Lucrarea abordează problematica sistemului politico-legislativ actual pornind de la teoria dreptului de proprietate privată și de la teoria economică și cea sociologică a statului dezvoltate în cadrul paradigmei Școlii Austriece. În prima parte va fi expusă teoria dreptului de proprietate privată iar apoi câteva idei despre natura statului și implicațiile sale. În cea de-a doua parte, lucrarea va evidenția faptul că în actualul regim politic în care statul este în același timp unica autoritate legislativă și, de asemenea, deținătorul monopolului coerciției și al administrării justiției într-un teritoriu dat, Constituția ca legislație fundamentală a statului nu conține o definiție juridică legitimă a dreptului de proprietate privată. În acest sens, lucrarea va lua în discuție definițiile drepturilor fundamentale din Constituția României. De asemenea, se vor analiza critic următoarele aspecte: legitimitatea adoptării legilor și actelor normative de către instituțiile statului în afara criteriilor juridice reale derivate din dreptul de proprietate privată; fenomenul politic al multiplicării legilor și actelor normative arbitrare și efectele economice și sociale ale acestora; independența justiției și rezolvarea justă a disputelor dintre persoane în stat. În ultima parte se va discuta despre posibilitatea unei ordini sociale a proprietății private cu instituții juridice private de rezolvare a disputelor între persoane.
Teoria dreptului proprietății private și natura statului
Pentru a înțelege corect atât natura statului, cât și a legii trebuie să plecăm de la distincția dintre două moduri de dobândire a resurselor (cu implicații complet diferite la nivel economic, social și cultural):
1. Un mod legitim prin:
a) transformarea unor resurse naturale din mediul înconjurător nedeținute de nimeni anterior în proprietatea sa privată;
b) prin schimb liber stabilit prin consimțământul fiecărei persoane participante la schimb.
2. Un mod ilegitim prin agresiunea asupra dreptului natural al unei persoane de a transforma resursele apropriate originar (resurse care nu se aflau la momentul aproprierii în proprietatea nimănui) și de a da orice utilizare resurselor dobândite non-agresiv din producție proprie sau schimb liber.
Această distincție face clară axioma non-agresiunii care afirmă că niciun individ sau grup de indivizi nu este îndreptățit să agreseze persoana sau proprietatea altcuiva. Agresiune are sensul strict de inițierea sau amenințarea cu inițierea violenței fizice împotriva persoanei sau proprietății sale legitim dobândite. (Rothbard, 2006: 27).
Dar pentru a clarifica lucrurile, să explicităm primul mod de apropriere (dobândire a resurselor), anume, aproprierea legitimă. În acest demers trebuie să pornim de la ideea că orice persoană are dreptul de a dispune de propriul corp așa cum crede de cuviință atâta vreme cât nu invadează integritatea fizică a altei persoane sau a proprietății sale. Acesta este principiul proprietății de sine („self-ownership”). Încercarea de a nega acest principiu nu constituie decât o contradicție performativă, nu poți argumenta împotriva existenței proprietății de sine din moment ce acțiunea de a argumenta presupune de la început existența proprietății de sine (bineînțeles, și proprietatea asupra altor resurse rare). (Hoppe, 1989; 2006) Pe lângă argumentul contradicției performative, se poate spune că proprietatea de sine este o formă de apropriere originară a propriului corp în sensul în care există o legătură naturală între voința liberă a persoanei și corpul său.
Odată cu clarificarea principiului proprietății de sine, punctul a) enunțat mai sus, anume, principiul aproprierii originare („homesteading”) de resurse rare, devine la fel de clar: dată fiind condiția reală în care indivizii acționează (condiția rarității bunurilor), aceștia, pentru a-și susține viața, apropriază resurse pe care apoi le integrează în structura de producție pentru a obține bunuri de consum, sau pentru a le consuma direct (în cazul bunurilor de consum produse sau aflate deja prin natura lor în starea de a fi consumate direct). În fond, proprietatea de sine este imposibilă în absența aproprierii originare a resurselor din mediul înconjurător. Acest principiu al aproprierii originare susține că un individ este proprietarul legitim al resurselor naturale transformate fizic prin acțiunea sa. (Locke, 1999; Rothbard, 1997b, 1998, 2006; Kinsella, 2003) Fără regula derivată din principiul aproprierii originare, „first occupier homesteading rule”, nu putem avea un criteriu obiectiv, just de alocare a drepturilor de proprietate pentru că în această situație orice persoană devine automat un proprietar legitim al resurselor apropriate originar de către alte persoane. (Kinsella, 2008: 29-32)
Aproprierea secundară a bunurilor (punctul b)), adică prin schimb voluntar sau dar, se produce atunci când titlurile de proprietate asupra bunurilor trec de la o persoană la alta. Proprietarul poate alege să cedeze voluntar bunurile anterior apropriate unei alte persoane, deci bunurile sunt apropriate de către cea de-a doua persoană. Această apropriere implică neapărat voința liberă a primului proprietar de a alege să cedeze bunul său altui individ care acceptă (consimte) să-l primească. Cu alte cuvinte, schimbul de titluri de proprietate asupra bunurilor se produce respectând consimțământul ambelor părți.
Dată fiind condiția lumii în care trăim, (faptul incontestabil că există resurse rare pe care le dorim), drepturile de proprietate și regulile pornind neapărat de la principii de apropriere naturală elaborate sistematic prin teoria drepturilor de proprietate privată sunt necesare pentru a descoperi cărei persoane i se poate atribui controlul resurselor rare. Aceasta se dovedește a fi o observație extrem de importantă deoarece dacă ar fi să identificăm cea mai importantă funcție etică și socială a drepturilor de proprietate privată, atunci aceasta ar fi aceea de a preveni conflictul interpersonal asupra resurselor rare. (Kinsella 1999, 2003, 2008; Hoppe 1989: 7-18) Acolo unde nu există resurse rare ci există supraabundență, nu poate exista nici conflict interpersonal cu privire la resurse. Din această perspectivă, a evitării conflictului interpersonal asupra resurselor rare, juristul Stephan N. Kinsella insistă asupra ideii că drepturile de proprietate trebuie delimitate obiectiv, distinct, intersubiectiv recognoscibil, de aceea, granițele proprietății private sunt întotdeauna (sau ar trebui să fie în cazul în care nu sunt) public observabile. (Kinsella 1999) Dacă un individ nu poate demonstra în mod obiectiv (pe baza unor reguli derivate exclusiv din principiile aproprierii enunțate) că un bun X îi aparține, indicând legătura dintre sfera proprietății sale private și bunul respectiv, nu poate pretinde că el este proprietarul de drept al bunului respectiv.
Axioma non-agresiunii și principiile sale, principiul proprietății de sine – „self-ownership”, principiul aproprierii originare – „homesteading” precum și implicația celor două principii cu privire la schimbul voluntar ca modalitate legitimă de a apropria consecutiv resurse (deci aproprierea actuală a resurselor după cedarea voluntară a titlurilor de proprietate asupra lor de către proprietarii anteriori), alcătuiesc fundamentele aproprierii legitime sau naturale.
Păstrând toate aceste distincții în minte, punctul 2), aproprierea prin alte mijloace decât cele voluntare (cele non-invazive, non-agresive, păstrând integritatea fizică a celorlate persoane și proprietăți) presupune prin definiție aproprierea prin utilizarea forței, a coerciției, a mijloacelor agresive. Nerespectând principiile și regulile aproprierii legitime, aproprierea pleacă de la simple declarații arbitrare cu privire la alocarea drepturilor de proprietate. În acest sens, H.-H. Hoppe explică: „At the bottom of the natural property theory lies the idea of basing the assignment of an exclusive ownership right on the existence of an objective, intersubjectively ascertainable link between owner and the property owned and, mutatis mutandis, of calling all property claims that can only invoke purely subjective evidence in their favor aggressive.” (1989: 12) În condițiile aproprierii prin simplă afirmație, prin simplă vorbă, nu mai avem de-a face cu o alocare demonstrabil justă și non-arbitrară a drepturilor de proprietate în societate în conformitate cu principiile aproprierii legitime expuse mai sus, ci în mod necesar cu exproprierea persoanei prin mijloace coercitive de către o altă persoană (sau grup de persoane). Astfel, în cazul aproprierii declarative, agresorul nu poate indica decât legături subiective între un bun aflat legitim în proprietatea unei persoane și proprietatea sa.
Analitic, se pot distinge două tipuri de apropriere ilegitimă în conformitate cu modul în care agresiunea este utilizată pentru a expropria resurse din sfera proprietății private just deținute și obținute de diverse persoane sau grupuri de persoane. Un prim tip ar fi aproprierea ilegitimă printr-o formă nesistematică de agresiune. În acest prim tip sunt incluse acte de violență ca amenințarea, frauda, furtul, violul, crima și în general orice act ce aduce atingere integrității fizice a persoanei non-agresive și proprietății sale. Un al doilea tip ar fi aproprierea ilegitimă printr-o formă sistematică de agresiune: aproprierea agresivă instituționalizată . Acest al doilea tip de apropriere, deși prin natura sa ilegitim dacă este supus analizei scrupuloase pe baza teoriei dreptului de proprietate privată, pretinde (prin simple declarații, deși formalizate în jargon, acte oficiale, alegeri „libere” și proceduri mai mult sau mai puțin sofisticate menite să-i camufleze natura și în același timp să-i confere o importanță deosebită în ochii celor expropriați) legitimitatea aproprierii prin acte de agresiune. Însă în realitate, aceste acte de agresiune sistematică nu sunt în esența lor distincte de actele de agresiune nesistematică.
Aproprierea agresivă instituționalizată este specifică numai statului. Statul (atunci când nu înțelegem prin această denumire un grup de indivizi ales voluntar în unanimitate și în condiții contractuale circumscrise în mod clar și obiectiv de către alt grup pentru a-i reprezenta interesele în anumite probleme) nu este decât un grup de indivizi în cadrul societății, grup organizat și angajat în acte de agresiune sistematică împotriva persoanelor non-agresive și a proprietăților deținute legitim de către acestea. Cu alte cuvinte, statul este organizația „mijloacelor politice”, prin natura sa opusă organizației „mijloacelor economice” (piața, rețeaua de relații umane non-agresive), pentru a utiliza distincția sociologului german Franz Oppenheimer. (1926: 25) Așa cum remarcă Murray N. Rothbard (2009), organizația „mijloacelor politice” a apărut (și apare întotdeauna) numai în condițiile în care piața a fost (și este) anterioară acesteia. Numai în situația în care există deja o structură relativ dezvoltată de capital și o acumulare semnificativă de bunuri (posibilă exclusiv prin „mijloace economice”), adică prin intermediul activităților productive ale persoanelor din societate, bazate pe schimburi voluntare de resurse în cadrul diviziunii extinse a muncii (prin definiție respectând alocarea drepturilor de proprietate în conformitate cu aproprierea legitimă), statul poate exista și se poate extinde însușindu-și prin expropriere bunurile produse anterior în piață. De aici natura parazitară a statului, întregul său venit rezultând din ceea ce a fost produs anterior prin mijloace economice în piață.
Instituționalizarea agresiunii a fost posibilă numai prin monopolizarea coerciției dar și a sistemului legal. Numai în acest mod statul a reușit să utilizeze forța pentru a extrage în mod continuu bunurile produse de piață. Din acest moment al monopolizării, legea este considerată ca aparținând strict de autoritatea statală. Cu alte cuvinte, statul devine legislator, prin instituțiile sale emițând legi și numind oficiali cu atribuții de a aplica aceste legi ce reglementează relațiile tuturor persoanelor care acționează pe teritoriul statului. În concluzie, legea, dintr-un set de reguli derivate din principii imuabile ale drepturilor naturale de proprietate privată asupra propriei persoane și asupra bunurilor dobândite non-agresiv prin apropriere originară și schimb liber, a devenit legislație, instrumentul ultim de decizie a maximizării venitului și puterii statului prin expropriere sub mantia legalității și a legitimității. În realitate însă, această legalitate și această legitimitate ale statului nu sunt decât niște simulacre ale legii și drepturilor reale, naturale.
Analiza drepturilor fundamentale din Constituția României
În lumina discuției de mai sus, problema pe care o voi ridica în continuare privește drepturile fundamentale din Constituția României. Întrebarea de bază este dacă drepturile fundamentale definite în Constituția României se supun sau nu principiilor drepturilor naturale de proprietate privată expuse mai sus. Orice definiție a drepturilor care nu se supune examenului rațional critic impus de principiile drepturilor proprietății private și axiomei non-agresiunii, nu poate constitui o bază non-arbitrară pentru formularea unor reguli și criterii juridice reale necesare pentru a decide just în disputele apărute în societate.
Pentru început trebuie subliniat caracterul monopolist al sistemului legal din România. Acesta are în centrul său legislația iar legislatorul, emitentul ei, este statul. Constituția României specifică: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a țării.” (Art. 61, al. 1); „Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare.” (Art. 73, al. 1); „Prin lege organică se reglementează: l) organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și Curții de Conturi.” (Art. 73, al. 3, litera l); „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.” (Art. 115, al. 1). Deși articolul 133, alineat 1 afirmă: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției”, articolul 73, alineat 3, litera l nu face decât să afirme explicit dependența și subordonarea puterii judecătorești în raport cu cea legislativă. Este de remarcat că Parlamentul care pretinde a fi organul reprezentativ suprem al poporului nu poate reprezenta în realitate pe nimeni, parlamentarii fiind de fapt singurii responsabili de propriile voturi pentru legile adoptate sau respinse precum și de consecințele acestora. Principiul majorității nu poate constitui un criteriu pentru a alege reprezentanți universali pentru că principiul majorității presupune că voința celor care fac parte din grupul minoritar trebuie subordonată a priori voinței celor care fac parte din grupul majoritar. Însă în mod fundamental parlamentarii nu pot fi numiți reprezentanții populației în vreo problemă pentru că votul nu poate fi considerat încheierea unui contract de către populație cu vreun candidat în funcția de parlamentar. Populația votează promisiuni ale politicienilor, nu semnează un contract care leagă părțile de comun acord prin schimbarea titlurilor de proprietate asupra unor bunuri sau servicii, date fiind anumite condiții clar definite în contract. Promisiunile sunt afirmații implicând stări și așteptări subiective și nu trasferuri reale, obiective, de titluri de proprietate (Rothbard 1998, p. 134). Și dacă s-ar afirma că articolul 61, al. 1 este valid pentru că decurge din faptul că actul numit Constituție este legitim fiind votat anterior de populație, nu se va face decât să se admită că prin vot majoritar sau unanim, Constituția devine cumva validă din punct de vedere juridic și, mai mult, își poate produce efectele și asupra generațiilor următoare, care nu au participat la vot. (Spooner, 1972) Dar, din nou, acesta nu poate fi un argument solid pentru legitimitatea Constituției și astfel a articolului cu pricina, pentru că nu poate afirma într-adevăr că votul este același lucru din punct de vedere juridic cu semnarea unui contract între două părți. Iar dacă parlamentarii nu pot fi numiți după niciun criteriu juridic real, reprezentanți ai poporului, concluzia firească este că nici actele normative pe care acești parlamentari le adoptă în urma unor proceduri specifice în numele populației, nu reprezintă voința sau interesele populației, prin urmare, totalitatea actelor normative adoptate de Parlament (dar și ale Guvernului) sunt nule din punct de vedere juridic real. Deci, articolul 69 (1), „În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului.” este nul din punct de vedere juridic. Putem deduce de aici că toate tratatele internaționale încheiate de stat în numele cetățenilor sunt nule din punct de vedere juridic și nu îi obligă la nimic pe cei din urmă. (Vezi spre exemplu, art. 148 și art. 149 privind integrarea în Uniunea Europeană și aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord). De asemenea, este evident că parlamentarii nu pot pretinde după niciun criteriu rațional, moral, juridic „imunitate parlamentară”. (Vezi art. 72, al. 1) Conform principiilor de drept natural ei sunt singurii responsabili juridic de toate consecințele legilor și actelor normative emise și impuse întregii populații, toate având la bază principiul forței, al coerciției pentru a fi aplicate.
Mergând la rădăcina problemei, adică la definiția dreptului de proprietate privată din Constituție, vedem că este stabilit în mod explicit că exproprierea persoanei de către stat este legitimă în termeni de „utilitate publică”: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.” (Art. 44, al. 3) Este de remarcat din capul locului contradicția flagrantă pentru că deși se susține garantarea dreptului de proprietate privată se admite în același timp exproprierea unor persoane din societate. Pe lângă acest aspect de bază, din această definiție constituțională a dreptului de proprietate privată nu rezultă decât că nu contează dacă anumite resurse au fost apropriate legitim sau nu de către persoane în societate, ceea ce contează primordial este utilitatea publică. Bineînțeles, referința echivocă la această „utilitate publică” permite o interpretare liberă a semnificației sale, iar sintagma „stabilită potrivit legii” ar presupune că există o lege „mai” fundamentală decât legea fundamentală, Constituția, care să stabielască exact înțelesul noțiunii de „utilitate publică”. Însă este sigur să presupunem că această utilitate publică este definită de autoritatea care conform Constituției reprezintă interesul public: Parlamentul. Această presupusă definiție a utilității publice nu poate avea un fundament legitim din moment ce Parlamentul nu are un fundament legitim în sine ca reprezentant al interesului public. Pe de altă parte însă, presupoziția acestui alineat este că, în principiu, autoritățile pot aloca (în anumite cazuri) resursele acolo unde deținătorii de drept ai acestor resurse nu le-ar putea aloca singuri. Teoria economică în tradiția Școlii Austriece a demonstrat clar însă că autoritățile publice nu pot ști niciodată în mod obiectiv și rațional unde este mai util să fie alocate resursele pentru simplul motiv că nu pot calcula economic, neavând posibilitatea de a se ghida în funcție de profit și pierdere pentru a vedea care sunt proiectele investiționale care pot produce bunurile cele mai cerute de consumatori. (vezi Mises 2006) Dar încercarea de a justifica exproprierea și redistribuirea resurselor pe argumentul unei presupuse utilități publice ca fiind oarecum superioară sau mai dezirabilă decât utilitatea pe care persoana o atașează subiectiv resurselor sale, se lovește însă nu numai de argumentul haosului calculațional în care se găsește autoritatea publică pusă în fața deciziei de a aloca resurse în economie, ci și de argumentul imposibilității comparațiilor interpersonale de utilitate. În presupoziția conform căreia câștigul în utilitate publică în urma redistribuirii ar fi superior câștigului în utilitatea privată a persoanei se consideră implicit că în general, utilitățile derivate de persoane se pot cumva aduna, scădea, fără să se înțeleagă că de fapt, valorile pe care oamenii le atașează diverselor bunuri nu sunt extinse în spațiu și nu pot fi observate din exterior (deci nu pot fi măsurate). Ceea ce se poate ști însă cu certitudine odată ce înțelegem natura contrafactuală a legilor economice, este că în absența coerciției exercitate de stat pentru a expropria resursele de la un grup pentru a le redistribui altui grup la un moment dat pentru a atinge scopuri de utilitate publică, grupul productiv (cel expropriat contrafactual dată fiind coerciția) ar fi utilizat resursele spre a atinge alte scopuri decât cele impuse de stat contrafactual, deci spre scopuri mai utile din punctul de vedere al grupului productiv.
Acest articol 44 (3) introduce posibilitatea statului (și a altor grupuri) de a dobândi proprietate ilegitim prin simple declarații, deci nu poate constitui un principiu real de drept natural. În această logică intră și definiția obligației cetățenilor de a plăti taxe și impozite. Articolul 56 (1) afirmă: „Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe la cheltuielile publice.” precum și articolele 136 și 139, „Proprietatea”, respectiv, „Impozite, taxe și alte contribuții”. Articolul 136, „Proprietatea”, definește „proprietatea publică” și bunurile cuprinse ca fiind „inalienabile”, menționând la alineatul 5: „Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.” Cu alte cuvinte, bunurile din proprietatea privată pot deveni bunuri publice dacă legea organică va declara acest lucru legitim în viitor (vezi alineatul 3). Articolul 139 permite, de asemenea, ca impozitele și taxele dar și alte „contribuții” la bugetul statului să fie stabilite prin lege, adică unilateral de către stat, la un anumit moment în viitor, oricând statul va decide că este necesar pentru „interesul public” și „utilitatea publică”.
Analizând critic articolul 32, „Dreptul la învățătură”, anume: „Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare.” observăm că pe lângă faptul că statul asigură drept la învățătură prin învățământ general, totodată obligă persoanele la învățătură prin învățământ general, în mod cert acest lucru fiind o contradicție – nu poți avea și dreptul și obligația la ceva în același timp pentru că dreptul presupune libertatea persoanei de a alege de a abandona sau nu un anumit bun sau serviciu apropriat legitim anterior (respectând principiile de apropriere naturală). În mod evident, statul constrânge persoanele să se supună unei instituții, încălcându-le dreptul natural de a alege modul în care să-și utilizeze resursele corporale („self-ownership”). Referitor la toate aceste presupuse drepturi la învățătură, „ceea ce nu se vede” (Bastiat 2007a) este că ele presupun implicit obligații pentru alte persoane să finanțeze cu resurse monetare proprii (alimentând prin impozite și taxe bugetul statului), sistemul de învățământ, încălcându-li-se dreptul natural de a utiliza respectivele resurse în orice alte scopuri legitime (care nu implică acte de agresiune împotriva altor persoane).
Similar, articolul 47 permite statului să exproprieze un grup social (partea nevăzută dar reală din punct de vedere economic) pentru a asigura altui grup social un „nivel de trai decent”. Acest nivel de trai decent ar fi atins prin respectarea presupuselor drepturi ale grupului beneficiar al redistribuirii resurselor expropriate: „Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de asistență socială, potrivit legii.” (al. 2) Statul nu produce nimic, tot venitul său fiind expropriat din sfera activității productive din piață. Statul nu poate scoate ex nihilo resurse pe care apoi să le distribuie pentru a asigura un trai decent pentru toți indivizii. Iar dacă statul ar putea să asigure decența traiului unor indivizi, el o poate face numai prin diminuarea traiului altora, altă posibilitate nu există. În plus, la nivelul structurii de stimulente, statul nu poate pretinde că stimulează într-adevăr creșterea nivelului de trai taxând grupul antreprenorilor și al celorlalte persoane angajate în producție și formare de capital. Adevărul este că mai degrabă stimulează grupurile beneficiare ale redistribuirii, stimulând consumul, non-producția și penalizând activitățile de producție cu rezultatul de așteptat al sărăcirii și scăderii nivelului de trai al tuturor. (vezi Hoppe, 1989)
Analiza Constituției poate fi extinsă și asupra celorlalte drepturi fundamentale dar și asupra obligațiilor definite. Nu pot fi analizate toate aici, însă se poate trage cu siguranță o concluzie plecând de la analiza de mai sus a celor mai importante precum și de la implicațiile acestora. Repetăm, miza discuției este dacă legislația fundamentală a statului cuprinde definiția drepturilor naturale de proprietate privată expuse în prima parte a lucrării, și dacă poate într-adevăr constitui astfel un adevărat reper juridic, universal și legitim pentru rezolvarea justă (corectă, imparțială, independentă, obiectivă) a disputelor în societate. După cum am văzut însă, Constituția, în definițiile drepturilor pe care declară că le garantează în mod egal pentru toți indivizii din societate (vezi art. 16, al. 1), o parte a indivizilor este expropriată cu forța pentru ca altă parte a populației (în primul rând statul) să beneficieze de bunurile expropriate (în mod evident, cei din urmă nu pot indica legătura intersubiectiv recognoscibilă între bunurile acumulate în urma redistribuirii și proprietatea privată deținută de fiecare dintre ei, astfel ei nu pot fi conform niciunui criteriu juridic real, proprietari de drept ai bunurilor expropriate). Mai vedem că presupusul criteriu „imparțial”, „obiectiv” și „drept” invocat prin Constituție pentru a pune în aplicare această expropriere urmează a fi definit ad hoc (spre exemplu, semnificațiile termenilor de „utilitate publică”, „despăgubire”, „integritate psihică”, „ordine publică”, „bune moravuri”, „siguranță națională”, „fidelitate față de țară”, „protecție socială”, „egalitate a șanselor”, „interesul național”, etc.) de Parlament sau Guvern (ori de câte ori Parlamentul îi deleagă autoritatea de a legifera) în urma emiterii unor legi organice sau a altor tipuri de acte normative și reglementări. Este evident că exproprierea de către autoritățile publice este considerată legitimă prin Constituție și, de asemenea, definițiile și prevederile referitoare la măsura exproprierii precum și la obligația cetățenilor de a plăti taxe, impozite, sunt formulate vag în unele părți, iar în altele sunt lăsate libere, toate acestea pentru a facilita interpretările politice ulterioare. Nu poate fi de mirare că articolele din Constituție care se referă la administrația publică centrală și locală (vezi capitolul V) permit ca înființarea, structura, atribuțiile lor să fie determinate prin lege organică (deci politic) de către Parlament.
În concluzie, articolul 124 din Constituție care se referă la înfăptuirea justiției, nu conține decât anumite mituri legate de imparțialitatea, egalitatea justiției și independența judecătorilor. Pentru că dacă „justiția se înfăptuiește în numele legii” (al. 1) iar legea fundamentală a statului pretinde că garantează dreptul la proprietate privată în același timp cu exproprierea unor persoane și redistribuția de resurse de la acestea către stat și alte grupuri care urmează a fi incluse politic (prin vot în Parlament sau direct prin decizii guvernamentale) printre cele cu „drepturi” de a beneficia de bunuri și servicii care nu le aparțin de drept, atunci imparțialitatea pretinsă de justiție este o pură fabulație. Iar dacă „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” (al. 3), din simplul fapt că judecătorii sunt supuși unei astfel de legi fundamentale sau unei legi rezultate în urma negocierilor și voturilor politice, decurge că judecătorii nu sunt decât subordonații politicului. De asemenea, decurge că instituția Curții Constituționale, „garantul supremației Constituției” (Art. 142, al. 1) este de fapt garantul deciziilor politice sub formă de legi și acte normative de toate tipurile, iar singura „rațiune” a verdictelor Curții cu privire la constituționalitatea sau neconstituționalitatea anumitor legi și acte normative emise de Parlament sau Guvern este de a legitimiza puterea statului în ochii opiniei publice chiar și atunci când punctual respinge ca neconstituțională o anumită lege sau act normativ (respingere de fapt sterilă pentru că legea în cauză este reexaminată și reformulată, fiind de facto, prin natura ei, politică).
Efecte economice, etice și sociale
Însă care ar fi contextul unui atare sistem legal și care ar fi mecanismele și consecințele sale la nivel social? Dat fiind sistemul legislativ al regimului actual, autoritatea de stat este singurul emitent de legi care reglementează relațiile dintre indivizi în sistemul social. Legislația votată în Parlament, ordonanțele de urgență ale Guvernului, precum și celelalte acte normative sunt adoptate reglementând drepturile și obligațiile indivizilor. Este modificată permanent modalitatea în care proprietarii își pot fi utiliza proprietatea lor dobândită legitim. Astfel, problema principală constă în faptul că definiția a ceea ce este permis și ce nu, se modifică aproape în fiecare zi cu fiecare act normativ intrat în vigoare. Ca urmare, planificarea acțiunilor individuale (la nivel social) într-un astfel de context devine dificilă – nu mai suntem siguri că ne vom duce la capăt acțiunile din moment ce dreptul de a acționa și decide cu privire la utilizarea proprietății noastre, este permis sau restricționat în funcție de legile adoptate sau abrogate în fiecare zi. Viitorul devine mult mai incert decât ar fi fost în absența legislației volatile. Prin legislația volatilă avem de-a face cu „short-run certainty of law”, așa cum este numită de juristul italian Bruno Leoni (1991: 80), aproape orice lege adoptată azi poate fi modificată mâine sau poate fi abrogată (sau într-un orizont de timp apropriat). Acest aspect constituie în sine posibilitatea apariției erorii în sistemul social, tocmai pentru că este imposibil de anticipat ce lege se va adopta, sau se va modifica sau se va abroga mâine. Incertitudinea crescută cu privire la viitor duce la creșterea preferinței de timp la nivel social. (Kinsella 1995: 152). „Chiar numai actul de a legifera – a legifera în sistem democratic – mărește gradul de incertitudine. În loc să fie imuabilă și astfel predictibilă, legea devine din ce în ce mai flexibilă și impredictibilă. Ceea ce este drept și nedrept astăzi poate nu va fi așa mâine. Viitorul va ține mai mult de hazard. În consecință, preferințele individuale de timp vor crește, consumul și orientarea pe termen scurt vor fi stimulate și în același timp respectul pentru toate legile va fi subminat sistematic iar delicvența va fi impulsionată (pentru că dacă nu există niciun standard de neschimbat cu privire la ceea ce este «drept», atunci de asemenea, nu există o definiție fermă a «delicvenței»)” (Hoppe 2001: 31)
În sistemul politic democratic, pozițiile de putere politică oferă controlul unei proprietăți publice provenite din activitățile productive anterioare ale societății. Problema principală cu care se confruntă sistemul democratic este faptul că indivizii aflați în pozițiile de control al proprietății publice și acționând ca administratori ai acesteia, și confruntându-se cu faptul că la sfârșitul unui mandat este plauzibil să-și piardă pozițiile de control politic, sunt stimulați tocmai de aceste circumstanțe să extragă cât mai multe beneficii prin redistribuția resurselor proprietății publice în interes propriu și în interesul grupurilor care au sprijinit și sprijină ascensiunea și menținerea pozițiilor politice actuale. (Hoppe, 2001: 48) În aceste condiții structurale, sistemul legislativ constituie cadrul instituțional de funcționare a redistribuției, și cum redistribuția resurselor prin instrumentul legislativ implică beneficiari și perdanți avem de-a face cu fenomenul jocului cu sumă nulă la nivel social. Instituționalizarea jocului cu sumă nulă implică la rândul său fenomenul hazardului moral al celor care profită de pe urma pierderilor suferite de ceilalți și care sunt stimulați să profite în continuare. (Hülsmann, 2006) Cu alte cuvinte, căutarea de privilegii prin legislație și conservarea acestora implică întotdeauna beneficii de partea grupurilor protejate de legislație și costuri care sunt suportate de alte grupuri sociale. Acest aspect creează o stare conflictuală în societate și conduce la competiție acerbă între grupuri pentru privilegiile oferite de legislație și putere. Toate grupurile se luptă pentru obținerea controlului asupra aparatului legislativ. Această competiție pentru privilegii produce o inflație de legi care reglementează aproape orice aspect al vieții în societate. Societatea devine dintr-o societate bazată pe antreprenoriat real și activități economice sănătoase, o societate de „rent-seeking” (Benson 2005) cu efectul general al abandonării activităților productive. Populația se orientează mai mult spre activități de lobby și de structurare a cererii pentru legi de protecție din partea statului, decât spre investiții și producție cu resurse proprii dobândite non-agresiv. (Hoppe 1989: 30-31) Ne confruntăm în această situație cu o schimbare a întregii structuri de caracter la nivel social: dinspre o societate cu indivizi orientați pe termen lung, indivizi productivi și angajați în jocuri cu sumă pozitivă, adică în schimburi reciproc avantajoase cu alți indivizi într-o rețea din ce în ce mai extinsă de diviziune a muncii, înspre o societate cu indivizi motivați de câștig pe termen scurt indiferent de consecințele asupra partenerului.
Încrederea dintre indivizi este redusă semnificativ, astfel aceștia devin rezervați sau chiar abținându-se de a intra în tranzacții cu ceilalți indivizi. Astfel, încrederea contractuală este subminată sistematic – persoanele nu se mai angajează în schimburi reciproc avantajoase (joc cu sumă nenulă) pentru că nu mai percep conservarea în timp a condițiilor stabilite și trasate ex ante de comun acord.
Revenind la distincția oppenheimeriană, am putea spune că indivizii se raportează din ce în ce mai mult la mijloace politice și din ce în ce mai puțin la mijloace economice pentru îndeplinirea scopurilor. Iar înțelegerea relației dinamice dintre mijloacele politice și cele economice înseamnă înțelegerea faptului că dezvoltarea primelor se produce neapărat în detrimentul celor din urmă. O societate axată pe mijloace politice tinde să submineze în ritm accelerat capitalul civilizațional construit de generații întregi cu eforturi și sacrificii majore. La ritmul accelerat al dezintegrării sociale contribuie și delicvența care înflorește într-un mediu social incert și conflictual în care preferința socială de timp atinge cote înalte iar jocul cu sumă nulă este instituționalizat prin utilizarea pe scară largă a mijloacelor politice mai degrabă decât a mijloacelor economice.
În loc de concluzie: instituții de drept într-o ordine socială a proprietății private
Incursiunea în teoria dreptului de proprietate privată și în interpretarea Constituției ne-a ajutat să înțelegem care este de fapt natura statului și a legii pe care acesta o impune în societate. Am aflat că legea fundamentală dar și celelalte legi subsumate sunt de natură politică servind puterea statului și nu satisfac criteriul imparțialității, deci nu pot sta la baza fundamentării unor reguli și norme juste în funcție de care să se judece dispute concrete dintre indivizi în societate. Pe lângă acest fapt, întregul statut al judecătorilor dar și modul de funcționare a instanțelor judecătorești sunt reglementate prin lege organică, deci, prin vot politic, transformând de facto judecătorii și instanțele de judecată în birocrați și agenții responsabile cu aplicarea legii dictate de la centrul puterii politice de către un grup. (Vezi art. 73, 125, 126, 133) Legislația statului și arhitectura instituțională de aplicare a acesteia sunt inerent conflictuale social.
Însă dacă prin lege înțelegem un sistem just de norme și reguli pentru a ghida comportamentul indivizilor în societate dar și un sistem just de aplicare a acestor norme și reguli, legea având ca scop principal evitarea conflictului interpersonal în societate, atunci doar o lege care își are izvorul în dreptul natural de proprietate privată poate fi într-adevăr legitimă. Cu alte cuvinte o astfel de lege și sistemul de aplicare adecvat ei, trebuie să fie în acord complet cu principiile aproprierii juste expuse la începutul lucrării. Fără această condiție de bază, scopul adevărat al legii este confiscat. Un astfel de sistem legal just este posibil numai într-o ordine socială a proprietății private în care judecătorii, curțile judecătorești sunt selectate voluntar de persoanele care cer rezolvarea justă a disputelor. Această viziune nu este doar o deducție logică ci poate fi ilustrată istoric prin: evoluția legii comerciale în Evul Mediu (Benson, 2007), evoluția legii și a instituțiilor juridice în Irlanda medievală (Peden, 1997), Islanda medievală (Friedman, 1979), rezolvarea disputelor în primele comunități religioase din perioada colonială americană (Auerbach, 1983), etc. În cadrul sistemelor legale dezvoltate în aceste societăți, recunoașterea drepturilor de proprietate privată stau la baza demersului de a descoperi regulile în funcție de care persoanele specializate, alese voluntar de părțile aflate în conflict, oferă soluții la litigii. Proceduri specifice ca arbitrajul și medierea erau utilizate pentru a oferi soluții la conflicte, iar stimulentul principal pentru atingerea profesionistă, rapidă a soluțiilor juste era constituit de reputația persoanelor specializate în rezolvarea disputelor (judecătorii). Alegerea judecătorilor, mediatorilor era deschisă, liberă, astfel doar judecătorii într-adevăr competenți, cu experiență dovedită, ținută morală, reputație, imparțialitate, erau selectați de ambele părți aflate în conflict. Judecătorii nu erau „inamovibili” prin decizie politică, așa cum se întâmplă în actualul sistem, ci chiar răspundeau ei înșiși cu proprietățile lor pentru orice decizie greșită, pe lângă costurile reputaționale implicate. Refuzul medierii sau arbitrajului sau refuzul de a se supune deciziei finale a mediatorilor, judecătorilor constituia un afront la adresa întregii comunități, cel care refuza fiind respins, ostracizat de întreaga comunitate.
Cu alte cuvinte, legea apare și se dezvoltă „orizontal” în societate și nu pornește de la o autoritate, constituită unilateral, nereprezentativă. Realitatea istorică indică faptul că legislația dezvoltată autoritar a fost posibilă doar în condițiile post-monopolizării sistemului legal (existent într-o ordine socială pe baze voluntare), de către stat. Este posibilă o alternativă mult mai bună în acest moment, atât la nivel conceptual, cât și în practică având în vedere puzderia de sisteme de reguli apărută spontan (în diverse domenii, asociații, rețele), la sistemul de reguli impus de către stat.
[O variantă a acestui articol a fost publicată în volumul „Colocviul Național de Științe Sociale – ACUM 2010”]
Ilustrație de Răzvan Mihalcea.
Referințe bibliografice
Auerbach, Jerold S. (1983). Justice Without Law? Resolving Disputes Without Lawyers. Oxford: Oxford University Press.
Barnett, Randy E. (1978). Toward a Theory of Legal Naturalism, Journal of Libertarian Studies, 2:2, 97-107.
Bastiat Frédéric (2007a). That Which is Seen and That Which is Not Seen. În Frédéric Bastiat. The Bastiat Collection. Vol. 1. (pp. 1-48). Auburn: The Ludwig von Mises Institute.
Bastiat Frédéric (2007b). The Law. În Frédéric Bastiat. The Bastiat Collection. Vol. 1. (pp. 49-94). Auburn: Ludwig von Mises Institute.
Benson, Bruce L. (1989). Enforcement of Private Property Rights in Primitive Societies: Law Without Government, The Journal of Libertarian Studies, 9, 1, 1-26.
Benson, Bruce L. (1990), Customary Law with Private Means of Resolving Disputes and Dispensing Justice: A Description of a Modern System of Law and Order without State Coercion, The Journal of Libertarian Studies, 9, 2, 25-42.
Benson, Bruce L. (1991), Reciprocal Exchange as the Basis for Recognition of Law: Examples from American History, 10, 1, 53-82.
Benson, Bruce L. (2005). Regulation, More Regulation, Partial Deregulation, and Reregulation: The Disequilibrating Nature of a Rent-Seeking Society. În P. Kurrild-Klitgaard (ed.), The Dynamics of Intervention: Regulation and the Redistribution in the Mixed Economy. (pp. 105-145). Oxford: Elsevier.
Benson, Bruce L. (2007). The Enterprise of Customary Law, Mises Daily Article, http://mises.org/daily/2542.
Block, Walter, Hoppe, Hans-Hermann. (2002). On Property and Exploitation, International Journal of Value-Based Management, 15, 225-236.
Constituția României. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339&idl=1.
Friedman, David. (1979). Private Creation and Enforcement of Law: A Historical Case, The Journal of Legal Studies, 8, 399-415.
Hayek, Friedrich A. von. (1998). Law, Legislation and Liberty. Vol. I. London: Routledge.
Hoppe, Hans-Hermann (1989). A Theory of Socialism and Capitalism. Economics, Politics and Ethics. Boston: Kluwer Academic Publishers.
Hoppe, Hans-Hermann (2001). Democracy The God that Failed. The Economics and Politics of Monarchy, Democracy and Natural Order. New Brunswick: Transactions Publishers.
Hoppe, Hans-Hermann (2005) Elitele naturale, intelectualii și statul, Institutul Ludwig von Mises România, traducere și adaptare de Dan Cristian Comănescu. http://mises.ro/248/.
Hoppe, Hans-Hermann, (2006), The Economics and Ethics of Private Property. Studies in Political Economy and Philosophy. Auburn: Ludwig von Mises Institute.
Hülsmann, J. G. (2004). The A Priori Foundations of Property Economics, The Quaterly Journal of Austrian Economics, 7, 4, 41-68.
Hülsmann, J. G. (2006). The Political Economy of Moral Hazard, Politická Ekonomie, 1, 35-47.
Kinsella, Stephan N. (1995). Legislation and the Discovery of Law in a Free Society, Journal of Libertarian Studies, 11, 2, 132-181.
Kinsella, Stephan N. (1999). Knowledge, Calculation, Conflict and Law, The Quaterly Journal of Austrian Economics, 2, 4, 49-71.
Kinsella, Stephan N. (2003). A Libertarian Theory of Contract: Title Transfer, Biding Promises, Inalienability, The Journal of Libertarian Studies, 17, 2, 11-37.
Kinsella, Stephan N. (2008). Against Intellectual Property. Auburn: Ludwig von Mises Institute.
La Boétie, Etienne de. (2000). Discurs asupra servituții voluntare. București: Antet.
Leoni, Bruno, (1991). Freedom and the Law. Indianapolis: Liberty Fund.
Locke, John (1999), Al doilea tratat despre cârmuire, Nemira, București.
Mises, Ludwig von. (1996), Human Action. A Treatise on Economics. San Francisco: Fox & Wilkes.
Mises, Ludwig von (2006). Birocrația și imposibilitatea planificării raționale în regim socialist, București: Institutul Ludwig von Mises România.
Nock, Albert Jay. (1950). Our Enemy, The State. Caldwell: The Caxton Printers.
Oppenheimer, Franz (1926). The State. Its History and Development Viewed Sociologically. New York: Vanguard Press.
Peden, Joseph R. (1977). Property Rights in Celtic Irish Law, Journal of Libertarian Studies, 1, 2, 81-95.
Rothbard, Murray N. (1997a). Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics. În Murray N. Rothbard. The Logic of Action One (pp. 211-255). Cheltenham, UK: Edward Elgar.
Rothbard, Murray N. (1997b), Law, Property Rights and Air Pollution. În Murray N. Rothbard. The Logic of Action Two (pp. 121-170). Cheltenham, UK: Edward Elgar.
Rothbard, Murray N. (1998), Ethics of Liberty, New York: New York University Press.
Rothbard, Murray N. (2006). For a New Liberty. Auburn: Ludwig von Mises Institute.
Rothbard, Murray N. (2009). The Anatomy of the State. Auburn: Ludwig von Mises Institute.
Spencer, Herbert. (1960). The Man Versus the State. Caldwell: The Caxton Printers.
Spooner, Lysander (1972). No Treason: The Constitution of No Authority. În Lysander Spooner. Let’s Abolish Government (pp. 9-55). New York: Arno Press & The New York Times.
