Dacă nu erau banii de la guvern, sistemul bancar american înceta să mai existe. Așa se pare că a afirmat de curând secretarul Trezoreriei americane, Timothy Geithner. Contextul în care a spus-o este afirmația celor de la Goldman Sachs că ar fi trecut prin criză și fără banii de la guvern și că, ergo, au de gând să ofere angajaților lor bonusuri record.
Sfătuiesc cititorul să treacă peste puseul de invidie sau furie pe care îl încearcă, poate, la citirea salariilor de milioane pe an ale unora din conducerea marilor corporații financiare americane. De asemenea, și peste golul în stomac dat de gândul la vreo conspirație a marii finanțe mondiale. Nu că ar fi nejustificat, dar teoriile conspiraționiste sunt frustrante pentru că nu se lasă prea ușor probate și până la ele mai sunt o sumedenie de argumente de analizat în chestiunea de față.
O lectură lejeră a afirmației de mai sus ar putea sugera că sistemul economic ar putea pieri fără ajutorul providențial al statului. Dar Geithner nu spune așa ceva, ci doar sugerează. Din afirmația lui Geithner s-ar putea deduce mai strict doar că sistemul bancar este tare slăbit câteodată, iar guvernul, în general, e atât de plin de bani că poate sări ca un superman în apărarea sistemului bancar la momentul oportun, și acesta ar fi un motiv pentru care statul este util.
Să începem cu afirmația că guvernul are bani. Așa este, în două sensuri. În primul rând statul are resurse multe, dar e important să reținem că le obține prin agresiune după ce au fost deja create în societate, altfel nu s-ar mai numi stat.
Apoi, guvernul este producătorul monopolist de bani. Murray Rothbard arată cel mai succint în Ce le-a făcut statul banilor noștri? că în prezent folosim banii produși de stat, dar nu a fost întotdeauna așa. Există un șir de intervenții ale statului care a făcut ca moneda liberă a societății să fie luată în stăpânire de stat și adusă la stadiul de bani de hârtie fără o altă susținere decât promisiunea statului că va acționa ori de câte ori va fi nevoie pentru sprijinirea monedei și creșterea încrederii populare. Motivul pentru care guvernul este monopolistul producției monetare este redat astfel de Rothbard:
„Impozitarea, totuși, este adesea impopulară și, în vremuri mai puțin răbdătoare, a declanșat frecvent revoluții. Apariția banilor, altfel o binefacere pentru rasa umană, a deschis și o cale mai rafinată pentru exproprierea resurselor de către guvern. Pe o piață liberă, banii pot fi dobândiți producând și vânzând bunuri și servicii pe care oamenii le doresc sau prin extracție (o afacere care, pe termen lung, nu e mai profitabilă decât oricare alta). Dar dacă guvernul află modalități de a se lansa în falsificare – crearea de monedă nouă din nimic – el va produce rapid banii de care are nevoie fără să-și mai bată capul cu vânzarea serviciilor sau extracția aurului. El va putea atunci să-și însușească resurse pe ascuns și aproape neobservat, fără a deștepta ostilitatea pe care o dezlănțuie impozitarea. Ba mai mult, falsificarea produce chiar în victimele sale iluzia paradisiacă a unei prosperități fără precedent.”
Din cauză că situația este cea din prezent, guvernul federal american a putut inunda piața cu sume incredibil de mari. O estimare recentă situează „ajutorul” de criză de la Fed la nivelul de 11,6 trilioane de dolari, când Produsul intern brut al SUA pe 2008 este de 14,4 trilioane de dolari. Prin comparație, bonusurile de pe Wall Street însumează anul acesta 30 de miliarde de dolari, adică 0,26% din fondurile de criză.
Aparent, guvernul e plin de bani, are un sac fără fund. Acum, ar trebui să lămurim cum este pacientul bancar: sănătos tun, câteodată slăbit ca tot omul, sau mai tot timpul fragil, un fel de neurastenic înflăcărat căruia mașina de dat credite mai că-i scapă de sub control? Sistemul bancar este, așa cum spunea Jesús Huerta de Soto, fum. Cu alte cuvinte, se poate risipi în orice moment ca și cum nici nu ar fi fost vreodată. Cum așa și de ce?
Tot Murray Rothbard explică cel mai repede și bine cum activitatea bancară se poate categorisi în două: banca poate fi depozit monetar și poate fi intermediar de credit. Atunci când, în calitate de depozit monetar se obligă față de clienți să ramburseze la cerere sumele primite la vedere și în același timp fură o parte din banii depozitați și îi dă cu împrumut (sau, ceea ce în esență este același lucru, emite noi depozite la vedere pe care apoi le împrumută pe de-a-ntregul) banca se află într-o situație de fum:
„O bancă, în concluzie, nu își asumă riscul antreprenorial obișnuit. Ea nu își aranjează, ca orice întreprinzător, structura temporală a activelor în raport cu structura temporală a pasivelor, adică să caute să aibă suficienți bani, la datele convenite, pentru a-și putea plăti polițele. Dimpotrivă, majoritatea pasivelor lor sunt instantanee, iar activele, nu.”
Mai mult, așa cum arată Huerta de Soto în tratatul său despre problemele de tipul discutat aici, structura socială de producție este pervertită în chip nesustenabil și nu trebuie decât să survină un eveniment insignifiant pentru ca băncile să înceapă să își ardă creditele create din pix și astfel creditul să se chircească din ce în ce mai tare și atât de repede încât istoria să compare evenimentele cu spargerea unui balon.
Dacă se adaugă și dorința clienților de a retrage bani peșin din sistemul bancar, atunci și depozitele create ex nihilo pe care se sprijineau creditele ex nihilo încep să se ducă în neantul din care au venit făcând masa monetară să se chircească după modelul de mai sus și probabil în paralel. Mai mult, panicile bancare odată stârnite, au toate motivele să se înmulțească și este foarte probabil ca banii ceruți să fie mai mulți decât au băncile sub formă de bancnote. Astfel, se obține rețeta colapsului financiar și monetar generalizat.
Observația de mai sus cere lămurirea următoare: principiul rezervelor fracționare s-a manifestat istoric sub diferite forme, chiar dacă esența i-a rămas aceeași. În cazul sistemelor bancare cu rezerve fracționare bazate pe o monedă marfă, precum aurul sau argintul, piramida inversată a bancnotelor și depozitelor fără acoperire lăsa, la momentul colapsului, o masă monetară redusă la cantitatea de monedă marfă existentă în societate. Pe de altă parte, un sistem bancar cu rezerve fracționare bazat pe monedă de hârtie, care nu mai este câtuși de puțin ancorat de raritatea specifică monedei marfă, deschide două posibilități în cazul panicilor bancare: sau banii de hârtie sunt deja tipăriți și disponibili în bănci pentru a fi înmânați cu promptitudine solicitanților de drept, sau ei nu se dovedesc a fi atât de abundenți pe cât susține banca centrală (poate doar pe moment, din incapacitatea tiparnițelor de a produce munții de bancnote solicitate de cererile neanticipate).
În primul caz s-ar putea vorbi chiar despre o schimbare de esență, așa cum scrie Jörg Guido Hülsmann în Ethics of Money Production: de fapt nu mai vorbim despre un sistem cu rezerve fracționare, ci de un alt animal, capabil să facă și mai mult rău economic, tocmai pentru că a fost descătușat din strânsoarea oricărei rarități. Dar situația mai plauzibilă este cea din al doilea caz, în care principiul rezervelor fracționare continuă să se manifeste, pentru că anticipările, mai exact lipsa lor, sunt un element cheie al evenimentelor de acest gen.
Mai mult, tocmai lipsa acestor anticipări face ca, odată consumată prima rundă din meciul crizei, sistemul bancar, sau ce a mai rămas din el, să se agațe cu disperare de orice ban peșin pentru a-și asigura supraviețuirea în rundele ce urmează. Acest fapt explică de ce fondurile imense puse la dispoziție de statul american nu s-au răspândit în piață și nu s-au multiplicat de către bănci, ci au fost ținute în seifurile lor sau ale băncii centrale, și, astfel, de ce hiperinflația dolarului, prezisă de unii analiști, s-a lăsat așteptată.
Până aici s-ar părea că Geithner are dreptate întru totul. În mic, sistemul bancar s-ar fi prăbușit într-un vârtej auto-devorator dacă nu venea avalanșa financiară de la guvern. Dar în mare, din perspectivă istorică, sistemul bancar este atât de fragil pentru că este adus în starea aceasta și întreținut, prin reglementările financiare și monetare, într-un perpetuu faliment etatizat și este foarte important pentru însăși existența statului ca el să continue așa.
Nu este deloc important, însă, și pentru societate, adică societatea minus stat, ca sistemul bancar să bântuie mai departe în halul acesta, ba dimpotrivă, pentru societatea liberă este vital ca sistemul bancar să își înceteze existența în forma actuală și să renască pe baze contractuale sănătoase, funcționând ca orice afacere normală și cinstită, depozitând bani cu rezerve 100% sau intermediind credite economisite anterior de proprietari legitimi.
Să ne amintim că statul poate tipări bani, dar și tiparnița, și hârtia, și cernelurile și mai toate lucrurile cumpărate pe banii făcuți de stat sunt parte din vastele dar totuși limitatele resurse pe care el nu le produce, ci doar le risipește de la societate. Atunci, ne întrebăm, dacă resursele nu ar fi fost deturnate, ci lăsate să urmeze cursul schimburilor și producției libere, ce-ar fi fost?
Sistemul bancar s-ar fi făcut scrum. Pentru guvern și pentru cei din cercurile apropriate guvernului, adică pentru marea finanță, pentru sistemul militar-industrial sau pentru Big Pharma, ar fi fost un dezastru de proporții madoffiene. Dar era oare așa o pagubă? Să nu uităm de restul societății. Pentru cei mai puțin prinși în hora guvernamentală, lucrurile nu ar fi stat nici pe departe atât de rău: firmele care înainte fabricau pantofi de 1000 de dolari bucata pentru bancheri ar fi trebuit, în noua situație, să se reprofileze pe producția de perechi de 50 de dolari, pentru producătorii mai puțin profitabili, dar solvabili. În locul caselor supraestimate, făcute pentru ariviști ex-nihilo, betonierele ar fi uruit pentru case de muncitori cu o slujbă productivă. O adevărată metamorfoză a structurii de producție s-ar fi înfăptuit, nu fără pierderi și nici instantaneu, dar, probabil, mult mai repede decât ar vrea unii creatori de panică să credem. Și acest lucru s-a și întâmplat în această criză mondială. Adevăratele procese de producție, cele cu cerere pe piață au continuat nestingherite, iar pentru afacerile cu adevărat profitabile s-a oferit credit, atât cât a fost de oferit, la un preț realist de mare.
Mises sau Rothbard au tot repetat că manifestarea crizei este un semn de însănătoșire, în care mulți dintre perdanți sunt cei înavuțiți pe nedrept sau fără justificare economică în perioada anterioară.
„Opinia publică judecă total greșit fazele ciclului economic. “Explozia” artificială nu înseamnă prosperitate, afacerile bune fiind doar aparență înșelătoare. Pradă iluziilor, oamenii sunt induși în eroare; se acumulează malinvestiții și se consumă câștiguri aparente dar ireale, ceea ce revine, practic, la consumarea capitalului real. Depresiunea este procesul necesar de reajustare structurală a activităților productive la configurația reală a datelor pieței, i.e., la oferta de bunuri de capital și la evaluările publicului. Aceasta înseamnă că depresiunea este primul pas pe calea întoarcerii la normalitate, începutul însănătoșirii și fundamentul prosperității reale, întemeiate pe producția efectivă de bunuri și nu pe nisipurile mișcătoare ale expansiunii creditelor.”
Deflația nu este decât o scădere a prețurilor din care unii pierd, dar din care cei săraci au de câștigat, pentru că veniturile lor reale cresc astfel. Scăderea prețurilor caselor a însemnat că unii au pierdut profituri imobiliare, dar că alții au putut cumpăra o casă pe care cu un an înainte nu și-ar fi putut-o permite.
Să nu uităm că în prezent lumea a-ntâia este un tip de aranjament politic în care piața liberă este asemenea unui cal de povară ce duce o greutate, statul, cât el de grea, ba chiar mai grea. Acest încercat corp de antreprenori angrenați într-un permanent efort de coordonare pentru a-și susține afacerile lor și a da statului mai bine de jumătate din ce produc nu ar avea prea mult de suferit dacă statul, printr-o catastrofă economică, ar face implozie.
Nu este distrugerea creatoare vocația antreprenorului de piață liberă? Tot ce ar înceta să mai consume statul muribund ar fi redirecționat spre mai buna servire a societății libere. Poate că nici chiar un colaps monetar nu ar fi atât de grav, dacă ar lăsa în urma sa o stare de libertate. S-a putut vedea în acești ultimi ani cum firmele private au știut să facă față blocajului financiar prin negocieri și reeșalonări de datorii, iar dispariția unei monede precum dolarul ar fi putut fi ușor depășită prin apelarea la o monedă de hârtie a unui stat concurent, precum euro, sau chiar prin reintrarea în uz monetar a argintului și aurului.
Statul în schimb, a fost datornicul nemilostiv care a preferat să falimenteze pe cei incapabili să-și plătească taxele. Dar chiar și între producătorii și furnizorii de servicii aparent privați trebuie făcută o deosebire. Cei de la Goldman Sachs, de exemplu, degeaba se laudă cu eficiența lor. Sunt aproape ca un departament financiar anexat guvernului federal american (dacă privim la fluxul de resurse umane) și nu ar fi trecut nici pe departe atât de neșifonați prin criză, ci ar fi luat, poate, calea unor Lehman Brothers sau Bear Stearns dacă nu ar fi fost banii Fed-ului și relațiile politice.
Pe de altă parte, un sistem bancar distrus ar fi lăsat loc unor bancheri vizionari, „genul libertarian”, precum Andrew Beal, care a știut să joace table cu angajații atunci când alții făceau achiziții stupid de scumpe și să ajungă cu un munte de lichidități în plină criză, fără a se sinchisi de ajutoarele de la stat, atunci când concurența vinde la preț de rebut sau falimentează. Oameni ca el sunt cei care duc greul bunăstării noastre în spate prin alocarea judicioasă a resurselor, nu politicienii ridicoli și clienții lor.
De altfel, cazul lui Andrew Beal este și o ilustrare a iritării pe care o provoacă un secesionist cu capul pe umeri tumei de agenții de rating, inspectori financiari și alți „experți ai investițiilor” aflați în plină isterie a boom-ului. Persecuția sistemului de stat este răsplata curajului și clarviziunii realiste.
Așa cum amintea Marius Spiridon, dificultatea unei crize nu stă în falimentele și discoordonările inițiale, ci în așa-numita „depresiune secundară”, în dezastrele create de politicile economice încropite de cei care nu vor să rateze ocazia crizei pentru a mai adăuga la stat în detrimentul societății. Și astfel, crizele și depresiunile sunt „calmate” prin măsuri care seamănă o nouă criză, mai mare. Dar, din criză în criză, cei ce râd la urmă sunt antreprenorii cu adevărat productivi.
Hoover și Roosevelt au secătuit America prin valuri peste valuri de reglementări, subvenții, taxe, abuzuri monetare și bugete dezechilibrate, aducând-o într-o stare fascistiodă asemănătoare regimurilor german sau italian contemporane și provocând o incredibilă „depresiune în depresiune”. Secretarul Trezoreriei lui Roosevelt, Henry Morgenthau, încercând printr-un discurs din 1937, în cei mai negri ani ai Marii Depresiuni și ca ultim resort, să curteze comunitatea oamenilor de afaceri pentru a obține încrederea într-un viitor buget echilibrat și sporirea investițiilor private, a avut surpriza că i se râde în față, în hohote. Se adresa Clubului Academy of Political Science în New York.
Dacă salturile spre fascialism pe care le-a făcut SUA din toamna lui 2008 până în prezent nu pot fi cuprinse aici într-o privire istorică de ansamblu, măcar un episod recent este de o asemănare izbitoare cu cel relatat mai sus. Secretarul actual al Trezoreriei, Timothy Geithner, a căutat vara aceasta să asigure sprijinul, încrederea și solidaritatea investitorilor cărora America de azi le este datoare vândută și fără a căror continuă indulgență financiară nu poate supraviețui. Și ei, ca într-o piesă de teatru cu același regizor dar cu actori diferiți, jucată undeva mult mai la est de New York, au râs în hohote.
„China is the biggest foreign owner of U.S. Treasury bonds. U.S. data shows that it held $768 billion in Treasuries as of March, but some analysts believe China’s total U.S. dollar-denominated investments could be twice as high.
“Chinese assets are very safe,” Geithner said in response to a question after a speech at Peking University, where he studied Chinese as a student in the 1980s.
His answer drew loud laughter from his student audience, reflecting scepticism in China…”
De fapt afirmația lui Timmy de la începutul articolului trebuie pusă în cap: dacă nu erau banii și taxele și relgementările de la guvern, dacă era lăsată criza să se desfășoare natural, actualul sistem de guvernământ american înceta deja să mai existe. Iar acest lucru ar fi, pe termen lung, spre binele tuturor, chiar și al unora precum Geithner.
