Este una dintre cele mai răspândite obiecții aduse ideii de apărare privată, dacă nu cea mai populară. Pot admite că o competiție între agenții voluntare de protecție va crește calitatea și reduce prețul serviciului în raport cu serviciile de apărare monopoliste de stat. Ce facem însă când avem un conflict între clienții a două agenții diferite, când agenția lui A crede că B l-a furat pe A, iar agenția lui B nu recunoaște sentința? Nu vom avea un conflict violent între cele două agenții, un război civil? Este motivul pentru care liberali clasici ca Ayn Rand sau Robert Nozick resping anarhocapitalismul, ideea privatizării funcției de protecție a statului, și aderă la liberalismul clasic unde funcția de apărare e asigurată de stat.
În acest scenariu standardul este omogen, universal, diferă doar interpretarea standardului pe un caz. Legea este aceeași, dar există dezacorduri asupra interpretării unui caz. Putem avea și situația în care standardul nu este universal, în care agenții de protecție diferite operează pe standarde diferite, în care unii sunt conservatori, alții leftiști, alții libertarieni etc, situație analizată îndeosebi de David Friedman, Rothbard având în vedere în principal o societate cu un standard universal, libertarian.
Într-adevăr, dacă avem în vedere un singur stat, riscul conflictului între agenții nu există pentru că n-am mai multe agenții, statul fiind un monopol în producția de apărare, un producător unic și coercitiv de apărare. Există o singură decizie validă, cea dată de stat. Însă e ca și cum aș spune că un avantaj al comunismului e că nu există conflicte între firme private pentru că nu există firme private, factorii de producție fiind socializați și toate firmele fiind de stat sau că în comunism nu există crize economice de tip avânt / prăbușire pentru că nu există firme. Absența acestui tip de conflict nu face sistemul acceptabil.
Problema conflictului între agenții de protecție există însă la nivel global. Aceasta e forma pe care o ia problema conflictului între agenții de protecție, statele fiind în stare de anarhie la nivel internațional deoarece nu avem încă un stat global, hegemonic. Rothbard spune că oamenii care vor evitarea anarhiei producției de apărare în plan internațional ar trebui să ceară prin logica lor un stat global.
Să pornim cu o situație neproblematică. Un român face o crimă în Bulgaria sau invers. Cum rezolvă statele problema? Începe un război de anihilare între ele? Nu, statele își recunosc reciproc sentințele. Românul e judecat în Bulgaria și tribunalul din România recunoaște sentința sau invers. Sau se apelează la extrădare, deși Rothbard spune că e mai probabil ca sentința să se dea la tribunalul victimei.
Ce se întâmplă însă când românii cred că românul e nevinovat iar bulgarii cred că e vinovat? Începe un război între cele două state? Nu, merg la un terț, la o Curte de Justiție Internațională. Aceasta este și soluția libertariană, doar că aceasta are avantajul că avem mai multe agenții de tip CEDO și mai aproape. Nu trebuie să merg peste mări și țări pentru un apel. Într-o societate liberă există curte de apel și chiar mai multe, spre deosebire de stat, unde avem o curte supremă de justiție sau mai încolo una internațională.
Așadar, o cale de a rezolva conflictul între agenții de protecție e via un terț, via o a treia agenție de protecție stabilită dinainte sau chiar și după. Așa cum conflictul între indivizi e rezolvat via o agenție, conflictul între agenții e rezolvat via o altă agenție. Iar cele două se obligă să recunoască sentința. Nu avem un regres la infinit pentru că agențiile nu sunt de acord cu nicio decizie. Și agențiile vor cât mai repede o soluție. Dacă ar prefera așteptarea, statul răspunde mai bine acestei preferințe privind absența celerității proceselor.
Un conflict violent între agenții nu e exclus. Însă e mult mai puțin probabil. E puțin probabil și în lumea actuală, darmite într-un scenariu competitiv unde clienții unei agenții au libertatea să se mute la altă agenție. Conflictul e mai evitabil pentru că e bad for business. Agențiile conflictuale sunt evitate de clienți. Acum cetățenii ruși sau ucraineni care nu sunt de acord cu războiul sunt clienți captivi, nu pot apela la agenții de protecție alternative, statul fiind un provider monopolist de apărare pe un teritoriu. Dincolo de aceasta, problema conflictului între agenții de protecție nu este insolubilă și ea are o rezolvare simplă, vizibilă chiar și pentru relațiile între statele contemporane.
