Despre tranziție, proprietate, monedă și integrare, din „Economia de piață”

Este vorba despre „Economia de piață – fundamentele instituționale ale prosperității” volum coordonat de Cosmin Marinescu si apărut la editura ASE, 2007.

Fișiere .pdf:

Subcapitole selectate

Cuprins

Contribuția autorilor

Selecția de mai jos conține texte scrise de autorii Cosmin Marinescu, Diana Costea, Bogdan Glăvan și Marius Spiridon.

CAPITOLUL 11

TRANSFORMARE ECONOMICĂ ȘI INSTITUȚIONALĂ
ÎN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ

11.2 De la plan la piață sau despre durerile facerii

Autor: Cosmin Marinescu

Deceniul al X-lea al secolului trecut a adus cu sine colapsul socialismului, prescris științific de Ludwig von Mises încă din anii 1920. Sistemul marxist era proiectat și funcționa în virtutea unei logici a autodis-trugerii: problema stimulentelor și, mai ales, imposibilitatea calculului economic sunt, așa cum am arătat în Capitolul 5, contradicții insurmon-tabile ale „planificării științifice” în regim socialist.

Falimentul integral al sistemului economic socialist, după circa șaptezeci de ani de „experiment social”, atrage una dintre cele mai intere-sante provocări pentru teoria economică cu privire la modul în care țările foste socialiste din Europa Centrală și de Est se pot înscrie definitiv și cât mai rapid pe calea prosperității economice.

Caracterul inevitabil al schimbării de sistem din țările foste comuniste a atras interesul oamenilor de știință, al economiștilor în special, față de procesul de schimbare instituțională. În acest context, au apărut numeroase preocupări de fundamentare și creare a unei teorii a tranziției la economia de piață, însoțite de dispute, care mai de care mai pasionale, cu privire la modelul economic ce urma să fie „implementat”¹.

Ca întotdeauna în istorie, rolul elitelor intelectuale a fost unul decisiv, nu neapărat fericit, pentru trasarea coordonatelor schimbării socia-le. În general, numeroși intelectuali, a căror formație profesională și morală era tributară regimului comunist, au manifestat serioase rezerve cu privire la necesitatea adoptării ferme a modelului economic de tip capitalist.

Partea covârșitoare a intelectualității postcomuniste, încremenită în continuare în mrejele aceluiași proiect, s-a pronunțat în favoarea unei economii sociale de piață, văzută ca cea de-a Treia Cale (un amestec de libertate politică și stat omniprezent redistributiv²). Aceasta, tocmai în perioada în care modelul suedez de „economie socială de piață” ridica seri-oase probleme și statul bunăstării aproape că ajunsese în pragul falimen-tului.

Abolirea sistemului de coerciție politică și planificare centralizată, ca fapt inexorabil, nu produce în mod necesar dezvoltarea spontană, peste noapte, a unor noi structuri instituționale, care să contribuie la renașterea progresului economic. Transformările necesare apariției fundamentelor instituționale ale economiei de piață nu pot fi realizate în afara proceselor politice de decizie.

În mod paradoxal, puterea politică devine factor instrumental în distrugerea statului comunist, în depolitizarea structurilor economiei și în crearea ordinii capitaliste.

Această perspectivă constructivistă denotă însă un scepticism cu caracter de iluzie în ce privește posibilitatea creării capitalismului de către puterea politică, ale cărei acțiuni ar avea, astfel, natură autodistructivă³. Acest sentiment este alimentat, pe de o parte, de convingerea că ordinea capitalistă occidentală a fost produsul natural al unei îndelungate evoluții, nu al acțiunilor politice de „proiectare” a pieței (market by design) și, pe de altă parte, de erodarea treptată a bazei ideologice și instituționale a libertății, într-o lume în care transformarea socială este apanajul exclusiv al acțiunii etatiste.

Lungul și sinuosul drum de la plan la piață s-a remarcat, cel puțin în principiu, prin abandonarea instituțiilor politice ale sistemului socialist, cele care „coordonau” economia prin centralizarea deciziei, conform planu-lui absolut care cuprindea orice detaliu al vieții sociale. În locul acestora au fost instalate, relativ rapid, aranjamentele noii ordini politice democratice. În ciuda faptului că, în România, ținta protestelor intelectuale și reformelor din și după anii `90 a fost mai degrabă democrația decât capitalismul, merită înțeles faptul că, tocmai din pricina contradicțiilor sale interne, argumentul democrației nu a fost dus niciodată până la capătul său logic⁴. Pe de o parte, există concepția că publicul este incompetent în a judeca virtuțile actului de guvernare și „interesul național” și, pe de altă parte, democrația proclamă tocmai încredințarea în mâinile publicului a „compe-tenței” în a-și desemna guvernanții.

Aceasta mutare „democratică” de atenție și disproporțiile în ritmul adaptării instituționale au dat naștere unei incompatibilități între institu-țiile economice vechi, ale căror funcții socialiste produceau comportamente organizaționale inerte, dependente de informații și comenzi de la centru, și instituțiile politice noi, relativ neautoritare, care nu prevăd emiterea de comenzi de la centru. În termenii lui Jànos Kornai (1990), abolirea planifi-cării centralizate a produs un imens vid de reguli organizaționale, legături și obligații de producție între unitățile economice. Coexistența noilor structuri instituționale cu cele vechi a deschis, firesc, lupta dintre vechi și nou, dintre adversarii și susținătorii reformelor. Un astfel de conflict latent a subminat procesul de reformă și a indus acestuia o evoluție de tip „stop and go”.

Deficitul instituțional și contradicțiile din sistemul stimulentelor demonstrează că refacerea structurală a economiilor postcomuniste nu poate fi rezumată la programele mainstream de macrostabilizare și libera-lizare. Aceste politici convenționale poartă pecetea unei maniere holiste de abordare a reformei, nu a uneia de natură instituțională și microeconomică. Imperativul ajustării structurale ține de caracterul arbitrar al structurii de producție socialiste, rezultat firesc în condițiile imposibilității utilizării calculului economic în alocarea rațională a resurselor în cadrul structurii de producție⁵.

Orice sistem socialist, chiar și socialismul rus⁶, a fost nevoit să permită unele mici insule de formare a capitalului privat, ceea ce înseamnă că „o politică de socializare […] nu ar putea fi niciodată dusă până la capătul ei logic, anume socializarea tuturor mijloacelor de producție, fără a cauza un dezastru economic imediat” (Hoppe, 1989:39). În orice sistem socialist, piețele negre și comerțul informal formau o economie paralelă a cărei importanță (cel puțin de natură informațională) nu poate fi neglijată; putem aprecia că economia subterană constituie chiar un mijloc de „transformare din interior” a economiilor postsocialiste, pe criteriile pieței.

În ciuda simplității principiilor pe care se întemeiază economia de piață, în majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est au existat puternice divergențe cu privire la tehnologia optimă a programului de transformare instituțională și de reformă economică. Indiscutabil, Ungaria, Polonia și fosta Cehoslovacie dețineau un avantaj la începutul procesului de tranziție în comparație cu Bulgaria și România, spre exemplu, moștenitoare ale celui mai ortodox comunism. Acest avantaj este consecința unor refor-me parțiale de relaxare a centralizării comuniste, care au admis și anumite forme de proprietate privată. În principal, analiza și dezbaterea publică au conturat două căi majore de abordare a procesului de reformă, a căror natură conflictuală este evidențiată adesea prin sintagma deja tocită terapie șoc vs. gradualism.

Prima metodă constă în lansarea unui program de reformă exhaus-tiv și rapid care presupune efectuarea a cât mai multor reforme posibile într-un timp cât mai scurt; raționamentul acestei abordări este plastic formulat de președintele ceh Vaclav Havel prin afirmația că „nu se poate traversa o prăpastie în doi pași”. A doua metodă presupune transformarea economiilor socialiste prin intermediul unui proces de reforme parțiale succesive; în termenii liderului chinez Deng Xiaoping, abordarea gradua-listă este rezumată prin aceea că „trebuie să simți piatra pentru a putea trece apa”⁷.

Însușirea relativ rapidă la lecția de bază a democrației face ca selec-tarea unui căi particulare de reformă să fie, pentru cârmuitorii statului, o problemă de antreprenoriat politic, nu una științifică. De altfel, teoria alegerii publice și experiența guvernământului democratic demonstrează că politicile guvernelor sunt virusate de oportunism și de dorința de păstrare a puterii politice; ele poartă, în general, pecetea grupurilor de interese speciale care politizează reforma în vederea dobândirii unor poziții privilegiate în societate. Istoria dovedește că programele radicale de refor-mă în favoarea ordinii proprietății private nu au fost neapărat produsul mecanismelor impersonale ale sistemului politic, ci au purtat, aproape întotdeauna, pecetea unor personalități excepționale.

În România, deși liberalizarea, descentralizarea și privatizarea au constituit și constituie încă obiective explicite ale programelor politice, etapizarea, ritmul și modul implementării acestora au avut consecințe notorii asupra drumului de la plan la piață. Inițierea reformelor a constat, în principal, în măsuri de liberalizare care vizau reconsiderarea raporturilor dintre stat și întreprinderi. Însă, în absența privatizării, a descentraliza responsabilitățile economice prin liberalizare echivalează cu a pune lupul paznic la oi. Întocmai acest lucru s-a întâmplat cu întreprinderile de stat care, devenite ale nimănui⁸, au intrat rapid în vârtejul decapitalizării condus cu măiestrie de nomenclatura comunistă și de structurile fostei Securități.

Din considerente etice și economice, excludem posibilitatea de a interpreta decapitalizarea proprietății socializate drept cealaltă fațetă a formării de capital necesare dezvoltării sectorului privat, adică fațeta desocializării spontane (prin capitalizarea așa-ziselor „firme căpușă”).

Din considerente etice, pentru că nu trebuie să ne fie indiferent în mâinile cui intră proprietatea socializată, expropriată – la originea ei – de la proprietarii legitimi ai acesteia. Nu trebuie să ne fie indiferent dacă desocializarea proprietății înseamnă intrarea acesteia în mâinile nomen-claturii securisto-comuniste (în calitatea lor de opresori și agenți ai regimu-lui totalitar), ori dacă atenuează injustiția exproprierii, prin constituirea și refacerea dreptului legitim de proprietate pentru victimele terorii comunis-te. Dacă ordinea injustă a socialismului a luat naștere prin exproprierea proprietății legitime, implicația fundamentală este necesitatea ca ieșirea din socialism și crearea unei societăți drepte să nu echivaleze cu aceeași nesocotire a eticii dreptului de proprietate.

Din considerente economice, pentru că desocializarea spontană nu echivalează, în general, cu dezvoltarea unui sector privat autonom în raport de bugetul și politicile statului. Probabil că „privatizarea spontană” ar deveni dezirabilă numai în măsura în care reușește să instituie dependența absolută a noii proprietăți private (dobândită prin decapitalizarea proprie-tății de stat) de preferințele consumatorilor pe piața liberă. Însă particulari-tățile instituționale în care se produce decapitalizarea întreprinderilor de stat – constrângerile bugetare slabe – invalidează acest posibil avantaj economic prin punerea în mișcare a cercului vicios decapitalizare-recapi-talizare, pe canalele rent-seeking ale procesului bugetar și ale mecanisme-lor politice.

Analiza economică trebuie să înceapă cu stabilirea obiectivului eco-nomic central al privatizării: refacerea dependenței structurii de producție (a producătorului) de structura preferințelor de consum (de consumator). În ultimă instanță, acest obiectiv înseamnă depolitizarea deciziilor econo-mice asupra utilizării resurselor rare din societate. Însă retragerea statului din domeniul deciziilor economice nu este rezultatul singular al absenței formale a proprietății socializate sau al existenței titlurilor de proprietate privată. Este vorba, de fapt, de manifestarea unui întreg aranjament instituțional, formal și cultural, în defavoarea intervenției statului, care să facă efective atât drepturile de proprietate recunoscute, cât și pe cele legitim nou-create.

Experiența țărilor Europei Centrale și de Est arată că elaborarea și implementarea majorității programelor de reformă a proprietății au fost dictate de interese politice discreționare în favoarea diferitelor grupuri de presiune. Existența acestora face ca problema „privatizării” mijloacelor de producție socializate să nu fie deloc simplă. În toate cazurile există persoane care utilizează și exercită un control exclusiv asupra proprietății socialiste și care se constituie în grupuri de interese ce susțin perpetuarea regimului legal actual, favorabil acestora⁹.

În cazul României, serioase discrepanțe temporale și deficiențe strategice au afectat programele de reformă. Acestea pot fi explicate atât din punct de vedere politic și ideologic (sloganul „intelectual” împotriva privatizării – „nu ne vindem țara” – a fost perpetuat multă vreme după 1990), cât și economic (ignorarea învățămintelor științei economice în privința virtuților proprietății private). În aceste condiții, transformarea de sistem a debutat cu întârziere, cu măsuri mai mult sau mai puțin ferme și/sau complete de descentralizare și liberalizare, în deplin acord cu nefasta rețetă neoclasică potrivit căreia prețurile liberalizate sunt suficiente pentru a aloca eficient resursele, în absența desocializării proprietății¹⁰.

Până și în prezent există concepția că unele întreprinderi trebuie să rămână în proprietate de stat până când devin profitabile, pentru a fi ulterior privatizate mai avantajos. Analiști, politicieni, lideri sindicali, academicieni și universitari – tributari profesional și moral regimului comunist – exersau sfidarea științei, din neștiință ori din interes, atunci când pretindeau că proprietatea de stat se supune și ea, în definitiv, regulilor pieței. Dar care piață? Aceștia au neglijat adevărul elementar că instituția proprietății private este indispensabilă pentru afirmarea relațiilor de piață, a formării prețurilor și a schimbului „calculat”.

În definitiv, o atare concepție nu poate fi, științific vorbind, luată în serios: „statul n-a fost capabil să facă întreprinderile să meargă eficient timp de 45 de ani și este improbabil că se va schimba acum”, scrie Frydman (1994:48). Mai mult decât atât, dacă statul ar fi capabil să rentabilizeze întreprinderile sale, să asigure funcționarea acestora pe criterii exclusiv comerciale („on a business basis”), atunci de ce ar mai fi nevoie de privati-zare? Dincolo de calitatea imposibilă a statului de „investitor”, prin relansa-rea întreprinderilor sale, acesta ar ajunge în situația paradoxală de a concura – de la egal la egal, amical? – cu firmele noului sector privat!

În realitate, dezvoltarea unui sector privat sănătos este puțin probabilă în condițiile în care sectorul întreprinderilor de stat continuă să existe. Iar posibilitatea restrângerii sectorului de stat, prin moarte bună, așa cum susține Kornai, este iluzorie, de vreme ce proprietatea de stat ajunge inevitabil obiectiv de captură politică. Speranța că politica guvernului va conduce la declinul permanent al industriilor de stat contrazice flagrant toate experiențele care explică atitudinea statului față de întreprinderile sale ineficiente¹¹.

În ceea ce privește dezvoltarea noului sector privat, durerile facerii constau, pe de o parte, în faptul că socializarea quasicompletă și politica totalitară au erodat puternic tradiția antreprenorială; pe de altă parte însă, refacerea inițiativei antreprenoriale a întâmpinat serioase obstacole. Nume-roase studii arată că funcționarea vieții economice în România încă este circumscrisă alianței de interese dintre aparatul de stat și o categorie de „patroni” formați, în principal, pe socoteala statului, adică un sistem de „capitalism clientelar” care nu este altceva decât continuarea vechiului „socialism de clan”.

Treptat, în rândul majorității economiștilor s-a înfiripat o adevărată modă de a pune astfel de simptome pe seama mentalităților și valorilor culturale improprii economiei de piață. A analiza succesul transformării instituționale ca fiind subordonat exclusiv factorilor de natură culturală însemnă o manieră „fatalistă” de abordare a reformei.

Adesea, se neglijează mult prea ușor faptul că mentalitățile invocate drept obstacole ale succesului economic sunt întreținute și perpetuate tocmai prin intervenția statului în economie. Implicația ar fi aceea că nu se poate obține schimbarea de mentalitate în direcția sistemului economic de piață prin perpetuarea de măsuri specifice „statului paternalist”.

11.3 Reforma proprietății între „nu ne vindem țara”
și restitutio in integrum

Autor: Diana Costea

Economia de piață necesită, ca fundament etic, domnia ordinii proprietății private. Haosul economic socialist, ineficiența ce însoțește tipul socialist de producție sunt explicate, în cele din urmă, prin anularea, în proporție covârșitoare, a proprietății private legitime și prin trecerea acesteia sub controlul absolut al statului.

Propoziția conform căreia anularea proprietății private asupra factorilor de producție conduce la haos calculațional în structura complexă de producție, ca urmare a dispariției prețurilor pentru factorii de producție, reprezintă nucleul argumentului misesian al imposibilității calculului economic în socialism, așa cum am arătat de altfel în capitolul 5.

Cu toate că termenul de tranziție a fost asociat istoricește cu transformările prin care au trecut țările foste socialiste, acesta este un concept mult mai larg: el se aplică, în general, trecerii de la socialism, precum și de la intervenționism, la economia de piață, adică la capitalism, la piața liberă.

Discursul prevalent, cel mainstream, este unul consecvent abordării economice neoclasice și tributar unei intervenții – fie și a uneia minime – a statului ca „paznic de noapte” al vieții sociale. Un asemenea discurs nu reușește însă să producă o justificare consecventă a părăsirii regimului socialist sau puternic intervenționist și, prin urmare, nici aderarea nonechi-vocă la principiile pieței libere. De aici și politica de „tranziție… prin stat”.

Ieșirea din sistemul socialist impune, în mod necesar, reinstaurarea dreptului de proprietate privată asupra factorilor de producție și a bunurilor de consum ca imperativ etic și fundament necesar al dezvoltării economice¹². În plus, chestiunea dereglementării devine și mai importantă pe fondul centralizării deciziei politice și economice ce însoțește procesul actual de integrare europeană.

Punctul de plecare îl constituie cercetarea legitimității proprietății socialiste: deține „statul socialist” un drept de proprietate legitim asupra bunurilor pe care le controlează? Răspunsul este un nu categoric, întrucât căile prin care statul a ajuns la aceste bunuri nu se încadrează printre cele argumentate de teoria mai sus menționată, și anume apropriere originară, producție, schimb, donație, cadou, moștenire, acțiuni derulate, desigur în condițiile respectării drepturilor de proprietate ale celorlalți. Astfel, statul a ajuns „proprietar” al unor bunuri prin naționalizare/socializare (adică prin confiscarea de la proprietarii lor de drept), prin „producție” (dar în urma combinării unor mijloace de producție asupra cărora nu dobândise un drept de proprietate), prin inițierea controlului asupra unor resurse anterior neutilizate (dar în mod ilegitim – prin împiedicarea agresivă a altor potențiali apropriatori originari)¹³. Am putea să recunoaștem statului socialist cel mult proprietatea asupra unor bunuri care i-au fost oferite în mod voluntar, care ar constitui un fond din care acesta ar face restituție în favoarea persoanelor a căror proprietate a fost încălcată.

În consecință, „statul democratic” – în ciuda contradicției în termeni – nu poate revendica proprietatea asupra bunurilor anterior controlate de socialiști, pentru că „proprietatea statului socialist” – un pleonasm notoriu – nu era legitimă. Afirmația rămâne valabilă chiar dacă statul democratic ar reprezenta un club, ca formă legitimă de interacțiune socială. Motivul pentru care statul (sau „clubul” care a apărut după răsturnarea statului comunist) nu deține o proprietate legitimă asupra resurselor pe care și le revendică în prezent este acela că, în primul rând, predecesorul său nu deținea dreptul legitim de proprietate, așadar, nu avea cum să îl transmită legitim „urmașului” său. În al doilea rând, aproprierea originară nu putea avea loc, din moment ce existau proprietari legitimi identificabili. În princi-piu, statul, în calitatea sa de monopol coercitiv asupra violenței, nu poate realiza acte de apropriere originară legitimă, ci se rezumă la a smulge câte ceva din proprietatea privată legitimă, prin impozitare, inflație etc.

O primă cale de denaționalizare a resurselor o reprezintă retrocedarea bunurilor către proprietarii de drept, când proprietatea aces-tora poate fi dovedită. Aceasta înseamnă restituirea caselor naționalizate smulse din proprietatea populației, înapoierea fabricilor către patronii ce au fost deposedați, a terenurilor agricole către proprietari sau urmașii proprie-tarilor.

Locatarii caselor naționalizate, chiar dacă nu au făcut parte din mecanismul represiv anterior, nu posedă totuși un drept legitim asupra locuinței; ei trebuie, în consecință, să înapoieze bunul proprietarilor legitimi identificabili sau urmașilor acestora, în starea în care s-a aflat casa la momentul naționalizării, ținând cont de deprecierea suferită în timp.

A-i obliga pe proprietarii legitimi ai caselor să răscumpere casele de la locatari sau să accepte din partea acestora o chirie fixată de stat (mult sub nivelul pieței) sau, în general, o utilizare diferită de una pe care ei ar da-o acestor case echivalează cu o încălcarea a proprietății lor.

În România, restitutio in integrum a avut parte, în general, de o presă nefavorabilă¹⁴. De remarcat instituirea Fondului Proprietatea¹⁵, în urma Legii nr. 247/2005¹⁶ privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Prin acest fond se urmărește restituirea unora dintre proprietățile confiscate de statul comunist la valoarea lor de piață. O problemă economică de calculabilitate apare și în această situație, întrucât este necesară estimarea, în afara mecanismelor pieței, a despăgubirilor la care ar fi îndreptățite victimele deposedărilor efectuate de comuniști. Evită această metodă redistribuția? Nu, întrucât dividendele urmărite prin deținerea acțiunilor provin din valorificarea unor active ale statului, a căror proprietate este presupusă a fi legitimă, când este posibil ca, apelându-se la metoda sindicalistă menționată de Hoppe, aceste active să fi fost, de fapt, deja apropriate¹⁷. Noii acționari vor suporta riscuri, sau se vor bucura de beneficii, asociate unor activități economice, diferite de cele ce însoțesc bunurile ce le-au fost preluate de statul comunist, ceea ce va duce fie la absența restituției, fie la venituri nemeritate¹⁸.

Compensarea monetară de către stat a proprietarilor de drept întâmpină dificultăți de ordin etic și economic: compensarea s-ar realiza făcând apel la puterea de creație monetară, monopolistă, a băncii centrale, sau la capacitatea coercitivă a statului de obținere de venituri pe calea impozitării; în plus, cum anume se poate stabili dimensiunea unei restituții juste, dacă una dintre părți este statul, ca monopol coercitiv al forței și justiției, care stabilește criteriile după care se stabilește restituția și care deține în controlul său atât sistemul judecătoresc, cât și cel de impunere a respectării deciziilor¹⁹?

În ceea ce privește privatizarea, Hoppe (1996) pledează pentru așa-numita metodă sindicalistă: „Posesiunea activelor se cuvine a fi imediat transferată către cei care le utilizează – pământul agricultorilor, fabricile muncitorilor, străzile celor ce le întrețin sau rezidenților, școlile profesorilor, birourile birocraților etc.

Pentru a fragmenta conglomeratele socialiste de producție, care sunt cel mai adesea supradimensionate, principiul sindicalist trebuie aplicat anumitor unități de producție în care se desfășoară efectiv munca unui individ dat, spre exemplu, clădirilor cu birouri, școlilor, străzilor sau cuartalelor, fabricilor și fermelor.

Spre deosebire de schema sindicalistă, însă de cea mai mare importanță, acțiunile astfel obținute trebuie să fie liber transferabile, ceea ce va duce la apariția unei burse, astfel încât funcția proprietarilor capitaliști și cea a angajaților nonproprietari vor fi separate, asigurând transferul lin și continuu al activelor din mâinile mai puțin producătoare de valoare în mâini mai producătoare de valoare” ²⁰.

Hoppe aduce și un argument de ordin economic – anume că recu-noașterea drepturilor de proprietate ale salariaților asupra unei cote-părți din activele întreprinderii este însoțită de beneficii economice pentru populație în general: astfel, funcția de capitalist-întreprinzător este preluată tocmai de cei care au acumulat deja o experiență de ordin tehnologic în producție. Avantajele se răsfrâng asupra populației, întrucât întreprinderea, care în trecut respectase ordinele arbitrare ale planificatorului central, devine acum instrument de servire a consumatorilor, ca unică modalitate de câștigare a profitului acceptabilă în contextul interacțiunii umane. Sti-mulentele economice nu pot răsturna decizia etică – chiar dacă hotărârile luate se dovedesc a fi economic falimentare. Acest fapt nu justifică deposedarea forțată de bunuri a proprietarilor de drept – salariații – și menținerea sau oferirea spre gestionare unui terț, considerat de către stat mai abil în servirea consumatorilor.

În fond, proprietatea nu garantează obținerea profitului, scopul alocării proprietății fiind, în primul rând, evitarea conflictului inerent rarității resurselor, iar obținerea profitului și satisfacerea consumatorilor sunt doar niște corolare economice fericite ale sale²¹.

Pentru bunurile la care accesul persoanelor nu a fost posibil sau pentru care nu se ridică pretenții privind aproprierea trecută, se reîncepe procesul de apropriere originară. La acesta pot avea acces, teoretic, nu numai cetățenii români, ci și cei străini, din nou condiția fiind aceea de neparticipare activă, juridic amendabilă, la activitățile agresive ale aparatului etatist. Ideea că, de pildă, numai cetățenii români sunt îndrep-tățiți să își aproprie bunurile interne pentru că ei au fost plătitorii de impozite și taxe, cu care a fost finanțată producerea respectivelor bunuri, nu este operațională. Vorbim aici despre bunuri pentru care nu poate fi emisă vreo pretenție la recunoașterea unui titlu de proprietate tocmai pentru că
s-a „șters” legătura identificabilă dintre plătitorul de taxe și bunul produs. Această observație atrage atenția asupra faptului că reforma proprietății nu este însoțită de o restituție deplină acordată victimelor impozitării, taxării și tuturor celorlalte intervenții agresive ale statului; o asemenea restituție este, practic, imposibilă.

Ca exemplu de recunoaștere a unui anumit drept al salariaților de a intra în posesia întreprinderilor în care au lucrat, însă prin vânzarea de către stat a activului cu pricina, este practica numită MEBO (Management Employee Buyouts), apreciată a fi fost, pentru primii cinci ani ai tranziției, cea mai importantă metodă de privatizare în România.

O serie de reglementări au afectat însă potențialul de reformă economică al unei asemenea metode. Astfel, contractele de privatizare au inclus diverse restricții cu privire la disponibilizarea personalului, cu privire la activitatea principală a firmei și la vânzarea acțiunilor²², restricții ce au atras efecte negative în planul adaptării firmei la cerințele pieței. Presiunea exercitată de salariați în întreprinderile în care statul este co-proprietar a determinat, de asemenea, o rată mai scăzută a disponibilizărilor, creșteri salariale subvenționate și constrângeri bugetare slabe.

Desigur că aceste efecte sunt imputabile interferenței statului: simplul fapt că firmele în care angajații sunt coproprietari au o rată mai scăzută a disponibilizărilor nu reprezintă o dovadă a lipsei de adaptare a acestora la condițiile pieței. Aceeași presiune cu nuanțe politice se regăsește și în cazul privatizării prin lichidare, la care s-a recurs atunci când statul a considerat că anumite întreprinderi sunt ineficiente și au șanse mult prea scăzute de redresare pentru a mai interesa vreun investitor²³.

Metoda nu este însă apreciată în literatură ca fiind eficace (de pildă, Negrescu, 2002:8), concluzie la care se ajunge prin urmărirea performan-țelor economice înregistrate ulterior, atribuite calității conducerii. Nici metoda restituției în natură (a-l căror obiect l-a constituit, în România, terenul agricol, la care se adaugă revendicări importante ale unor proprietăți imobiliare cu destinație industrială și comercială) nu se bucură de multă apreciere, pe considerentul că introduce o incertitudine nenece-sară în sistem. Ambele judecăți de valoare acordă privatizării o interpretare utilitaristă, de căutare a eficienței economice, fără a ține cont de drepturile de proprietate deja existente, chiar dacă sunt nerecunoscute de stat.

Metoda privatizării în masă – de împroprietărire gratuită – s-a desfășurat în România între 1992 (cu emisiunea și distribuirea de vouchere populației, denumite certificate de proprietate) și 1997 (finalizarea alocării și distribuirii acțiunilor subscrise de cetățeni). Procesul a fost, pe de o parte, laborios (desfășurat prin înființarea a cinci fonduri ale proprietății private FPP, devenite ulterior Societăți de Investiție Financiară – SIF –, care au primit circa 30% din totalul proprietății privatizabile) și, pe de altă parte, costisitor, în sensul că doar 5,5% din totalul proprietății publice a trecut în proprietatea acționarilor privați individuali (Negrescu, 2002:13).

Această metodă întâmpină, în plus față de aspectele de ordin etic, dificultăți insurmontabile de ordin economic. Astfel, datorită eterogenității bunurilor de capital existente în întreprinderile de distribuit populației, se ridică problema aducerii lor la un numitor comun. Pe piață, unde factorii de producție sunt în proprietate privată și fac obiectul schimburilor monetare, această sarcină este îndeplinită de calculul economic: pe piața de capital, tranzacționarea titlurilor de valoare (a acțiunilor) permite stabilirea prețului acestora, care reflectă anticipările cumpărătorilor și vânzătorilor cu privire la veniturile viitoare ale acestora. Acest lucru este însă imposibil de realizat în condițiile proprietății de stat asupra factorilor de producție – ne confruntăm, în fond, cu aceeași problemă a calculului economic pe care o ridică austriecii pe linia analitică a lui Mises. Astfel, distribuția cupoanelor este marcată de arbitrar. Acestei metode i se reproșează, nefondat de data aceasta, faptul că are drept rezultat o structură a proprietății foarte disper-sată, pe care anumite reglementări ale statului o poate accentua²⁴, cu efecte negative în ceea ce privește investiția de capital și care, suplimentar, ar îngreuna intervenția guvernului.

Metoda concretă de privatizare la care recurge statul – de vreme ce el este cel care instrumentează întregul proces – este influențată de o serie de factori, unii dintre aceștia neavând nimic în comun cu obiectivul mai larg sub care ar trebui să se încadreze privatizarea: este vorba de obținerea „capitalului” politic necesar alegerilor democratice, de privilegiile econo-mice acordate directorilor întreprinderilor de stat, precum și de interesul statului de a controla prețul la care sunt vândute acțiunile întreprinderilor (Harmathy, 1994:39-40).

Vânzarea de către stat a unor bunuri care nu îi aparțin de drept echivalează, în contextul unui discurs explicit liberal, aparent favorabil ordinii proprietății private, cu o contradicție internă. Statul va deține, în continuare, în posesie ilicită sumele de bani achitate de proprietarii de drept sau de alte persoane agreate pentru a intra în posesia bunurilor vândute. Faptul că veniturile obținute de stat din privatizare nu dețin decât o proporție modică în bugetul de stat nu afectează analiza noastră²⁵. Doar faptul că se așteaptă ca statul să joace în continuare un rol economic semnificativ ar reprezenta o justificare pentru această strategie de priva-tizare.

Această metodă etic invalidă de privatizare prin vânzare – indiferent de modalitatea concretă de realizare – a generat o reacție negativă și un discurs naționalist înverșunat, în contextul post-comunist, în care majori-tatea covârșitoare a populației locale nu deținea capitalul solicitat de stat ca preț și nici nu existau posibilitățile de intermediere financiară dezvoltate mai târziu. Astfel, sloganul „nu ne vindem țara” includea un adevăr și, în același timp, o eroare.

Adevărul rezidă în aceea că nu statul deținea dreptul de proprietate legitim care să îi permite cedarea prin vânzare a bunurilor deținute – astfel că, pe drept cuvânt, cei ale căror drepturi de proprietate erau astfel încăl-cate erau îndreptățiți să protesteze – însă doar ei, și doar pentru bunurile care le reveneau. Pentru celelalte bunuri, pentru care aproprierea originară devenea posibilă chiar pe calea cumpărării de la stat – dată fiind absența unor titluri de proprietate legitime anterioare, încălcate sau nerecunoscute de către stat – cetățenii străini ar fi fost îndreptățiți să concureze economic, prin preț, pentru obținerea bunurilor²⁶.

Mai mult, investitorii străini au fost atrași inclusiv de privilegiile de monopol acordate de stat, creându-se impresia că trecerea proprietății de sub controlul statului în cel al persoanelor private este însoțită în mod necesar de efecte imputabile, în realitate, acestor favoruri politice: scăderea ofertei, creșterea prețului ca urmare a împiedicării intrării concurenților potențiali pe piață²⁷.

Stabilirea criteriilor de către stat pentru selectarea celei mai „bune” oferte care va câștiga licitația este de asemenea inerent arbitrară și contra-dictorie. Liberalizarea vieții economice înseamnă necesarmente modificarea structurii anterioare a producției – pentru care nu exista nici un criteriu economic, de calcul economic, de adecvare la cerere – într-o structură dinamic adaptată celor mai urgente nevoi demonstrate de consumatori. Economic – nu există instrumentul calculului, pentru a proba rentabilitatea vânzării –, iar politic – există tentația de a aluneca în corupție, de însușire a unor beneficii prezente conduce la preeminența propriului interes econo-mic al celor ce organizează privatizarea.

Fixarea unui anumit preț minim de vânzare în licitațiile organizate și stabilirea unor condiții privind forța de muncă, investițiile ulterioare etc. denotă faptul că, în fond, statul este capabil să evalueze și să anticipeze configurația viitoare a pieței, pentru ca întreprinderea să fie rentabilă, ceea ce ar nega obiectivul primordial al privatizării²⁸. Aceasta nu înseamnă că investitorilor străini nu li s-au impus condiții neconforme cu piața²⁹.

Un aspect suplimentar l-a constituit achitarea de către cumpărător a datoriilor bugetare acumulate de întreprinderile ce au făcut obiectul privatizării; în fond, administrarea defectuoasă de către stat a propriilor întreprinderi a condus la acumularea pierderilor. Se pierde astfel din vedere că proprietarul (ilegitim în acest caz, statul) poartă povara pierderilor, după cum beneficiază și de profituri. În fond, acoperirea pierderilor trecute nu reprezintă decât o modalitate de ridicare a prețului³⁰.

Am văzut mai sus motivele pentru care reforma proprietății este necesară. Este însă ea și suficientă pentru a vorbi despre o societate liberă și, din punct de vedere economic, despre piață liberă? Ar trebui să amintim aici rolul important al dereglementării, al eliminării privilegiilor speciale de monopol acordate de stat anumitor persoane fizice sau juridice în detrimen-tul altora, al eliminării controlului prețurilor etc. Reglementarea oricăror domenii de activitate presupune stabilirea unor obstacole în calea exerci-tării libere a drepturilor de proprietate. Chiar în absența refacerii depline a instituției dreptului de proprietate, dereglementarea vieții economice repre-zintă o condiție necesară a economiei de piață.

Dezbaterea terapie-șoc versus gradualism are sens într-un context al tranziției operate de stat, cu mijloacele sale, potrivit planurilor sale. Desigur că inițiativa de dereglementare, de retragere de pe piață le aparține celor ce dețin puterea politică – sub presiunea fie a propriei reconversii ideologice, fie sub presiunea – preferabil pașnică – a populației într-o masă critică liberală. În această zonă, nu putem găsi motive suficiente, di punct de vedere etic și economic, pentru continuarea reglementării și nici pentru impunerea unor noi intervenții coercitive etatiste, sub falsa motivație a „îndulcirii” tranziției.

Pierderile de bunăstare inerente schimbărilor la nivelul proprietății pe care le implică privatizarea și celelalte consecințe economice ale tranzi-ției – o nouă structură a producției etc. – nu pot reprezenta argumente suficiente pentru încetarea parțială sau totală a revenirii bunurilor în posesia proprietarilor de drept. În fond, pe piață, datorită rarității, există în permanență pierderi contrafactuale (nu neapărat nete) de bunăstare – orice decizie atrage un cost, adică cea mai bună alternativă la care se renunță – fără ca acest lucru să implice încălcarea proprietății vreunei persoane și necesitatea restituției.

Așadar, cu cât retragerea statului se înfăptuiește mai repede și pe mai multe paliere, cu atât mai bine. Există însă și domenii – de pildă, apro-prierea resurselor desocializate, retalierea cuvenită victimelor, solicitarea totală sau parțială a acesteia – în care populația însăși are un cuvânt de spus în ceea ce privește ritmul restabilirii proprietății personale.

Reforma proprietății și dereglementarea, ca manifestări concrete ale retragerii totale sau parțiale a statului din economie, antrenează efecte internaționale dinamice benefice, prin exercitarea unei presiuni spre libera-lizare și în celelalte țări, cu care se stabilesc relații economice, efecte asemănătoare celor pe care le-ar exercita secesiunea.

Aceasta înseamnă că strategia liberalizării unilaterale³¹ este teoretic și practic fezabilă, și poate că singura realizabilă într-un context interna-țional altminteri favorabil centralizării politice și controlului politic al economiei. Exportul de capital și de talent antreprenorial va avea ca efect, ceteris paribus, decapitalizarea și restrângerea activității productive în țările mai puțin liberale, ca urmare a perspectivele de câștig pe care reforma economică le promite.

Diminuarea bazei de impozitare va impulsiona guvernele – care urmăresc prin definiție cel puțin păstrarea dacă nu sporirea veniturilor fiscale – printr-un proces de contagiune pozitivă, poate chiar ideologică, să aplice politici mai liberale, favorabile liberei întreprinderi.

11.4 „Managementul” monetar: leul în tranziție

Autor: Bogdan Glăvan

În ultimul deceniu de guvernare comunistă, emisiunea monetară menită să astupe „găurile negre” din economie – ineficiența coloșilor industriali răsăriți la comandă politică și nu pentru a servi nevoile popula-ției – aproape s-a dublat. Aceasta, în vreme ce cantitatea de mărfuri produsă a stagnat, în ciuda relatărilor triumfaliste despre înregistrarea unor producții record de la an la an.

O asemenea expansiune a masei monetare nu s-a reflectat în creșterea prețurilor, care erau „înghețate” arbitrar, ci mai degrabă în creșterea cozilor pentru cumpărarea mai tuturor produselor. Mai simplu spus, oamenii aveau din ce în ce mai mulți bani, însă pe „piață” erau tot mai puține bunuri pe care să le cumpere. În acest context, liberalizarea prețu-rilor de după 1990 nu a făcut decât să elibereze mecanismul de echilibrare a cererii și ofertei, ceea ce a condus, firesc, la creșterea puternică a prețurilor.

Contrar interpretării majorității analiștilor și comentatorilor, schim-barea politică din 1989 nu a adus cu sine reconstruirea instituțiilor mone-tare pe principiile economiei de piață. Nu putem vorbi despre existența unui proces de liberalizare în domeniul monetar, așa cum am putea vorbi de unele reforme de liberalizare în diferite domenii ale economiei.

Desigur, sistemul financiar-bancar al României a suferit transfor-mări profunde, numai că acestea nu pot fi încadrate conceptual în reforma generală menită să instaureze economia de piață. Tocmai din acest motiv, titlul secțiunii de față este dat de ideea de „management monetar”, mai degrabă decât de cea a „reformei”.

Economia României a trecut, în realitate, de la un sistem de natură cvasi-monetară, bazat pe un surogat de monedă, în care băncile dețineau un rol pur decorativ (alocarea creditului era complet centralizată), la un sistem monetar etatizat, asemănător cu majoritatea celor existente în lume la ora actuală. Bineînțeles, această trecere nu a avut loc brusc, ci gradual. Astfel, în prima parte a anilor ’90 s-au practicat pe scară relativ importantă credite direcționate, cu dobândă preferențială, în special pentru agricultură și export, din emisiunea băncii centrale. Astfel de credite distorsionează alocarea resurselor în economie prin favorizarea netransparentă a unor sectoare în dauna celorlalte³².

O măsură intervenționistă agresivă care a marcat istoria financiară post-revoluționară este reprezentată de „naționalizarea valutei” din toamna anului 1991. Pe fondul unei crize economice și politice grave, credibilitatea monedei naționale a scăzut drastic. Pentru a finanța importurile de combustibili, guvernul a fost nevoit să oblige agenții economici să schimbe valuta în lei, la un curs de schimb arbitrar (mult mai scăzut decât cel de pe piață).

Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a „managementului” monetar post-decembrist. Turarea tiparniței de bani a transformat necesara ajustare a prețurilor într-o nefastă și păguboasă hiperinflație. Scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300% a dus la prăbușirea încrederii în moneda națională și la abandonarea ei, practic, de o parte importantă a populației.

Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte s-a înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a generat sărăcirea masivă a unei largi pături sociale.

De pe urma exproprierii inflaționiste a oamenilor care aveau depozite de economii la CEC, de exemplu, au avut de câștigat grupurile de interese coalizate în jurul întreprinderilor de stat nerentabile: vechii directori, care considerau întreprinderea drept propria moșie, împreună cu liderii sindicali, care au început să vândă tot mai scump voturile munci-torilor noii clase de politicieni.

Impulsionate de creșterea masei monetare (cu 141% în 1993), anticipările inflaționiste tot mai mari au intensificat viteza de circulație a banilor, ceea ce a dus la accelerarea creșterii prețurilor până la un nivel aproape incontrolabil.

Sursa: Brăilean (1998:131), Dăianu (1999:343)

Scăderea cererii de bani ilustrată prin reducerea raportului dintre masa monetară și PIB a făcut ca publicul să dețină în 1994, paradoxal, doar un sfert din lichiditățile de care dispunea în 1990. Reducerea cererii de bani și derapajul tot mai evident pe panta hiperinflației a forțat autoritățile monetare să corecteze politica monetară începând cu sfârșitul anului 1993. BNR a sporit drastic rata dobânzii de refinanțare și, relativ curând, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă. Evoluția dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci și a calmat creșterea prețurilor și degringolada cursului de schimb. Din păcate, după mai puțin de un an, firava tendință de „stabilizare macro-economică” a devenit foarte repede amenințată de „relaxarea politicii mon-etare”.

În 1995, BNR a pompat în economie cantități uriașe de lichidități profitând de apatia anticipărilor inflaționiste ale populației. Creșterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul prețurilor a sporit doar cu 28%, a fost denumită eufemistic „remonetizare”³³. În realitate, „remonetizarea” a însemnat acordarea de lichidități întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creșterea PIB „real” – de fapt, a producției sectoarelor energofage, a stocurilor și a importurilor.

De asemenea, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbușire a băncilor Credit Bank și Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a pompat în cele două bănci aproape 400 de milioane de dolari. Această acțiune a fost motivată evident prin argu-mentul că falimentul celor două bănci ar fi dus la declanșarea unei panici bancare de anvergură.

În ultima parte a anului 1996, prețurile au început să reflecte în sfârșit expansiunea puternică a masei monetare întreprinsă de BNR: rata lunară a inflației a ajuns la periculosul nivel de 10% lunar. Situația finan-ciară a țării era și mai neagră, dacă luăm în calcul mărimea deficitului bugetului consolidat – peste 8% din PIB – și rezervele valutare ale băncii centrale – de numai 0,7 miliarde de dolari.

Fragilitatea situației economice era reflectată, poate cel mai bine, în șubrezenia sistemului bancar. Volumul creditelor „neperformante” consti-tuie un indicator important al solidității sistemului bancar. După 1990, ponderea acestor credite în portofoliul băncilor a crescut de la an la an, până a atins uluitorul nivel de 71,7% în anul 1998. Însumate, aceste împrumuturi depășeau de trei ori capitalul băncilor, ceea ce a determinat chiar BNR să afirme că starea sistemului bancar este una de „virtual faliment”.

„Îmbolnăvirea” băncilor a reprezentat, poate, proba cea mai elocventă a jafului indirect practicat de grupurile de interese care au acaparat puterea politică după 1990. La 7 ani de la începerea procesului de lichidare, cazul Bancorex stă și astăzi drept mărturie. Sub masca împrumu-turilor pentru investiții s-au scurs din bancă sute de milioane de dolari către ceea ce presa a numit ulterior „datornici cu epoleți” – foste persoane angrenate în agențiile represive și de conducere ale regimului comunist. Astfel de persoane, „tot ei”, au profitat rapid de șansa pe care contextul instituțional post-decembrist le-a oferit-o de a deveni „miliardari de carton”³⁴.

Însănătoșirea sistemului bancar prin reducerea drastică a ponderii creditelor neperformante s-a făcut în bună măsură prin preluarea la datoria publică a creditelor „putrede” de la cele mai afectate bănci. Această operațiune a însemnat redresarea sistemului bancar cu prețul suportării pierderilor de către populație, prin impozite și inflație. Astfel, în 1997, statul a preluat la datoria publică creditele neperformante ale Băncii Agricole și Bancorex, prin conversia acestora în titluri de stat. Mărimea acestui tran-sfer – aproximativ 1 miliard de dolari – a reprezentat numai partea vizibilă a aisbergului exproprierii celor eficienți în favoarea grupurilor de interese din agricultură, a „găurilor negre” din industrie și a „firmelor-căpușă” combinate cu acestea.

Anul 1999 a reprezentat un moment care putea devia sistemul monetar românesc în direcția pieței libere, dar, din păcate, acest moment nu a fost exploatat eficient³⁵. În acel an, guvernul trebuia să plătească în contul datoriei externe suma de 2160 milioane de dolari, ceea ce depășea rezerva valutară a BNR. Lipsa credibilității externe a aruncat practic țara în pragul unei crize financiare majore. În acel moment, în atenția opiniei publice a ajuns tema Consiliului Monetar ca aranjament instituțional alter-nativ celui al băncii centrale.

Deși adoptarea acestui consiliu monetar ar fi contribuit la însănă-toșirea sistemului monetar prin îndepărtarea statului de la frâiele politicii monetare, pierderea „independenței monetare” a fost prezentată de către detractorii consiliului monetar drept un preț prea mare de plătit.

Dezbaterea – firavă, de altfel – dintre susținătorii autorității politice care au refuzat să predea „armele” politicii monetare și partizanii – extrem de puțini la număr – ai consiliului monetar a demonstrat elocvent că societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate și vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora³⁶.

Publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcția liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri radicale privind reforma economică în general. Rezultatul a fost reinflamarea inflației, care a ajuns în 1999 la 54,8 de la 40,6% în anul anterior și păstrarea palmaresului de economie cu cea mai ridicată rată a inflației dintre toate economiile vecine, care experimentau trecerea de la socialism la capitalism.

Un alt moment marcant al politicii monetare din ultimii ani constă în denominarea monedei naționale („tăierea” a patru zero-uri de pe ban-cnote). Facerea „leului greu” a fost prezentată și susținută pe motiv că va contribui la scăderea ratei inflației, va ușura calculele economice și va apropia – ca valoare – leul nou de moneda unică europeană.

Există un mare număr de întrebări fără răspuns în legătură cu denominarea leului. De exemplu, dacă tăierea zerourilor duce în sine la încetinirea creșterii prețurilor, de ce nu s-a întreprins această măsură atunci când inflația a cunoscut cel mai ridicat nivel? Sau, invocând un alt motiv în favoarea denominării, dacă această politică ușurează calculul economic și facilitează compararea prețurilor românești cu cele din UE, de ce nu se renunță definitiv la moneda națională în favoarea euro?

În realitate, denominarea leului nu poate fi socotită drept o măsură care vine în sprijinul funcționării economiei de piață, ci mai degrabă o încălcare suplimentară a drepturilor de proprietate privată. Dar de ce să includem, însă, denominarea în rândul agresiunilor? Este încălcată cumva proprietatea legitimă a cuiva? Întrebarea relevantă este următoarea: renun-ță Banca Centrală, prin această măsură, la vreuna dintre atribuțiile sale ce sunt asociate, în calitate de instituție a statului, agresiunii? Desigur că nu. Renunță Banca Centrală la monopolul asupra tipăririi de bani? Adoptă ea măsuri de reafirmare, dacă nu chiar de restabilire a distincției naturale dintre contractul de depozit și cel de împrumut, fapt ce ar pune capăt legitimării practicării rezervelor fracționare și, implicit, expansiunii creditului? Renunță măcar la impunerea leului ca mijloc legal de plată? Sau lasă absolut liberă formarea cursurilor de schimb? În niciun caz. Oficial, Banca Centrală se înfățișează ca o victimă, ce poartă povara principală a acestei măsuri, anume costurile legate de tipărirea banilor. Nu este greu de imaginat cum vor fi acoperite aceste cheltuieli: fie din taxele percepute, fie prin tipărirea de monedă – ambele mijloace aduc atingere drepturilor legitime de proprietate (Costea, 2005).

În ultimă instanță, denominarea este un mijloc intervenționist pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaționiste. Încercarea de a tempera inflația prin recursul la resorturile psihologice ale publicului oferă mai degrabă măsura incapa-cității autorității politice de a se abține de la deschiderea robinetului cu bani. Denominarea nu constituie, astfel, nicio garanție împotriva inflației viitoare; din contră, ea poate reprezenta un instrument perfid de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.

Pe de altă parte, denominarea atrage și costuri însemnate. Recon-figurarea programelor de calculator și tipărirea noilor bancnote a presupus costuri însemnate. Cea mai bună dovadă că aceste costuri nu pot fi trecute cu vederea este, paradoxal, tocmai faptul că cheltuielile BNR cu deno-minarea sunt considerate secret de stat și nu au fost încă făcute publice.

În concluzie, este interesant de remarcat că, prin această propunere, Banca Națională recunoaște implicit adevărul esențial că o masă monetară nominal mai redusă nu are un efect depresiv asupra activității economice, că derularea schimburilor de bunuri și servicii pe piață contra monedă poate fi realizată de o cantitate oarecare de monedă, cu alte cuvinte că orice cantitate de monedă este optimă. Aceasta este echivalent cu a spune că, într-un sistem cu monedă fiduciară, sporirea masei monetare – prin orice mijloace s-ar înfăptui ea – nu are nicio justificare economică.

În cele din urmă, după mai bine de un deceniu de manipulare monetară grosolană, România a intrat pe un făgaș dezinflaționist clar. Astăzi, performanța politicii monetare constituie unul din cele mai apre-ciate capitole ale realizărilor politicii economice. Dincolo de scepticismul cu care trebuie să privim întotdeauna rezultatele managementului monetar etatist, se pune totuși următoarea întrebare: în ce măsură încetinirea infla-ției este rodul măiestriei guvernului și a guvernatorului băncii centrale, mai degrabă decât consecința inevitabilă a încorsetării la care a fost supus statul român în ceea ce privește posibilitatea utilizării pârghiilor monetare pentru expropriere și redistribuirea inflaționistă?

Într-un anumit sens, răspunsul este relativ simplu. După un deceniu de inflație, hiperinflație, dezinflație și apoi iar inflație, cicluri electorale și supraveghere apatică și îngăduitoare a funcționării băncilor, guvernatorul BNR nu poate merita, într-adevăr, altceva decât premiul pentru cel mai longeviv bancher central din lume. Ceea ce s-a și întâmplat. În toți anii tranziției, banca centrală a eșuat în a juca rolul de instituție independentă de puterea politică și de grupurile de interese țesute în jurul acesteia. Lăsând la o parte perioada de timp în care conducătorul acestei instituții a fost și șeful guvernului, activitatea guvernatorului BNR s-a încadrat perfect în proverbul potrivit căruia președintele băncii centrale trebuie să cola-boreze cu guvernul, altminteri și-ar pierde independența.

În ceea ce ne privește, experiența recentă în materie de inflație este lăudabilă, dar ea ar trebui pusă în principal pe seama presiunilor economice și politice, atât interne cât și externe. Perspectiva integrării europene reprezintă factorul care a disciplinat comportamentul statului român și a pavat drumul către însănătoșirea monedei naționale.

Capitolul 14

ROMÂNIA, ÎNCOTRO?

Proiectul integrării europene presupune, în esență, adoptarea principiilor fundamentale care definesc economia de piață – liberă concurență cu respectarea dreptului de proprietate privată – concomitent cu sporirea gradului de responsabilitate a autorității politice în cheltuirea banilor publicului. Înlocuirea constituției economice a statului român cu „aquis”-ul comunitar este o experiență benefică dar, în același timp, fragilă, mai ales dacă avem în vedere tendința de centralizare a deciziilor politice la nivelul unui preconizat super-stat european. Pe de o parte, perspectiva deschiderii frontierelor, liberei circulații a bunurilor, capitalurilor și forței de muncă este de natură să consolideze economia de piață incipientă din România. Pe de altă parte, ipoteza unificării (centralizării) politice generează spectrul respingător al renașterii statului Leviathan. Numai prin înțelegerea corectă a implicațiilor complexe și pe termen lung ale integrării europene putem cultiva prosperitatea, respectiv îngrădi rolul politicului în societate.

14.1 Planul A: integrarea în Uniunea Europeană

Autor: Marius Spiridon

Majoritatea zdrobitoare a celui mai însemnat val de lărgire a Uniunii Europene este reprezentată de țări care au aparținut fostului bloc comunist: opt țări care au aderat în 2004. Proporția este și mai covârșitoare dacă avem în vedere că România și Bulgaria, care vor deveni membre ale UE de la 1 ianuarie 2007, au fost și ele parte a aceluiași bloc.

Caracterul socialist-etatist al economiilor estice este fundamental în cel puțin trei planuri: (1) el explică eșecul economic major al zonei; (2) furnizează cheia înțelegerii procesului de reformă și transformare institu-țională; (3) constituie punctul de plecare pentru înțelegerea semnificației economice a aderării la UE pentru toate aceste țări ale Europei Centrale și de Est.

În secțiunea de față ne propunem să discernem asupra efectelor economice generale ale aderării în planul performanțelor economice ale țărilor angajate recent în extinderea UE, acordând o atenție specială României.

Aderarea poate fi privită ca o fațetă – poate cea mai importantă – a efortului intern de reformă economică. Este oare „dezvoltarea prin inte-grare” o opțiune viabilă sau integrarea reprezintă doar un proces mânat de „voința politică” a elitelor occidentale și a celor autohtone?

O privire comparativă asupra gradului de libertate economică din țările Europei Centrale și de Est, precum și din țările membre UE-15 (așa cum arată analiza ILE din Capitolul 8), pune în evidență cu claritate faptul că, în ciuda a mai mult de un deceniu de reforme, țările candidate (de fapt, fostul bloc comunist în general) au niveluri de intervenție a statului în economie mult peste ceea ce există în UE-15. Concluzia este limpede: preluarea modelului european echivalează cu o reducere, în general, a intervenției guvernamentale în economie pentru grupul noilor țări membre ale UE, fapt care așează integrarea în rândul factorilor stimulatori ai transformării sistemice interne și, în consecință, ai performanței econo-mice.³⁷

Concluzia pe care tocmai am formulat-o scoate în relief un alt aspect fundamental: integrarea are o dimensiune, o miză economică reală; ea poate acționa ca un factor catalizator pentru dezvoltare („dezvoltare prin integrare”), nu este o simplă decizie politică fără fundament economic³⁸.

Am dori aici să facem o mică digresiune și să examinăm mai îndea-proape această teorie a „deciziei politice”. Susținătorii acestei idei ajung întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la ceea ce am putea numi „argumentul disparităților sau al nivelurilor diferite de dezvoltare”. În opinia lor, integrarea³⁹ este benefică numai în măsura în care țările partici-pante au niveluri egale sau apropiate de dezvoltare. Analogia pe care o au în minte e aceea a unui meci de box: lupta ar fi inegală dacă nu s-ar desfășura în limitele aceleiași categorii. Economiile estice (sau cele „periferice” în general) ar trebui mai întâi să crească economic (prin rețeta mult râvnită în plan politic: protecționism și intervenție guvernamentală generalizată) și abia apoi să se integreze. Altfel, „libertatea” din spațiul european le-ar dis-truge.

O altă linie de argumentație este următoarea: România are nevoie de infuzii masive de fonduri pentru a se putea dezvolta, fonduri care nu sunt disponibile. Uniunea Europeană ia o „decizie politică” de a ne primi ca membri, urmând să pompeze apoi sume considerabile pentru „dezvoltare”.

Ce se poate răspunde? În primul rând, economia nu este nici meci de box, nici concurs de frumusețe. În al doilea rând, „rețeta de dezvoltare” este o rețetă pentru dezastru. Și în al treilea rând, că deversarea de fonduri într-un mediu intervenționist înrăutățește, nu îmbunătățește situația.

Așa cum am arătat pe parcursul întregii lucrări, proprietatea privată și libertatea economică sunt singurele capabile să asigure o alocare rațio-nală a resurselor. Indicele libertății economice este o ilustrare empirică a acestui adevăr fundamental. Gradul ridicat de intervenție în economie este responsabil de statutul de „periferie” al economiilor estice, nu lipsa de fonduri și nici alți factori, precum „accesul la piață”. Integrarea este un proces favorabil dezvoltării tocmai pentru că diminuează aceste bariere birocratice în calea liberei întreprinderi.

Aceasta este semnificația economică fundamentală a integrării: o realocare masivă de resurse ca urmare a rolului mai mare jucat de propri-etatea privată (Spiridon, 1998); o nouă diviziune a muncii prin schimbarea regimului proprietății și prin deschiderea către piețele externe. Ea nu are nimic de-a face cu intrarea în ring a unui boxer de categoria „muscă”. În general, „disparitățile” sunt rezultatul predictibil al diferențelor mari de regim economic, nu rezultatul „funcționării inechitabile a pieței”⁴⁰.

Asumarea modelului european presupune satisfacerea unui set de condiții a căror esență este aceeași, deși forma de prezentare diferă:

I) o primă formulare privește trei condiții și anume: 1) condiții politice; 2) adoptarea acquis-ului; 3) atingerea capacității administrative de aplicare a acquis-ului;

II) o a doua formulare cuprinde: 1) condiții politice; 2) economie de piață funcțională; 3) capacitatea de a face față presiunilor concurențiale din UE; 4) capacitatea de a adera la obiectivele Uniunii Economice și Monetare.

Adoptarea onestă a acquis-ului echivalează, în cazul României, cu o reformă serioasă a birocrației statale și a hățișului legislativ. Între altele, rezultatele acestor reforme ar fi reducerea corupției și a barierelor în calea liberei întreprinderi. Însă reglementările europene vor acționa și în sensul creării unui mediu de afaceri mai concurențial și mai favorabil inițiativei private, românești sau străine. Dăm aici numai câteva exemple:

1) adoptarea politicii comerciale comune presupune o reducere a barierelor vamale în calea importurilor de produse industriale. Importurile industriale mai ieftine vor afecta economia românească în trei feluri: prin sporirea nivelului de trai (dacă bunurile industriale importate sunt bunuri de consum); prin sporirea eficienței unor ramuri (importuri de factori de producție mai ieftini); și/sau prin spargerea unor monopoluri interne, bazate pe privilegii și care atrăgeau factori rari, o parte dintre aceștia (cei mai mobili) fiind eliberați și alocați către ramuri cu avantaj comparativ⁴¹;

2) concentrarea mai mare pe proprietate privată și concurență pe piața energiei;

3) serviciile de telecomunicații vor trece prin același proces de inten-sificare a concurenței;

4) politica în domeniul concurenței va avea ca rezultat parțial eliminarea subvențiilor sectoriale sau, mai general, neutralizarea politicii industriale selective;

5) instabilitatea legislativă cronică – motiv de nemulțumire con-stantă pentru investitorii străini – va fi de domeniul trecutului acolo unde vom avea directive sau regulamente europene. Menținerea și dezvoltarea acquis-ului este un element cheie al construcției europene: „acest lucru este vital pentru dezvoltarea încrederii între statele membre și la nivelul mediului de afaceri, în stabilitatea normelor pieței interne. O revizuire politică ar duce la o incertitudine foarte costisitoare referitoare la mediul juridic în care firmele ar trebui să profite de oportunitățile pieței unice”, arată (Pelkmans, 2003:26).

Economiile din estul și centrul Europei sunt economii emergente, pentru care progresul economic și răspândirea prosperității pe calea pieței ar putea fi de mai mare însemnătate decât, de exemplu, protejarea etatistă a intereselor consumatorilor, securitatea locurilor de muncă sau diferite aspecte legate de protejarea mediului. De altfel, există recunoașterea faptu-lui că aplicarea reglementărilor europene în domeniul muncii, al agricul-turii și al mediului înseamnă costuri imense, care ar vicia potențialul de creștere economică.

În agricultură, combinația de reglementare și transferuri ar genera pentru România, așa cum afirmă Dragoș Negrescu (2001:24), „o distorsi-onare a alocării resurselor de proporții planetare”. Sunt totuși câteva ele-mente care atenuează efectele negative: caracterul puternic intervenționist al actualelor politici agricole din România (schimbarea nu va fi una „cuantică”); posibila reformă a PAC, generată de presiuni interne, lărgire și negocierile pe agricultură din OMC.

Reglementările de mediu, în măsura în care ar fi aplicate rapid în România, ar avea cel mai mare potențial de reducere a performanțelor economice prin standardele înalte și cheltuielile prohibitive pe care le implică pentru firme și pentru buget. În general, poziția UE în negocierile de aderare a fost una rațională, acordând perioade de tranziție lungi pentru mediu. Să sperăm – deși șansele nu sunt mari – că abordarea europeană actuală (proprietate publică asupra aerului, apei etc., plus standarde înalte, plus cheltuieli guvernamentale) va fi înlocuită cu una bazată pe extinderea drepturilor de proprietate.⁴² Chiar și numai recunoașterea reciprocă a stan-dardelor, prin concurența pe care o generează între regimurile de reglemen-tare din UE, ar avea potențialul de a reduce sau elimina standardele absurde prin preferința pe care producătorii ar manifesta-o pentru mediile de afaceri mai prietenoase (mai puțin intervenționiste).

Modelul european este unul favorabil creșterii economice pentru România, în special datorită faptului că, pe lângă stimularea unor elemente ale reformei proprietății, introduce o mai mare ordine în comportamentul guvernului: reduce tendința de reglementare excesivă și instabilitatea legis-lativă, disciplinează finanțele publice și pune la dispoziția românilor, pe termen mai lung, o monedă mai sănătoasă – euro.

Aceste criterii de convergență nominală, cum mai sunt ele numite, împreună cu momentul potrivit pentru adoptarea euro, fac obiectul unor discuții intense în mediile economice din România.

În opinia unei părți importante a mainstream-ului românesc, crite-riile de convergență nominală sunt incompatibile cu creșterea economică, în general și cu obiectivul „convergenței reale”, în particular (diminuarea decalajului de dezvoltare dintre România și UE-15). Potrivit acestei con-cepții, asigurarea creșterii economice și a procesului de catching-up ar necesita o politică economică „activă”, „flexibilă”, „orientată spre creștere”. Această politică flexibilă nu ar fi compatibilă cu criteriile „rigide” de conver-gență nominală, în timp ce criteriile rigide de la Maastricht comit păcatul de a „lega mâinile guvernului” și de a compromite, astfel, performanța econo-mică.

Această teorie pare a susține – nici mai mult, nici mai puțin – decât că iresponsabilitatea financiară la nivelul guvernului merge mână în mână cu creșterea economică și că disciplina financiară („legarea mâinilor guver-nului”) este rețeta sigură pentru dezastru. O viziune inflaționist-keynesistă a dezvoltării, având în centru ideea creșterii bazate pe un guvern atotputer-nic, gata să suplinească în orice moment prin cheltuieli guvernamentale sau prin pompare de bani în economie orice „comportament suboptimal” al agenților economici privați, pare să completeze teoria sus-menționată. Toate aceste argumente aduse împotriva criteriilor de convergență sunt eronate⁴³ și vom încerca să arătăm pe scurt de ce.

Economia românească după 1990 este o ilustrare perfectă a conse-cințelor „mâinilor libere” și „flexibilității”.

Un sector de stat neprivatizat („nerestructurat”) a blocat cu succes orice încercare serioasă de reformă. Mai mult, cheltuielile de la bugetul de stat și economiile populației plus expansiunea creditului (de dimensiuni uriașe) au fost „capturate” de acest sector, semnificativ din punct de vedere electoral, însă incapabil să facă rost de resurse prin relații de piață pentru
a-și continua activitatea. Impozitele mari, instabilitatea reglementărilor, excesele birocratice și expansiunea uriașă a creditului au condamnat econo-mia. Inițiativa privată și acumularea de capital au fost puternic handicapa-te, ratele mari ale inflației (generate de expansiunea creditului) confiscând economiile populației și aruncând în sărăcie categoriile cu venituri fixe (pensionarii). Din cauza acestei „flexibilități” politice catastrofale, România nu s-a alăturat celor zece țări din regiune care au aderat la Uniune încă din mai 2004. Și mai trist, această rețetă dezastruoasă este în continuare sus-ținută.

Cheia înțelegerii acestor lucruri este abandonarea acelei viziuni simpliste, „cifrice”, holiste, a performanței economice și adoptarea abordă-rii antreprenoriale. Privite din această perspectivă, criteriile de convergență nominală și euro sunt instrumente esențiale ale „arsenalului” european de reformă. Ele nu reprezintă câtuși de puțin doar manifestări ale unei „înguste” temeri de inflație, ci un adevărat cadru de performanță econo-mică, de descătușare a activității antreprenoriale și de încătușare a discreționarismului fiscal-monetar. Altfel spus, criteriile de convergență nominală reprezintă un ingredient esențial al convergenței reale!

Criteriile⁴⁴ nu constituie un set de condiții disparate, ci o încercare coerentă de limitare a managementului macroeconomic iresponsabil la nivel național, iresponsabilitate care ar pune în pericol imediat capacitatea Băncii Centrale Europene de a elabora o politică monetară sănătoasă și, pe termen mai lung, chiar existența euro. În privința finanțelor publice, avem două criterii: un deficit bugetar de cel mult 3% din PIB și o datorie publică de cel mult 60% din PIB. Două aspecte vom discuta aici: dacă aceste limi-tări au sens economic și situația României în raport cu aceste criterii.

Îndeplinirea sustenabilă a criteriilor ar însemna enorm pentru România. Performanțele României sunt încă departe de cerințele europene la aproape toate capitolele: inflație, rata dobânzii pe termen lung, curs de schimb. În ceea ce privește deficitul bugetar, credem că, în ciuda cifrelor încurajatoare (deficit bugetar în jur de 2-2,5% în ultimii ani), introducerea fondurilor „din afara bugetului” și luarea corectă în considerare a altor sume vor revela deficite mult mai substanțiale. Criteriul pe care România îl satisface cu siguranță este datoria publică. Nivelul actual se situează în jurul cifrei de 20%. Nu trebuie însă uitat faptul că România a făcut cu greu față rambursării datoriei la sfârșitul anilor ’90 și că datoria internă a apăsat greu asupra pieței creditului și a absorbit la buget cea mai mare parte a resurselor de creditare din bănci pentru proiecte guvernamentale. O parte din privatizările făcute în acea perioadă se explică chiar prin nevoia de sume pentru plata datoriilor și nu prin dorința de transformare sistemică⁴⁵.

Opiniile conform cărora datoria publică a României este una mică și că putem folosi rezerva de 40% (până la 60%, limita cerută de criteriile europene) pentru stimularea activității economice și a creșterii interne sunt, în aceste condiții, foarte periculoase. România ar trebui să se concentreze pe reformarea mediului economic intern (din care criteriile de convergență nominală reprezintă o parte importantă), nu pe atragerea de credite externe pentru creșterea cheltuielilor guvernamentale. Reforma mediului de afaceri intern ar aduce capitaluri străine și ar revitaliza acumularea internă de capital, singurele soluții pentru asigurarea unei dezvoltări sănătoase.

Adoptarea euro nu reprezintă un panaceu, o soluție pentru toate problemele economiei românești. Însă adoptarea euro presupune delegarea atributului politicii monetare discreționare către Banca Centrală Europeană și înlocuirea leului cu euro, reforme care vor produce schimbări semnifi-cative⁴⁶. Adoptarea euro este un lucru bun pentru că euro este o monedă mult mai solidă decât leul, rezultat al unei politici monetare mai puțin expansioniste. Un prim rezultat pozitiv al adoptării euro și eliminării dis-creționarismului monetar intern îl reprezintă punerea guvernului în imposibilitatea de a finanța prin expansiune monetară sectorul nerestruc-turat al economiei, ineficient, dar decisiv din punct de vedere politic și electoral. Iar capacitatea euro de a revela necesitatea reformelor este ilustrată și de recentele evoluții din Uniunea Europeană însăși.

Adoptarea euro și politica monetară relativ sănătoasă („restrictivă”) a BCE au făcut ca șomajul să atingă cote alarmante în țări precum Franța și Germania (și nu numai). A devenit evident că fără înlăturarea rigidităților generate de reglementarea pro-sindicală a pieței muncii, fără diminuarea extraordinarei poveri fiscale, fără reforme substanțiale într-un cuvânt, soarta economiilor Franței și Germaniei va fi cea a stagnării permanente⁴⁷. Măsurile de reformă nu sunt dificil de identificat, însă deceniile de inter-venționism au creat grupuri de presiune extrem de puternice, grupuri care au reușit până în prezent să blocheze schimbarea politicii economice. Germania și Franța au ajuns să-și încalce angajamentele europene (au încălcat pactul de stabilitate, nefiind capabile nici să echilibreze bugetul, nici să mențină deficitul bugetar sub 3%) din cauza incapacității de a-și reforma intern economiile.

Nu poate fi, totuși, decât un lucru bun faptul că euro a scos în evidență nesustenabilitatea politicilor economice actuale și necesitatea reformelor, eliminând o parte din „libertatea” clasei politice de a ascunde efectele politicilor intervenționiste⁴⁸. În consecință, nu putem decât să con-cluzionăm că adoptarea euro este cu atât mai bună cu cât este mai rapidă.

Uniunea Europeană s-a pronunțat deja în privința adoptării de către o țară nemembră (sau membru recent) a monedei unice. În esență, țara respectivă trebuie să îndeplinească criteriile de performanță cerute și să fi fost membru în Mecanismul Ratelor de Schimb II cel puțin doi ani. Aceasta înseamnă, în practică, o perioadă de minim trei ani (în cel de-al treilea sunt examinate performanțele, intrarea fiind în anul următor) pentru admiterea în zona euro.

Există însă o altă soluție, mult mai simplă și mai onestă față de cetățenii României. Prin abolirea legislației privind puterea liberatorie, românii ar putea decide ei înșiși ce monedă/monede să folosească. Având în vedere stabilitatea (relativă) a monedei unice europene, e aproape sigur că euro va fi utilizat pe scară largă la noi⁴⁹.

După cum „dezvoltarea prin integrare” nu trebuie confundată cu dezvoltarea după integrare, tot așa ea nu trebuie confundată cu asistența financiară externă (așa-numitul „foreign aid”). Integrarea reprezintă un pachet complex din care asistența nu e decât unul dintre ingrediente⁵⁰. Ideea fundamentală a așa-numitei „economii a dezvoltării”, și anume că transferurile interguvernamentale efectuate pe cale bi/multilaterală și creditele externe atrase de guverne constituie un substitut pentru investi-țiile private de capital, fiind capabile să asigure creștere economică indife-rent de tipul de sistem economic în care aceste resurse sunt pompate, este fundamental eronată, așa cum arată analizele dedicate acestui subiect din capitolele anterioare.

Cadrul european favorabil creșterii poate fi completat în interior printr-o reducere a poverii fiscale și prin alte măsuri în domeniul contribu-țiilor sociale și al reglementărilor, cu scopul de a reduce presiunea etatistă asupra inițiativei private. Absența armonizării în domeniul fiscal și social lasă un instrument important în mâna autorităților naționale.

Modelul european, încă în conturare, ar trebui să evite în viitor tendințele de centralizare la nivel european a politicilor, acest lucru afec-tând puternic performanțele economice și locul viitoarei Europe pe scena internațională. România ar trebui să se manifeste încă de pe acum cu o poziție clară în privința opțiunilor de politică economică, opțiuni care să îi permită să se raporteze responsabil la evoluțiile viitoare din Uniune.

14.2 Planul B: capitalismul și concurența instituțională

Autori: Bogdan Glăvan, Cosmin Marinescu

Există, totuși, un preț al aderării la Uniunea Europeană. Acest cost nu se referă, așa cum ar putea crede unii, la faptul că România ar putea deveni „piață de desfacere” pentru produsele occidentale sau la faptul că guvernul român nu mai poate favoriza (privilegia) anumite industrii clientelare. Prețul integrării în U.E. îl reprezintă însăși pericolul confundării acquis-ului comunitar cu rețeta instituțională optimă de dezvoltare pentru România.

În mod fundamental, așa cum rezultă din întregul demers al cărții de față, există doar două căi de alocare a resurselor în societate: calea economică și calea politică. Cea economică reflectă procesul de interac-țiune voluntară a indivizilor care urmăresc satisfacerea cât mai bună a propriilor interese. Pentru această „cale economică” am folosit ca sinonime conceptele mai cunoscute, cum ar fi „economie de piață” sau „capitalism”. Calea politică constă în folosirea mijloacelor de constrângere de către exponenții statului care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor inte-rese. Pentru aceasta putem folosi ca sinonim termenul de „socializare”, „centralizare” sau, mai simplu, „planificare centrală”.

Pentru o foarte lungă perioadă de timp, economia României a însemnat alocarea forțată a resurselor prin directivele guvernului. Această stare de lucruri a persistat ani buni și după înlăturarea regimului politic comunist, sub forma unui intervenționism agresiv. Din nefericire pentru destinul economiei de piață, nici UE nu se păstrează în afara intervenției guvernului în economie, mai ales atunci când vine vorba ca elita politică europeană să-și exerseze proba de legitimitate.

Însă, după cum am arătat anterior, integrarea țării noastre în U.E. este benefică prin faptul că aranjamentul instituțional european slăbește mecanismul prin care caracatița aparatului politic stoarce avuția membrilor productivi ai societății, în folosul grupurilor de interese specializate în vânătoarea de favoruri guvernamentale. Însă integrarea europeană este insuficientă, deoarece nu recunoaște și, în consecință, nu rezolvă problemele inerente ale folosirii mijloacelor politice pentru dobândirea de resurse. În ultimă instanță, puțini sunt cei care realizează de ce legislația și instituțiile comunitare sunt superioare celor autohtone. Cel mai adesea, se invocă „simplitatea”, „transparența” și „eficiența” superioară a instituțiilor
U.E. în comparație cu cele românești⁵¹. În realitate, nu aceste criterii sunt decisive, ci gradul lor de compatibilitate cu ordinea economică a proprie-tății private, bazată pe libertatea neîngrădită de acțiune a indivizilor în cadrul dreptului de proprietate pe care îl dețin.

În loc să sesizeze acest lucru, publicul larg cade în iluzia de a considera că acquis-ul comunitar este rețeta dezvoltării economice. U.E. posedă un cadru instituțional specific. Din moment ce vest-europenii se bucură de un nivel ridicat de trai, iar prosperitatea am arătat că este condiționată de calitatea instituțiilor, se deduce de aici că eșafodul instituți-onal european a învins în lupta istorică împotriva oponenților săi ideologici. Din această perspectivă, tot ce are de făcut România este să realizeze acest „transplant instituțional”, adică să copieze legislația comunitară și să aștepte rezultatele.

Nimic nu este mai greșit. Teoria și practica economică ne-au demonstrat în repetate rânduri că avuția națiunilor a fost acumulată în măsura în care membrii lor au fost liberi să se îmbogățească, desigur, fără să aducă atingere proprietății semenilor prin încălcarea drepturilor legitime de proprietate. Este adevărat că, per ansamblu, așa cum rezultă din secțiunea anterioară, cadrul instituțional al UE este mai permisiv din punctul de vedere al libertății economice decât aranjamentul instituțional dezvoltat în România post-comunistă.

Istoric vorbind, încălcarea proprietății just dobândite, regulile biro-cratice sufocante și manipularea monetară discreționară au fost mult mai reduse în vestul continentului decât pe meleagurile noastre. Aceasta nu este doar o constatare abstractă. Puși în fața opțiunii de a alege statul căruia să îi devină contribuabili, milioane de est-europeni au „votat cu picioarele” părăsindu-și țara natală și emigrând în Occident. Concurența instituțională (sau, din punctul de vedere al statului, concurența fiscală) este cea care a determinat autoritățile politice din est să se alinieze, mai rapid sau mai lent, la modelul vest-european.

Însă această concluzie este problematică în noul context creat de extinderea U.E. Aderarea statelor est-europene la U.E. reduce sfera de manifestare a concurenței instituționale de care vorbim, ceea ce poate avea repercusiuni negative în viitor.

Există două modalități prin care guvernele naționale pot reacționa la generalizarea și intensificarea competiției: (1) cedarea în fața forțelor pieței sau (2) formarea unui cartel. Prima alternativă echivalează cu consolidarea libertății și crearea prosperității, în timp ce a doua erodează libertatea, prezervă status quo-ului instituțional și doar redistribuie avuția.

Prima alternativă reflectă generalizarea concurenței instituționale, adică ajustarea spontană a aranjamentelor instituționale naționale în vede-rea îmbunătățirii competitivității și a performanțelor economice. În contex-tul globalizării, sistemele economice sunt predispuse la anumite adaptări și chiar la schimbări instituționale de amploare. În noile condiții, concurența instituțională – concurența în planul regulilor – este consecința firească a inovațiilor tehnologice și organizaționale. Acestea au produs intensificarea fără precedent a mobilității internaționale a persoanelor și bunurilor și dezvoltarea explozivă a comunicațiilor. Astfel, oportunitățile pieței externe au devenit mult mai mari și valorificarea lor mai avantajoasă.

Modelul european de construcție instituțională și de guvernare corespunde, însă, celei de-a doua alternative. Aceasta derivă din con-vingerea elitelor politice europene că „Europa Unită”, armonizată, uniformizată politic și economic, va ține mult mai bine piept forțelor „distructive” ale globalizării. În această perspectivă numită – paradoxal – „democratică”, acquis-ul comunitar ar reprezenta instrumentul perfect de armonizare prin transplant instituțional, prin preluare de corpus legis-lativ⁵².

Procesul de aderare, așa cum este conceput, se bazează pe consoli-darea unei branșe executive specializate la nivel național, fapt ce favorizează componenta executivă a guvernământului. Aceasta derivă din faptul că procesul de negociere și de adoptare a normelor europene este, în realitate, un exercițiu administrativ, care are natura de a întări și mai mult fenomenul etatist în Europa, prin perpetuarea statului bunăstării (redistributiv) și a modelului economiei social(ist)e de piață – ale cărei performanțe economice sunt tot mai modeste. Faptul că întregul proces de extindere a UE a evoluat într-un stil pur elitist și tehnocratic a erodat suportul public și încrederea în procesul de integrare. Așa s-ar putea explica de ce, în problema extinderii, opinia publică în multe țări europene este mai puțin entuziastă decât declarațiile oficialilor de la Bruxelles.

Integrarea europeană actuală este echivalentul unui sistem de politici comune, negociate și adoptate treptat de guvernele europene. Acest proces nu rezultă din abolirea de principiu a restricțiilor politice ale siste-mului economic, el nu poartă amprenta definitorie a pieței libere și a mecanismelor concurenței, în ciuda unor realizări importante în acest sens. Este vorba, mai degrabă, de o opțiune politico-birocratică asupra a ceea ce ar trebui să fie modelul european de economie și de societate. Iar acest normativ politic a fost consfințit într-un aranjament economic și institu-țional exportat, cu fidelitate cât mai mare posibil, țărilor membre și celor candidate la aderare.

Din perspectiva științei economice, nu este clar de ce UE trebuie să fie un aranjament instituțional și politic centralizat. Piața liberă și concu-rența sunt capabile să sporească prosperitatea europenilor fără necesitatea de a reglementa până și mărimea, forma și grosimea fructelor și legumelor, așa cum se întâmplă în cazul legilor europene⁵³. Aproape toate politicile economice și sociale sunt supuse „armonizării”, la un nivel pan-european, iar extinderea bazată pe un sistem de strictă condiționalitate devine un puternic instrument de reducere a diversității.

În planul politicilor sectoriale, de exemplu, din dorința de a „organiza” (a se citi „uniformiza”) sectoare întregi, Comisia Europeană a adoptat strategia „politicilor comune”, bazată pe proliferarea reglemen-tărilor, a controalelor administrative și subvențiilor. Care sunt rezultatele? Politica Agricolă Comună – expresia unei filozofii a imposibilității agricul-turii private – a sărăcit consumatorii, contribuabilii și chiar fermierii. Prețurile fixate la Bruxelles nu au împiedicat exodul rural, ele apasă asupra bugetelor menajelor, iar politica protecționistă restrânge beneficiile impor-turilor agricole mai ieftine. Mai mult decât atât, ca rezultat al aderării, fermierii din țările candidate vor trebui să își ajusteze/reducă producțiile conform cotelor stabilite arbitrar de structurile decizionale europene, pe motiv de „concurență neloaială”, în ciuda faptului că Vestul exportă în Est mai mult decât importă. Dar cum se împacă oare „cotele de producție”, concept reminiscent din practica sovietică, cu ideea de piață comună liberă?

În favoarea argumentului concurenței instituționale să luăm în discuție, de exemplu, situația monetară. Concurența monetară dintre monopolurile naționale este benefică pentru indivizi și pentru dezvoltarea proprietății private, deoarece constrânge guvernele să nu abuzeze de poziția privilegiată de producător de monedă. În momentul în care un guvern inflaționează și deteriorează calitatea monedei pe care o oferă, existența unor monede alternative asigură oamenilor onești o „poartă de scăpare” prin care își pot proteja avuția. Euro a constituit până în prezent o monedă mai sigură decât leul. Amenințarea euroizării este, după cum am mai spus, unul dintre factorii care au constrâns statul român să nu apese și mai puternic pe pedala inflației. Trebuie să înțelegem, însă, că moneda unică europeană nu poate fi intrinsec mai bună decât leul. Ea este o monedă mai sănătoasă tocmai pentru a putea face față concurenței existente, la un nivel mai înalt, între euro și alte monede internaționale.

Același lucru este valabil și în ceea ce privește impozitarea. Concu-rența limitează povara fiscală pe care guvernele o pot arunca pe umerii contribuabililor.

Diversitatea, nu „armonizarea”, este cheia prin care trebuie să inter-pretăm construcția instituțională optimă. Merită amintit aici exemplul Elveției, un model de federalism fiscal care a reușit să dăinuiască în timp. Elveția cuprinde practic 26+1 jurisdicții fiscale, iar rata marginală a impo-zitului pe venit variază de la 23% la 48% între diversele cantoane. Gradul de fiscalitate reflectă, poate mai mult decât oriunde în lume, voința publicului larg, care are acces la deciziile politice importante grație principiului refe-rendumului larg practicat.

În absența competiției, statele sunt mult mai puțin constrânse să comită abuzuri și să adopte politici economice de spoliere a indivizilor productivi în favoarea propriilor grupuri de interese. Însă tocmai acesta este contextul creat prin lărgirea U.E.

Până acum, statul român s-a dovedit a fi mult mai puternic și mai opresiv decât construcția politică numită U.E. Românii au de câștigat prin îndepărtarea tentaculelor autorității politice naționale și adoptarea
acquis-ului comunitar. Dar, pe măsură ce concurența instituțională regio-nală se va atenua, U.E va tinde natural către postura de Leviathan.

Care este soluția, atunci? Aceasta trebuie să se bazeze pe înțelegerea faptului că integrarea în U.E. nu schimbă fundamental datele problemei în ceea ce privește șansele de progres economic. Integrarea reprezintă în primul rând un proces de remodelare a autorității politice. În măsura în care, din acest proces, procesele politice de acumulare a resurselor sunt slăbite, iar metodele voluntare, specifice pieței, sunt întărite, societatea are de câștigat. În egală măsură, este posibil și contrariul, mai ales pe termen lung.⁵⁴ Șansa de a nu repeta greșelile trecutului stă în înțelegerea acestora.

Europenii par a fi acceptat proiectul „democrației europene” fără să fi analizat îndeaproape implicațiile sale economice. Nu doar au supraes-timat diferențele istorice și culturale dintre țările europene, însă au ignorat avantajele reale ale concurenței între structurile politice independente, cum ar fi fost guvernele naționale. Pe termen lung, prosperitatea europenilor este incompatibilă cu centralizarea procesului decizional economic și politic în mâinile birocrației de la Bruxelles, într-o viziune constructivistă a „societății rațional planificate”. În condițiile transformării sistemului eco-nomic european potrivit criteriilor pieței, extinderea ar putea fi șansa unei noi Europe, a unei economii mai dinamice și mai prospere, o Europă a europenilor – nu a birocrației administrative și a elitelor statale –, a proprietății private și a concurenței – nu a privilegiilor sociale –, o Europă în care să guverneze dreptul și mai puțin legislația.

Așa cum am încercat să demonstrăm în această carte, calea către prosperitate constă în adoptarea instituțiilor care creează stimulente adecvate creării avuției. În prim-planul acestui aranjament instituțional am situat garantarea dreptului de proprietate privată. Interacțiunea liberă și legitimă dintre membrii societății, fără restricții legislative și birocratice, este soluția optimă pentru dezvoltare și pentru obținerea unui nivel de trai mai bun. Asigurarea respectării contractelor încheiate în mod voluntar, fără încălcarea proprietății altor oameni, este, de asemenea, corolarul suficient pentru promovarea bunăstării generale. În comparație cu acest deziderat, aderarea la UE reprezintă doar un pas necesar, în contextul istoric actual. În afara U.E., funcționarea economiei de piață ar fi mai dificil de ocrotit. Aceasta nu ar trebui, însă, să ne scadă vigilența cu care trebuie să apărăm principiile pieței libere în interiorul U.E.

Dacă analizăm tendințele politice manifestate în diversele discursuri ale unor personalități marcante din cadrul UE pe parcursul ultimelor decenii, pericolul extinderii puterii politice în defavoarea puterii pieței nu este încă pe deplin recunoscut. Mai mult, unificarea (centralizarea) politică este considerată accesoriul important (dacă nu factorul decisiv) al integrării economice. Confuzia pare să fie întreținută de invocarea generalizată a procesului de „integrare” în toate aspectele vieții sociale. Se omite astfel un aspect esențial. Integrarea economică – adică lărgirea pieței – are la bază, așa cum am spus, exercitarea dreptului de proprietate privată și intrarea indivizilor în concurență pentru obținerea de resurse necesare unei satis-faceri cât mai bune a nevoilor. Integrarea politică presupune un lucru cu totul opus concurenței de acest gen: generalizarea folosirii instrumentelor de obținere a resurselor prin constrângere și armonizarea lor la nivelul unui emergent super-stat european; într-un cuvânt, centralizare politică.

Care este proiecția adecvată în plan politic a principiului economic al concurenței între proprietari? Dacă dreptul de proprietate privată reprezintă fermentul progresului economic, atunci libertatea de asociere între indivizi constituie consecința politică inevitabilă a acceptării consec-vente a acestui principiu. Dacă nu suntem liberi să ne asociem cu (sau disociem de) alte persoane, dreptul nostru de proprietate este afectat. Absența posibilității de asociere voluntară cu semenii noștri, pentru realizarea oricăror obiective considerăm de cuviință, fără a aduce atingere, desigur, terților și proprietății acestora, echivalează cu starea de sclavie sau exploatare.

Astfel, între integrarea politică și integrarea economică există o tensiune reală, nu o compatibilitate esențială – așa cum pretind numeroși comentatori ai evoluției Uniunii Europene de astăzi. Prima, respectiv centralizarea politică, o pune în primejdie pe cea de-a doua. În măsura în care suntem partizanii integrării economice, atunci trebuie să apărăm înlăturarea barierelor etatiste din calea mișcării forței de muncă și a capitalului; să favorizăm extinderea liberei concurențe între agenții econo-mici situați în regiuni diferite, în cadrul pieței unice europene. Însă, afirmarea importanței integrării politice – centralizarea deciziilor care privesc societatea în ansamblu într-un super-stat, cu o legislație unitară (atât în ceea ce privește impozitarea, cât și reglementarea de ansamblu a acțiunii umane) care să emane din extinderea aplicării principiului demo-cratic al domniei majorității – pune în pericol economia de piață. Comple-mentul libertății economice este libertatea politică, aceste două elemente sunt coextensive.

Așadar, adevărata soluție pentru creșterea bunăstării românilor (și a tuturor europenilor, de altfel) constă în creșterea sferei de manifestare a concurenței, atât în plan economic, cât și politic. Competiția politică rezultă din exercitarea drepturilor de proprietate privată prin intrarea în asociere cu alte persoane ori refuzul de a ne asocia. Ea se manifestă prin diversitatea reglementărilor, legislațiilor și cutumelor adoptate în mod voluntar de indivizi și prin posibilitatea schimbării acestora în funcție de preferințele liber exprimate ale oamenilor. Acest proces poate da naștere, în fond, la două două rezultate: micșorarea numărului de sisteme de reglementare și supremația unei anumite legislații, dacă indivizii aderă spontan la aceasta, respectiv creșterea diversității instituționale, dacă indivizii aleg secesiunea față de organizarea politică anterioară. Astfel, unificarea politică și sece-siunea reprezintă două fațete ale aceleiași monede, efecte în egală măsură posibile ale libertății de asociere.

Din aceste considerente, respingem actualul proiect birocratic de unificare politică a Europei. Înțelegem astfel că monopolizarea politică realizată prin constrângere – absența secesiunii, adică a posibilității de separare față de organizarea politică în vigoare – aduce atingere dreptului fundamental de liberă asociere și pavează drumul către compromiterea mai largă, în viitor, a proprietății private⁵⁵. Pentru favorizarea aspirațiilor de bunăstare ale tuturor, proiectul alternativ de realizare a comunităților politice construite prin consimțământ – descentralizarea jurisdicțională și administrativă – completează în mod fericit „liberalizarea economică” ce poate fi obținută prin integrarea europeană.

Note: