedă de rezervă internațională, primul exemplu fiind cel al Marii Britanii cu lira sterlină și apoi fiind cel al dolarului american. Cu dolarul în rol de monedă de rezervă pentru băncile centrale ale lumii, Statele Unite pot avea un permanent „deficit fără lacrimi”. Cu alte cuvinte, Statele Unite nu trebuie să plătească pentru excesul continuu al importurilor față de exporturi, așa cum se întâmplă în cazul partenerilor „egali”, care trebuie să livreze din ce în ce mai multe exporturi (ca plată a importurilor). În loc să își folosească încasările din exporturi pentru a cumpăra bunuri americane pentru consumul intern, statele străine și băncile lor centrale, ca dovadă a vasalității lor față de dominația Statelor Unite, își folosesc rezervele în dolari pentru a cumpăra titluri de stat americane, ceea ce îi ajută pe americani să consume în continuare dincolo de posibilitățile lor reale.
Nu cunosc China îndeajuns pentru a înțelege de ce își folosește rezervele de dolari pentru achiziționarea de titluri de stat americane. La urma urmei, China nu ar trebui să fie parte a Imperiului SUA. Poate că liderii chinezi au studiat prea multe manuale de economie americane și acum cred și ei în alchimie. Însă dacă ajunge China să renunțe la titlurile de stat americane pe care le-a acumulat și să achiziționez aur, acest lucru ar aduce sfârșitul Imperiului american și al dolarului, așa cum le vedem acum.
Daily Bell: Este posibil ca o mână de familii imposibil de bogate din City-ul londonez să fie parțial responsabile pentru toate acestea? Oare aceste familii și potențații lor caută să conducă lumea prin elite? Avem de-a face cu o conspirație? Vedeți lumea ca o luptă între impulsurile centralizatoare ale elitelor și impulsurile mai democratice ale restului societății?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Nu știu dacă mai este potrivit cuvântul „conspirație”, pentru că între timp, datorită unor autori precum Caroll Quigley, de exemplu, se știu multe despre ce se întâmplă. În orice caz, este evident că există astfel de familii imposibil de bogate, în Londra, New York, Tel Aviv și prin alte părți, care au observat potențialul imens de îmbogățire personală din procesul de consolidare a Statului și construire a Imperiului. Șefii marilor case bancare au jucat un rol crucial în fondarea FED-ului, pentru că au înțeles că sistemul băncii centrale le-ar permite propriilor bănci să producă inflație și expansiunea creditului pe baza banilor și creditului create de banca centrală, și că un „împrumutător de ultimă instanță” este esențial pentru practicarea privatizării profiturilor cât timp afacerile merg bine și a socializării pierderilor, când afacerile nu mai merg.
Au înțeles că etalonul aur clasic reprezenta o barieră naturală în calea inflației și expansiunii creditului, așa că au pus umărul la instituirea primului fals etalon aur (etalonul aur-devize) și apoi, în 1971, a regimului de monede-decret pure. Au înțeles că sistemul de monede-decret naționale cu rate de schimb fluctuante liber este încă imperfect pentru năzuințele inflaționiste, prin aceea că dolarul ar putea fi amenințat de valutele concurente, precum o marcă germană puternică, de exemplu. Iar pentru a reduce și slăbi această concurență au susținut diverse scheme de „integrare monetară”, cum ar fi crearea Băncii Centrale Europene (BCE) și a monedei Euro.
Au mai înțeles și că visul lor ultim de putere a falsificării nelimitate ar putea deveni realitate doar dacă reușesc să creeze o bancă centrală mondială, dominată de Statele Unite, care să emită o monedă de hârtie mondială, cum ar fi bancor-ul sau phoenix-ul. Așa că au fondat și finanțat o mulțime de organizații cum ar fi Consiliul Relațiilor Externe, Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg etc., pentru atingerea acestui scop. De asemenea, marii industriași au înțeles cât de mari sunt profiturile care se pot obține din monopolurile oferite de stat, din subvențiile oferite de stat și din contractele exclusive de tip cost-plus, și cum pot acestea să îi elibereze și protejeze de concurență. Așa că și ei s-au aliat și au „infiltrat” statul.
În istorie există „accidente” și există acțiuni atent plănuite care au consecințe neintenționate și neanticipate. Dar istoria nu este doar o succesiune de accidente și de surprize. Cea mai mare parte a ei este plănuită și intenționată. Bineînțeles, nu de către oamenii simpli, ci de către elitele puterii care controlează aparatul de stat. Dacă se dorește evitarea cursului ușor de anticipat pe care istoria se îndreaptă în prezent, acela spre un dezastru economic fără precedent, atunci este imperios necesar ca indignarea publică să fie stârnită prin scoaterea la lumină, fără răgaz, a motivelor și mașinațiunilor malefice ale acestor elite ale puterii, nu doar a celor care lucrează în aparatul de stat, ci în special a celor din afara sa, care stau în culise și trag sforile.
Daily Bell: Am susținut că, așa cum presa lui Gutenberg a aruncat în aer structurile sociale existente la vremea ei, internetul face același lucru astăzi. Credem că internetul ne duce într-o nouă Renaștere după Evul Mediu (Era Întunecată) a secolului 20. Sunteți de acord sau nu?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Este cu siguranță adevărat că ambele invenții au revoluționat societatea și ne-au îmbunătățit viețile în mare măsură. Este greu de imaginat cum ar fi să ne întoarcem în timpurile dinaintea internetului sau a lui Gutenberg. Sunt sceptic, însă, în privința capacității revoluțiilor tehnologice de a aduce doar prin puterea lor progresul moral și avansul către mai multă libertate. Tind mai degrabă să cred că tehnologia si avansurile tehnice sunt „neutre” în această privință. Internetul poate fi folosit la aflarea și răspândirea adevărului la fel de mult cum poate răspândi minciuna și confuziile. Ne-a dat posibilități nemaiauzite de a evada și slăbi puterea inamicului nostru statul, dar a dat și statului posibilitatea nemaiauzită de a ne spiona și ruina. Suntem mai bogați azi, cu internetul, decât eram la, să zicem, 1900, fără el (și suntem mai bogați nu datorită statului, ci în ciuda lui). Dar neg cu putere că suntem mai liberi azi decât eram la 1900. Dimpotrivă.
Daily Bell: Ce ne-ați putea spune la final? La ce lucrați în prezent? Există vreo carte sau vreun website pe care ați vrea să le recomandați?
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Am deviat cândva de la principiul de a nu vorbi despre proiectele mele până când sunt realizate. Am regretat această deviere. Nu voi mai repeta această greșeală. În privința cărților, recomand în primul rând lucrările majore ale celor doi mentori ai mei, Ludwig von Mises și Murray Rothbard, care ar trebui parcurse nu doar o dată, ci în mod repetat, din timp în timp. Opera lor este încă nedepășită și va rămâne astfel mult timp de acum încolo. În privința site-urilor, eu frecventez regulat mises.org și lewrockwell.com. În privința altor site-uri: am fost catalogat drept extremist, reacționar, revizionist, elitist, adept al supremației, rasist, homofob, antisemit, om de dreapta, teocrat, un cinic fără dumnezeu, fascist și, bineînțeles, cum nu se poate altlfel pentru un neamț, nazist. Așadar, nu ar trebui să fie de mirare că am o slăbiciune pentru site-uri incorecte politic pe care orice persoană „modernă”,„decentă”, „civilizată”, „tolerantă” și „luminată” trebuie să le ignore și evite.
Daily Bell: Vă mulțumim pentru răspunsurile la aceste întrebări. A fost o onoare pentru noi, în contextul remarcabilelor dumneavoastră lucrări.
Dr.Hans-Hermann Hoppe: Cu plăcere.
[Acest interviu a fost publicat inițial pe site-ul The Daily Bell, pe data de 27 martie 2011. Traducere de Tudor Smirna și Eden N. Kurtasan.]
