Doi consilieri guvernamentali au ieșit recent la rampă cu îndemnuri la plata taxelor. Argumentele aduse sunt de două tipuri. Ne merge rău pentru că, în primul rând, nu țintim la o pondere mai mare a statului în economie (buget/PIB), apoi pentru că stăm prost la eficiența colectării a taxelor.
Să începem cu eficiența colectării. Spune domnul Socol:
Privind spre raportul anual al Consiliului Fiscal publicat luna trecută, se pot trage câteva concluzii asupra stării colectării veniturilor în anii ce au trecut: „indicele de eficiență a colectării aferente TVA a fost în anul 2012 de 57%. Altfel zis, chiar dacă există o cotă standard de TVA de 24%, statul a colectat la o cotă implicită de taxare de 13,7%, nivel mai mic cu aproximativ 10 puncte procentuale. România a colectat în 2012, 8,5% din PIB din venituri din TVA (execuție ESA95). Într-un clasament al statelor ECE, ne aflăm din perspectiva indicelui de eficiență aferent TVA deasupra unor țări ca Polonia, Letonia sau Slovacia, dar sub Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria sau Slovenia”. La colectarea impozitului pe profit „indicele de eficiență a colectării aferente impozitului pe profit în România a fost în 2012 de 21%, rata implicită de impozitare fiind de 3,3%, mult sub rata standard, de 16%” iar in ceea ce priveste colectarea impozitului pe venit „gradul de eficiență a colectării impozitului pe venit a fost de 88% (o rată implicită de impozitare de 14%), România ocupând poziția a doua în clasamentul țărilor ECE, după Bulgaria (107%), dar înaintea Cehiei (58%), Letoniei (75%), Estoniei (76%), Poloniei (74% în 2011), Ungariei (77%), Lituaniei (85%), Slovaciei (62%) și Sloveniei (62%) – România are și al doilea cel mai redus nivel al ratei de impozitare a venitului”.
Presupoziția în această analiză este cea de la primul argument de mai sus, anume că o pondere mai mare a statului în economie este de preferat. Dar dacă nu este așa? Dacă de fapt e mai bine să avem o pondere mai mică a statului în economie? Atunci nu ar fi nici o problemă. Eficiența se poate atinge prin decret și România poate ajunge peste noapte în fruntea clasamentelor pomenite mai sus.
Pentru început, dacă vrem să depășim randamentele de peste 100% la colectare ale Bulgariei, am putea să plusăm față de „preferințele” demonstrate ale plătitorilor de taxe și să stabilim TVA la 10%, impozitul pe profit la 3%, impozitul pe venit la 12%. Cel puțin pe termen scurt, piața va fi surprinsă dând statului mai mult decât i se impune. Nu ar fi asta o veste bună? Iată genul de schimbare a cadrului legislativ care ar fi cerută cât mai des. Făcând așa, pentru consilierii guvernamentali dispare grija eficienței colectării, fără ca veniturile reale să scadă practic față de situația actuală și rămâne grija eficientizării administrării acestor venituri. Vor avea mai mult timp pentru niște soluții demne de educația lor înaltă, la care revin imediat.
Acum, trecând la discuția ponderii statului în economie, cred că nu e greu de înțeles un fapt simplu. Economia produce, statul ia din economie și redistribuie. Și o face ineficient. Capitalul acumulat cu eforturi mari și chivernisit prin inițiativele antreprenoriale în slujba adevăratelor dorințe ale consumatorilor, pe care aceștia le validează cedându-și veniturile prețioase, este pur și simplu risipit cu nepăsare și chiar cu neobrăzare pe canalele inerent politice ale statului. Stat nepolitizat este o contradicție în termeni.
Dar de unde vine atunci aparenta prosperitate a națiunilor vestice care au ponderi considerabile ale veniturilor și cheltuielilor bugetare în PIB? În cuvintele Ioanei Petrescu:
Totuși, conform Eurostat, România a colectat venituri în valoare de numai 33,5% din PIB anul trecut. În Uniunea Europeană, numai Lituania și Slovacia au colectat mai puțin decât noi ca procent din PIB. La polul opus stau țări ca Danemarca cu 55,3% din PIB, Finlanda cu 54,4% din PIB și Franța cu 51,8% din PIB. România cheltuiește numai 36,4% din PIB pe bunuri și servicii publice. Numai Bulgaria și Lituania cheltuiesc mai puțin decât noi în Uniunea Europeană. Țările care încasează mai mult la buget cheltuiesc mai mult pe bunuri și servicii publice: Franța cheltuiește 56,6% din PIB, Finlanda 56,6% și Danemarca 59,4%. Cu venituri atât de mici, România nu poate cheltui destul pe asistență socială și nu poate oferi o viață la nivelul celei din Finlanda (locul 15 în clasamentul calității vieții celor în vârstă) și Danemarca (locul 17).
Răspunsul este simplu. O corelație nu este o cauzalitate. Faptul că acele state își permit luxul semisocialismului nu stă la originea prosperității lor, ci faptul că au în spate o tradiție de zeci și sute de ani de acumulare a bunăstării prin procese de piață liberă. Până la începutul secolului XX, Occidentul nu auzise de ponderi ale statului în economie de peste 10%, și de aici i se trage bogăția și puterea, nu din redistribuționismul actual. În plus, o astfel fiscalitate ridicată este compensată în unele cazuri de lipsa reglementărilor pentru a face viabilă măcar menținerea capitalului prin procese de producție pe piața liberă. În România nu este cazul: pe lângă ambițiile bugetare, statul român practică reglementări dintre cele mai minuțioase și draconice.
Nu este o întâmplare faptul că statele est-europene nu își permit fiscalitatea celor occidentale. Ele nu stau decât pe fragile economii emergente care au nevoie să acumuleze „stratul de grăsime” capitalistă pe care să îl ardă apoi statul. Nu este vorba de zgârcenia plătitorilor de taxe față de stat, ci de o rezistență disperată pentru supraviețuire. Judecarea situației trebuie să se facă contrafactual: unde ar fi oare acum Franța, Finlanda sau Danemarca fără aceste lanțuri fiscale care le atârnă de gât? Fără poverile statelor asistențiale care atrag irezistibil mase de imigranți dornici să trăiască pe spatele unor popoare prea cinstite, cu complicitatea unor politicieni prea orientați către termenul scurt?
Mai mult, dacă sofismul de mai sus nu ar fi sofism ci argument corect, atunci de ce să fie slăbit cu exemplele căldicele de mai sus? De ce nu dăm exemple tari cu bugete spre 100% din PIB? România comunistă cât colecta? Rusia sovietică? Coreea de Nord, Venezuela sau Cuba unde se află? Cum o duc pensionarii lor?
În fine, este adevărat că pensionarii sărăciți sunt o grea povară a României, dar ea nu este creată de economia evazionistă, ci de sistemul de pensii, care este unul de stat, cu consecințele de rigoare. După decenii întregi de risipă deșănțată și iraționalitate economică plenară, este ironic că un consilier școlit în Occidentul cel prosper vine cu soluția adâncirii și mai mari în practica sărăciei.
Dar și acest lucru are o explicație. Faptul că de la Harvard vine socialismul nu e un lucru câtuși de puțin nou. Ludwig von Mises argumentează că tocmai prin educația elitelor în Vest a venit blestemul asupra națiunilor subdezvoltate:
În ultima jumătate a secolului XIX cei mai inteligenți dintre patrioții națiunilor subdezvoltate au privit la contrastul dintre condițiile nesatisfăcătoare ale propriilor țări și prosperitatea Occidentului. Nu au putut evita concluzia că europenii și americanii au reușit mai bine decât popoarele lor în lupta cu penuria și înfometarea. Pentru ei a devenit prioritar să își aducă popoarele la fel de prospere ca cele ale Occidentului. Așa că i-au trimis pe tinerii de elită la universitățile europene și americane pentru a studia știința economică și a afla astfel secretul creșterii nivelului de trai. Indieni, chinezi, africani și membrii altor națiuni înapoiate aglomerau sălile de curs, ascultând cu atenție la ceea ce aveau de spus faimoși profesori britanici, americani, sau germani.
Iar asta este ceea ce acești profesori – marxiști, fabieni, veblenieni, socialiști de catedră, adepți înfocați ai omnipotenței statale și ai planificării plenare, propovăduitori ai inflației, deficitelor bugetare și taxării confiscatorii – i-au învățat pe studenți: individualismul fără scrupule, politica laissez-faire și inițiativa privată sunt cele mai mari rele care se pot abate asupra omenirii. Ele i-au îmbogățit pe câțiva baroni jefuitori și au condamnat masele oamenilor decenți la sărăcire și degradare accelerate. Însă, din fericire, evul întunecat al capitalismului se aproprie de final. Oamenii nu se vor mai lăsa prostiți de doctrinele calpe ale lingăilor burgheziei, apologeții depravați ai unei ordini sociale vădit nedrepte. Noi, adepții neînduplecați ai justiției și bogățiilor pentru toți, am pulverizat pentru totdeauna erorile și sofismele autorilor ortodocși. Statul Asistențial va oferi prosperitate și securitate pentru toată lumea. Științele economice ale abundenței și plenitudinii vor înlocui ideile economice bazate pe raritate. Producția pentru folosință va înlocui producția pentru profit. Va veni vremea eliberării din nevoi, adică fiecare va primi tot ce dorește.
Acești profesori nu au menționat niciodată truismul – în opinia lor, de o absurditate evidentă – că nu există alte mijloace de îmbunătățire a condițiilor oricărei națiuni sau a întregii omeniri decât creșterea cotei de capital investit pe persoană. Dimpotrivă. S-au întrecut în prezentarea dogmei keynesiene a pericolelor economisirii și acumulării de capital. Nu s-au referit niciodată la faptul că natura – nu capitaliștii – a făcut ca mijloacele de susținere a vieții umane să fie rare. În opinia lor, Statul avea la dispoziție fonduri inepuizabile din care guvernarea putea cheltui fără limită. Nici până în ziua de azi nu au înțeles că impozitarea progresivă a epuizat acest aparent surplus în toate celelalte țări și că îl va epuiza chiar și în Statele Unite în curând.
Îndoctrinați cu aceste principii, absolvenții universităților occidentale s-au întors în țările lor și au încercat să aplice ceea ce învățaseră. Erau sincer convinși că pentru a crea prosperitate pentru toți nu trebuia nimic altceva decât aplicarea formulelor pseudo progresivismului occidental. Credeau că industrializarea înseamnă sindicate, salarii minime obligatorii și ajutoare de șomaj, și că schimbul și comerțul înseamnă controale de toate felurile. Doreau să naționalizeze înainte de a fi permis afacerilor să construiască fabrici și întreprinderi care să poată fi expropriate. Vroiau să ofere un nou aranjament corect în țări a căror problemă era tocmai aceea că nu cunoscuseră ceea ce azi este disprețuit ca aranjamentul cel vechi și incorect.
[Articol publicat și în Wall-Street]
