Occidentul este din ce în ce mai îngrijorat de performanțele Chinei în materie de exporturi, deoarece companiile chineze câștigă rapid cote de piață în industriile ecologice și de înaltă tehnologie. Recent, secretarul Trezoreriei SUA, Janet Yellen, a acuzat China de supracapacitate industrială și a îndemnat europenii să reacționeze în comun la practicile acesteia din urmă care sunt străine de mecanismele pieței. China este acuzată că inundă piețele internaționale cu produse ieftine și de bună calitate, în principal datorită subvențiilor industriale. SUA și aliații lor intensifică măsurile protecționiste, cum ar fi tarifele punitive, controalele tehnologice și consolidarea propriilor politici industriale. Dar, dacă Occidentul se înșală, iar China oferă în primul rând stimulente mai bune pentru a munci, a economisi și a investi?
Supracapacitatea stimulează exporturile de vehicule electrice ale Chinei?
Vânzările de vehicule electrice chinezești în Europa au crescut la aproximativ 20% din piață în 2023 și urmează să ajungă la aproximativ un sfert în 2024. Atât SUA, cât și UE au impus tarife vamale ridicate pentru exporturile de vehicule electrice din China, acuzând China de supracapacitate industrială. Dacă ar fi adevărat, aceasta ar însemna că producătorii chinezi folosesc prețuri de dumping pentru a vinde producția excedentară în străinătate. Dar nu este așa, deoarece prețul unei mașini electrice a fost aproape jumătate în China decât în SUA și Europa în 2023. De fapt, vehiculele electrice chinezești se vând la prețuri mult mai mari pe piețele occidentale (tabelul 1) și este probabil să beneficieze de marje de profit sănătoase chiar și după introducerea noilor tarife.
Tabelul 1: Prețul modelelor EV pe anumite piețe
De asemenea, se afirmă că supracapacitatea din sectorul chinez al vehiculelor electrice a fost stimulată în mod incorect de politica industrială și de subvențiile generoase. Analiștii critică subvențiile la achiziție acordate de China (reducerea aprobată pentru cumpărători și scutirea de impozitul pe vânzări), dar SUA și UE au fost mai generoase decât China la acest capitol. Subvențiile medii pentru achiziția de vehicule electrice în China au scăzut treptat de la aproximativ 2.300 EUR la 1.300 EUR între 2010 și 2022 și au fost eliminate în 2023. Sprijinul total mediu pe vehicul a scăzut la aproximativ 4.600 USD în 2023, ceea ce este mai puțin decât creditul fiscal federal din SUA de 7.500 USD și stimulentele din țările europene.
Potrivit analiștilor CSIS, China a cheltuit până acum aproximativ 230 de miliarde USD pentru a stimula sectorul vehiculelor electrice. China elimină însă treptat subvențiile, care au scăzut substanțial de la peste 40% din vânzările totale la doar 11,5% în 2023. În același timp, pentru a recupera decalajul, SUA intenționează să își majoreze și mai mult ajutorul pentru sectorul vehiculelor electrice, cu o sumă estimată la 174 de miliarde USD în cadrul Legii privind reducerea inflației (IRA). În cele din urmă, totalul subvențiilor IRA ar putea ajunge să fie de 3 ori mai mare, cu credite fiscale pentru vehiculele electrice de până la 390 miliarde USD și subvenții directe de 130 miliarde USD. Dar, în timp ce subvențiile pentru vehiculele electrice din China sunt în mod constant aduse în centrul atenției, cele din Occident sunt ascunse sub preș.
Cât de importante sunt subvențiile industriale?
Același lucru este valabil și în ceea ce privește sprijinul public pentru întreaga activitate industrială. Un studiu CSIS citat pe larg estimează subvențiile din China la aproximativ 248 miliarde USD sau 1,7% din PIB în 2019, ceea ce este de două-trei ori mai mult decât în alte economii importante (graficul 1). Cu toate acestea, în termeni nominali, subvențiile de 84 de miliarde USD (0,4% din PIB) nu sunt neglijabile nici în SUA. Iar, cu 262 de miliarde USD (1,7% din PIB), în ansamblul UE, subvențiile industriale sunt aproape la același nivel în Europa ca în China.
Graficul 1: Cheltuielile pentru politica industrială în principalele economii (2019)
Conform studiului CSIS, majoritatea instrumentelor de sprijin din China (subvenții directe și credite sub nivelul pieței) merg către întreprinderile de stat. Cu toate acestea, întreprinderile de stat reprezintă doar aproximativ 10% din exporturi, ceea ce înseamnă că, subvențiile industriale nu au o contribuție directă hotărâtoare la competitivitatea Chinei. Majoritatea experților par să exagereze atât dimensiunea, cât și rolul subvențiilor chineze pentru a susține o politică industrială mai activă în Occident. Într-adevăr, politica industrială este din nou la modă în întreaga lume, cu o creștere abruptă a intervențiilor de acest tip în ultimii ani. Țările cu venituri ridicate, care dispun de mai multe resurse fiscale, sunt în fruntea acestei tendințe. Administrația Biden a lansat mai multe programe oneroase care depășesc 2.000 de miliarde de dolari pentru a relansa industriile ecologice și de înaltă tehnologie. În Europa, Mario Draghi dorește să pună mai multe investiții publice și un „Acord industrial” în centrul revitalizării creșterii productivității economice în UE.
Este politica industrială răspunsul corect?
Există argumente solide împotriva politicii industriale, cum ar fi lipsa de cunoaștere a pieței de către factorii de decizie birocratici, capturarea deciziilor de către grupuri de interese speciale, costurile mari văzute și nevăzute, împreună cu o experiență istorică sub așteptări, plină de eșecuri. Însă aceste aspecte sunt acum trecute cu vederea, susținându-se că politicile industriale anterioare nu au fost bine orientate. China este prezentată drept „adevăratul exemplu” de politică industrială, fără o înțelegere adecvată a caracteristicilor sale specifice.
Potrivit autorilor Garcia-Herrero și Schindowski (2024), politica industrială a Chinei diferă de cea a unei economii de piață, datorită intervențiilor guvernamentale semnificative prin intermediul sectorului întreprinderilor de stat. Companiile private au fost în mod tradițional dezavantajate în raport cu întreprinderile de stat prin taxe arbitrare, amenzi și extorcare de fonduri și credite mai scumpe. In China, politica industrială este în primul rând un instrument de atenuare a acestui dezavantaj și de direcționare a capitalului privat către obiectivele strategice ale statului. În plus, politica industrială nu a fost benefică pentru creșterea productivității, deoarece favorizează clientelismul și legăturile omniprezente dintre funcționarii guvernamentali și întreprinderile mari, în detrimentul IMM-urilor mai productive, dar care nu au legături politice. Alte lucrări subliniază, de asemenea, că experiența Chinei în materie de politică industrială este, în cel mai bun caz, mixtă, în timp ce subvențiile masive de stat au condus la numeroase eșecuri.
În același timp, China reușește să domine nu numai piața globală emergentă a vehiculelor electrice, ci și întreaga producție globală de tehnologii ecologice, inclusiv turbinele eoliene, panourile solare și bateriile auto. Toate aceste sectoare au făcut obiectul unor investigații recente privind subvențiile și prețurile de dumping, alături de alte sectoare tradiționale, precum oțelul, aluminiul și construcțiile navale. Conform unor studii recente, China deține o poziție dominantă pentru aproape 600 de produse din cele 5.000 de pe piețele globale de export, în special în sectoarele produselor electronice, textile / îmbrăcăminte, încălțăminte și mașini. Acest lucru nu este egalat de nicio altă țară. Odată dobândite, pozițiile dominante au persistat în timp, ceea ce înseamnă că industriile au rămas foarte competitive chiar și după încetarea subvențiilor. Este evident că această situație reflectă factori mai importanți, mai degrabă decât o schemă uriașă de subvenționare încrucișată în cadrul politicii industriale, așa cum susțin experții mainstream. Având în vedere că ponderea remunerării muncii în PIB se situează la aproximativ același nivel ca în SUA, argumentele în favoarea dumpingului social par, de asemenea, slabe.
Impozitele reduse și acumularea rapidă de capital sunt esențiale
China a înregistrat o performanță economică impresionantă de la accelerarea reformelor orientate spre piață și aderarea la OMC în 2001. În prezent, economia sa asigură o treime din producția mondială manufacturieră, față de mai puțin de 10% în 2003, și domină numeroase sectoare tehnologice avansate. Acest lucru a fost posibil datorită acumulării rapide de capital, alimentată de rate foarte ridicate ale economiilor și investițiilor, acestea din urmă depășind 40% din PIB timp de aproximativ două decenii (comparativ cu 25% din PIB în medie la nivel mondial).
Este probabil ca unele investiții să fi fost alocate în mod necorespunzător de către sectorul prea mare al întreprinderilor de stat, de eșecurile politicii industriale sau de bula imobiliară. Cu toate acestea, investițiile productive au fost suficiente pentru a asigura o creștere notabilă a stocului de capital, reflectată de creșterea accelerată a automatizării și a densității roboților, China ajungând din urmă SUA, Japonia și Germania (graficul 2). Împreună cu progresul constant în materie de inovare, unde China a depășit Japonia și reduce treptat decalajul față de UE, acest lucru consolidează creșterea ridicată a productivității și exporturile ieftine de produse manufacturate.
Graficul 2: Densitatea roboților în 2016 și 2022
Acest lucru este în primul rând rezultatul unui stat social de dimensiuni reduse, China alocând aproximativ 8% din PIB pentru cheltuieli sociale, o fracțiune din nivelul din SUA (20%) și Germania (25%). Deși China a eradicat sărăcia extremă, nu încearcă să exploateze clasa bogată și clasa de mijloc prin redistribuirea ridicată a veniturilor. Spre deosebire de Occident, povara fiscală redusă și progresivitatea limitată a sistemului său fiscal încurajează participarea puternică a forței de muncă, programul lung de lucru și gradul ridicat de economisire. Chinezii lucrează în medie aproximativ 2.170 de ore pe an (cu aproximativ 25% mai mult decât în SUA și cu 50% mai mult decât în Germania).
În general, China redistribuie doar aproximativ 28% din PIB prin cheltuielile guvernamentale totale, față de o medie de 42% în țările OCDE și aproape 50% din PIB în Europa de Vest. Acest lucru explică succesul economic al Chinei și nu slaba sumă de 0,5-1% din PIB pe care poate o cheltuie în plus pentru politica industrială, cu rezultate îndoielnice. Economiile occidentale au dezvoltat o predilecție pentru impozitarea progresivă a veniturilor, penalizându-i pe cei mai întreprinzători și harnici membri ai societății, descurajând munca, economisirea și investițiile. Chiar și atunci când se acordă subvenții industriale generoase, cum ar fi pentru sectorul nou înființat al bateriilor auto, producătorii autohtoni tot nu pot concura cu competitorii asiatici mai agili.
În concluzie, argumentul politicii industriale este doar o perdea de fum folosită de economiștii socialiști pentru a acoperi ineficiențele redistribuirii guvernamentale mult mai mari din Occident. Aceasta din urmă este utilizată pentru a subvenționa nu numai întreprinderile, ci și persoanele fizice, prin intermediul unui sistem uriaș de asistență socială și al unei game supradimensionate de servicii publice. Chiar mai rău, o mare parte a cheltuielilor publice este finanțată prin creșterea datoriilor și prin tiparniță. Copierea politicilor industriale ale Chinei nu va contribui la rezolvarea acestei probleme fundamentale, ci o poate chiar agrava.
