Chinezii au declanșat criza energiei solare în Statele Unite. Fabricile americane de panouri fotovoltaice au început să se închidă, aparent pentru că în China se produce mai ieftin și pentru că în această perioadă chinezii fac dumping, din cauza excesului de capacitate.
Chinezii și eficiența lor de invidiat sunt, însă, doar o parte a problemelor energiei solare și s-ar putea specula că acei antreprenori care au investit în fabricile de panouri fotovoltaice din China sunt și ei, alături de investitorii din alte țări, victimele unor anticipări politice eronate mai degrabă decât ai grabei. E foarte puțin plauzibil ca cei care au de luat decizia alocării unor milioane într-o industrie sau alta să se pripească feciorelnic și mult mai probabil să își facă unele calcule reci în care să includă rațiuni economice, dar și politice atunci când e cazul. Iar în cazul energiilor regenerabile, în general și al electricității obținute din panouri fotovoltaice, în special, este foarte mare nevoie de calcule politice, pentru că acestea sunt sectoare care ar înregistra pierderi uriașe piața liberă.
Dar ecologismul este pe val, politicienii promit ecologie cu toptanul, iar antreprenorii văd șansa de a se acoperi cu o cascadă de profituri verzi din fonduri publice. Rolul economistului în această schemă este să se întrebe ce se pierde atunci când se câștigă energie verde. Pentru că, așa cum atrăgea atenția veșnic actualul Frédéric Bastiat, dat fiind că economia se preocupă de resursele rare și de importanța relativă pe care o dau oamenii fiecăreia prin alegerile pe care le fac zilnic, atunci când se vede înlocuirea unei vitrine sparte și câștigul unui geamgiu, trebuie să nu se piardă din vedere profitul pierdut al unui croitor și cum o bucată de stofă nu se mai face costum.
Argumentul lui Bastiat este sâmburele economiei politice. Orice plan al statului trebuie supus „testului Bastiat” și exact asta au făcut doi economiști în cazul energiei verzi. Mai întâi, Robert Murphy a analizat câteva studii care susțin că implicarea statului în energiile verzi vor salva planeta și, în plus, vor crea multe locuri de muncă, evident verzi, și vor atrage investiții private suplimentare, iar acestea, la rândul lor, vor scoate economia din criză. Replica lui Murphy la aceste demonstrații de eco-keynesism se poate rezuma astfel: „That’s crazy!”
Chiar dacă ar fi adevărat că tehnologiile convenționale cauzează schimbarea climatică, chestiune controversată la rândul ei, trecerea la energiile verzi implică pierderi și nu va fi făcută de bunăvoie și prin calcul economic. Un loc de muncă verde creat de stat este creat prin taxe care, dacă ar fi rămas la proprietarul lor legitim, ar fi capacitat probabil crearea unui alt loc de muncă. Apoi, pentru ca banii redistribuiți de stat spre sectorul verde să ducă la crearea netă, cel puțin pe termen scurt, a unor locuri de muncă trebuie să existe lucrătorii specializați pentru asemenea locuri de muncă și, mai mult, acești lucrători ar trebui să fie șomeri la momentul intervenției:
Putem afla din studiul critic la care Robert Murphy este coautor și că în S.U.A. nivelul federal al subvențiilor pentru energii regenerabile a fost de 4,875 miliarde de dolari, din totalul de 16,6 pentru producerea energiei electrice. Nici o subvenție nu are justificare economică, dar ca să înțelegem cât de adâncă este nu criza, ci coma pacientului verde, trebuie să vedem cât de disproporționat este acest sprijin:
„On an absolute dollar basis, renewables receive over twice the level of subsidies compared with conventional energy sources. And on a dollar per Btu or MWh basis, the level of subsidy of renewable energy is orders of magnitude (more than 100 times) greater than levels for conventional energy.”
Un alt economist care a efectuat testul Bastiat, de data asta pe Spania, este Gabriel Calzada. Studiul pe care l-a coordonat a fost motivat de anvergura aventurii verzi în care a fost târâtă Spania guvernului Zapatero și de iminența unei aventuri similare avându-i pe administrația Obama și S.U.A. drept protagoniști:
Din dorința de a achiesa la ecologismul UE, care la rândul ei și-a asumat sarcinile trasate prin Protocolul Kyoto, Spania a făcut salturi uriașe pentru atingerea unui obiectiv secundar, furnizarea în anul 2020 a 20% din energia națională din surse regenerabile (de la un nivel de 8,7% în 2005). Studiul lui Calzada și al colectivului său arată cum din 2004, prin acordarea mai multor tipuri de sprijin de stat, Spania a ajuns un lider european și mondial în energii alternative.
Cel mai remarcabil sprijin de stat este garantarea unor prețuri minime pentru diferitele tipuri de energie regenerabilă. Astfel, prețul garantat pentru energia fotovoltaică a fost legiferat în 2004 la un nivel cu 575% peste un curs mediu de referință (și acesta fixat de stat la niveluri mult peste prețul „pieței”), iar pentru energia eoliană la un nivel cu 90% peste. Din 2007 s-a schimbat modul de fixare al prețului, dar nivelurile au rămas cu foarte mult peste cele ale pieței energiei convenționale. Pentru o imagine completă a intervenționismului din acest sector, ar trebui menționat că piața energiei convenționale este la rândul ei departe de a fi liberă, din motive pe care nu le mai amintesc.
Așa cum arată Ludwig von Mises, fixarea unui preț minim pentru un bun duce la creșterea producției bunului respectiv și atrage investiții suplimentare în sector. Investitorii nou veniți vor licita la furnizorii factorilor de producție ai bunului și vor aduce odată cu aceasta creșterea prețurilor pentru factorii de producție. Secvența se repetă și pe piețele factorilor de producție ai factorilor de producție și tot așa, chiar și până în China.
Ceea ce și-a dorit guvernul Zapatero prin politica sa a fost favorizarea energiei solare și, mai exact, a micilor producători:
„The current retributive framework aims to considerably increase the deployment of photovoltaic installations with the purpose of achieving the market penetration agreement with the European Union for the electricity (20%) and broader energy (12%) markets, all while giving preference to the smaller investors. To that end, a scheme of progressive regulated rates is established according to the size of the plant: 575% above the mean reference rate (TMR32) during the first 25 years of operation for plants up to 100 kW. Higher capacity plants, however, are penalized with a retribution over the TMR of “only” 300% in the first 25 years.” (p. 12-13 a studiului)
Și, într-un anumit sens, așteptările i-au fost depășite: de la o capacitate instalată de 12 MW de energie solară în 2004, s-a ajuns la o capacitate estimată la 3.464 de MW în 2008, iar profiturile garantate de stat au atras mulți investitori, însă nu specializați și nici mici, așa cum dorea politica de stat:
„Indeed, in order to take advantage of the 575% over TMR, “solar farms” of various MW started to proliferate, motivated by businesses which ran these installations under several clients’ names, usually assigning to each one less than the 100kW limit. Thus, these firms could manage a big solar farm (for example, 10MW) connected by a series of transformers up to 100kW each.
In short, such artificial subsidy schemes encourage massive inefficiencies, which increase the “renewable” requirements’ economic cost.
Not surprisingly, the annual growth rate of plants of up to 100 kW reached 122% both in 2004 and 2005, and 215% in 2006, with photovoltaic capacity going from 9 MW at the beginning of 2004 to 140 MW at the end of 2006. Regarding plants above 100 kW, these start out at 3 MW at the beginning of 2004 and end up with 5 MW in 2006.
It is within this context that many a rent-seeker began to reel in such a juicy catch, from large family estates, venture capital and large corporations (Repsol, Iberdrola, Gamesa) to large financial institutions (BBVA, Banco Santander, La Caixa, CAM, Barclays, Deutsche Bank, etc.) willing to loan money to secure state-guaranteed returns.”
Rețeaua națională de energie (R.E.E.) are obligația de a cumpăra energia verde de la cei care se conectează la rețea, așadar pentru un timp nu a existat nici o opreliște de cantitate sau de preț în pentru cine dorea să tragă un tun verde. Balonul solar a fost, în opinia autorilor, umflat și mai mult de politica generală de credit ieftin care a caracterizat perioada respectivă. Se poate observa cum expansiunea ex-nihilo a creditului a fost alocată de către sistemul bancar cu precădere către acest paradis financiar.
Găsim în studiu o utilă ilustrare a calculului politic despre care vorbeam mai sus: alocarea a 100.000 de euro ca fonduri proprii reprezentând 30% dintr-un credit investit într-o fermă de panouri fotovoltaice promitea, după 25 de ani de prețuri garantate de stat (care între 2004 și 2008 au fost de 6,8 până la 10,9 ori mai mari decât prețul de piață), să aducă o sumă totală de 5.065.782 de euro.
Nu ar trebui să fie de mirare, în aceste condiții, că „deficitul tarifar”, adică suma primelor de plătit energiilor regenerabile (de către Rețeaua națională, care a recurs la lansarea de obligațiuni pentru finanțarea deficitului), a explodat de la un an la altul. Mai mult, în 2008 investițiile au fost accelerate de anticipările unei schimbări a politicii în sensul înăspririi condițiilor pentru „întârziați”, ceea ce a făcut ca numai în acel an să se instaleze un estimat 83,3% din capacitatea totală.
Așadar, până în 2008, politica verde a consumat aproape 29 de miliarde de euro sub formă de subvenții (din care deficitul tarifar s-a ridicat la aproximativ 8 miliarde), iar investițiile redirecționate de la utilizări mai importante pentru economie au însumat aproape 32 de miliarde de euro.
Dincolo de costurile mari de producție, energia regenerabilă, în special cea solară, nu prea este de folos unui sistem care are nevoie de o capacitate constantă. Din acest motiv, cu toate că agresivitatea politicii spaniole promite să își atingă obiectivul trasat la Bruxelles din punct de vedere al capacității instalate, cantitatea de energie verde furnizată este mult sub așteptările politice și la fel este și numărul de locuri verzi de muncă.
Dacă Obama sau Zapatero își propun să dea de lucru șomerilor cu astfel de scheme, atunci, așa cum spune Mises, și-au ales mijloace neadecvate pentru atingerea scopului. Toată redistribuția estimată mai sus a dus în Spania la angajarea a 0,2% din forța de muncă. Iar pentru fiecare loc de muncă obținut prin investițiile în producția de energie electrică din surse regenerabile, piața liberă ar fi creat alte 2,2. Fiecare megawatt de energie verde a însemnat renunțarea la 5,28 locuri de muncă, în medie, altundeva în economia liberă, iar în cazul fermelor de panouri solare un megawatt instalat a „distrus” 8,99 locuri de muncă.
Bineînțeles, toate aceste calcule sunt mai mult sau mai puțin tarate de problemele măsurării și agregării din conturile naționale. Dar argumentul calitativ al lui Bastiat rămâne de neclintit.
Acest raport nu a rămas fără ecouri. A fost bine receptat în publicații precum The Washington Post sau The Economist. Pe de altă parte, National Renewable Energy Laboratory l-a acuzat de „neajunsuri” precum acestea:
„The authors assume that a dollar spent by the government is less efficient than a dollar spent by private industry and that it crowds out private investment. Government spending may be more or less efficient than private investment. To the extent that government spending is a correction for market failures (e.g., existing fossil fuel subsidies, environmental externalities), it is less likely to represent an inefficient allocation of resources. Furthermore, there is no justification given for the assumption that government spending (e.g., tax credits or subsidies) would force out private investment.”
Criticile au culminat când un ziar de mare tiraj din Spania, Público, a considerat necesar să îi acorde în 19 iulie 2009 prima pagină și încă alte trei, în care l-a acuzat că „a știrbit marca verde a Spaniei” și prin aceasta a lovit în noile industrii verzi spaniole care mizau pe un boom al exportului de echipamente în S.U.A. Printre multe neadevăruri, în acest articol este admisă o victorie simbolică a ideilor sănătoase obținută într-un epicentru mondial al ecologismului de stat: din spusele unui consilier de mediu din Washington, Obama a renunțat la a face referire la modelul spaniol în discursurile sale.
În concluzie, criza energiei solare din Statele Unite pare să fie mai degrabă cauzată de apatia cererii de stat:
„The buzz remained focused on the size of the U.S. market, with all eyes set on the anticipated announcement of the Department of Energy loan guarantee program. Due to the slow drag of the stimulus package announcements in the U.S., module vendors and suppliers we spoke with were already focused on the U.S. market in 2H 2010.”
Dar, așa cum ne anunță un congressman, discursul de tip Bastiat nu este acum decât o frecție la picior de lemn, pentru că revoluția verde a început și nu mai poate fi oprită, nici de dentiști și cu atât mai puțin de economiști:
