„Ce se vede și ce nu se vede” … pe panourile electorale

Studenții care au parcurs un curs de teorie economică știu, desigur, de ce am folosit ghilimelele în titlu: acesta este titlul unui magistral eseu de economie ce-i aparține lui Frederic Bastiat[1], un mare economist francez din secolul al XIX-lea, ale cărui învățăminte au fost reluate, sub aceeași formă aparent introductivă, în secolul XX de Henry Hazlitt cu a sa (de asemenea apreciată) „Lecție de economie”[2].

Ne propunem să aplicăm înțelepciunea argumentului lui Bastiat momentelor electorale (trecute și viitoare) cu a lor promisiune de activism etatist. Asaltați prin toate mijloacele mass-media de tot felul de promisiuni sau de aduceri-aminte a „realizărilor trecute” – concret, a se vedea panourile publicitare ale PSD-ului/Adrian Năstase cu cele „400 de săli de sport” construite – simțim lipsa unui criteriu după care să le evaluăm. Cel mai adesea se mizează pe trezirea sau reactualizarea interesului personal, care, o dată ce am pășit în sfera manevrării politice a resurselor, intră în mod necesar în conflict cu interesele personale ale altor alegători. Aceasta este evident diferită de furnizarea și achiziționarea non-conflictuală a bunurilor pe o piață liberă. De la Bastiat reînvățăm lecția fundamentală a teoriei economice: raritatea resurselor-mijloace, necesitatea efectuării de către proprietarul lor a unei comparații între variatele alternative de utilizare a proprietății sale, pe baza unui calcul economic, „existența” unor efecte contrafactuale ce însoțesc orice decizie economică.

Vom vedea că, în cazul manevrării de către stat a unor resurse economice, etic și economic această întreprindere nu poate fi susținută: se pornește de la dobândirea unor venituri în condiții agresive – impozitare și/sau inflație – se continuă cu redirecționarea unor factori de producție dinspre utilizările lor pe piața liberă către alte întrebuințări, politic agreate. Conflictul de la nivelul proprietății se transpune economic prin haos calculațional. Dacă guvernanții – trecuți și viitori – scot în evidență alocarea politică a resurselor, este bine să le aducem aminte că în mod necesar alte utilizări, etic și economic preferate, au fost astfel împiedicate să fie înfăptuite.

Ce se vede …

Să reluăm pe scurt argumentul economic al lui Bastiat, pe care îl vom completa cu considerațiile etice necesare. Bastiat discută un caz la prima vedere extrem de simplu: spargerea unui geam, ca o formă de încălcare (chiar și accidentală) a proprietății patronului unui magazin. Reducerea dimensiunii proprietății (din care făcea parte și geamul) îl pune pe proprietar în fața necesității de reevaluare a alternativelor/scopurilor posibil de atins cu resursele sale. Bastiat presupune în continuare că cea mai importantă opțiune pe noua scară de valori – ca ierarhie a scopurilor de atins cu mijloacele deținute în proprietate — devine înlocuirea geamului. Aceasta este echivalent, în jargon economic, cu creșterea cererii pentru geamuri, însoțită de a sporire a veniturilor totale ale geamgiului. Astfel că, la prima vedere, un fapt economic (și etic) negativ – și anume distrugerea unui bun economic / a proprietății – se transformă în stimulent economic pentru activitatea producătoare de geamuri. Teoretizând, agresiunea însoțită de diminuarea cantității de bunuri economice (de consum și/sau de producție) ar fi stimulentul – cât de necesar? – unor ramuri economice, lucru văzut de unii ca dezvoltare economică. Contraintuitiv, desigur…

Ne-am limitat însă la ceea ce se vede. Rezolvarea aparentului paradox vine o dată cu evidențierea a „ceea ce nu se vede”, adică a efectelor contrafactuale.

… și ce nu se vede

„Ce nu se vede” sintetizează alegerile contrafactuale ale celor implicați în acțiune, alternativele la care se renunță, opțiunile care sunt împiedicate să se manifeste tocmai ca urmare a alegerii făcute. De pildă, aleg să audiez un curs la facultate, renunțând la toate alternativele posibil de atins cu mijloacele pe care le am în proprietate, bunăoară, renunț la vizionarea unui film (să spunem că aceasta este cea mai valorizată preferință la care renunț, costul alegerii mele). Că alegerea se impune în această lume a rarității resurselor cu întrebuințări alternative (plecând de la raritatea timpului și a resurselor corporale ale individului) este un lucru evident.

În eseul lui Bastiat, proprietarul magazinului renunță la cumpărarea unui alt bun pe care l-ar fi achiziționat dacă geamul ar fi rămas întreg. În consecință, cererea pentru acest bun și veniturile vânzătorului său sunt mai scăzute decât altminteri. Dacă mai sus aminteam de impulsionarea activității geamgiului, ar trebui ca acum să vorbim de decăderea activității croitorului. Cum rezolvăm această dilemă? A cui activitate trebuie să o sprijinim? Este acesta un conflict de proprietate? Putem să aducem argumente economice – din moment ce etic nu putem, ar însemna să susținem o agresiune — în favoarea geamgiului? Din punct de vedere economic, rămânem la observația că urmările unei agresiuni (individuale, în cazul de față) sunt în mod necesar însoțite de costuri. În sine, această observație este importantă, dacă ne gândim la faptul că de mult prea multe ori acest adevăr economic elementar este uitat. (Mă refer aici la cei care proslăvesc perioada comunistă pe motivul că „a construit”; sunt uitate însă mijloacele agresive utilizate și faptul că, altminteri, alte construcții ar fi apărut: într-un context etic legitim, reflectând preferințele proprietarilor și în condiții economic eficiente.) De asemenea, faptul că spargerea geamului nu reprezintă alegerea proprietarului său, ci este o agresiune, prilejuiește evaluarea comparativă a urmărilor vizibile și a contrafactualelor.

De ce este important „ce nu se vede”

Pentru a înțelege importanța mesajului pe care ni-l transmite Bastiat, să precizăm că această comparație între alternativa aleasă și cea mai bună alternativă la care s-a renunțat (costul economic prin excelență) este comparația relevantă atât în momentul ex ante al acțiunii, cât și ex post – cel în care se evaluează, fie doar subiectiv, fie în termeni monetari, succesul sau, din contră, insuccesul alegerii făcute. Că suntem interesați de buna alegere și de bunul mers al alegerilor noastre – adică facem apel la metode raționale de estimare a veniturilor și costurilor – este de la sine înțeles.

Comparația între „ceea ce se vede” și „ceea ce nu se vede” – și care, atenție!, nu are cum să apară în statistici – este relevantă atât la nivel individual, cât și atunci când apreciem efectele unei intervenții a statului în economie. Bunăoară, afirmăm că, prin politici de îngrădire a comerțului, diviziunea muncii, specializarea și, în consecință, cantitatea de bunuri și servicii sunt mai scăzute decât ar fi fost în absența acestor măsuri.

Bunăstarea și …spargerea geamurilor

O condiție esențială a schimburilor voluntare de bunuri și servicii este aceea că fiecare partener la schimb apreciază mai mult bunul pe care dorește să-l primească decât cel pe care îl cedează. De aici observația că schimburile voluntare sunt reciproc avantajoase, adică cel puțin ex ante bunăstarea indivizilor participanți la schimb este mai mare decât în absența acelui schimb. Nu astfel stau lucrurile cu acțiunile agresive: victima în mod demonstrabil este obligată să-și modifice preferințele, să accepte, de pildă, cedarea unui bun pe care, în condiții voluntare, îl valorizează mai mult decât alternativele.

Concluzia logică: toate formele de distrugere pe cale agresivă a proprietății conduc în mod necesar la diminuarea bunăstării victimei. Cu o proprietate (mijloace rare) mai restrânsă pot fi atinse mai puține scopuri decât cu o proprietate mai extinsă. De asemenea, victima agresiunii va trebui să-și reconfigureze scara de valori – preferințele gradate în funcție de importanța lor, așa cum este aceasta percepută de către individ – ținând cont de noile condiții. De bună seamă că alocarea diferită a resurselor sale se va solda cu creșteri, respectiv diminuări contrafactuale ale veniturilor altor persoane cu care intră în schimb. Unii vor avea de câștigat, alții de pierdut. Din păcate, câștigul unora, mai cu seamă că acesta se vede, este folosit de multe ori ca justificare a agresiunii inițiale.

Precizez aici că este vorba de o distrugere agresivă a proprietății. Dacă proprietarul însuși decide în mod voluntar să renunțe la o parte din deținerile sale, chiar prin arderea sau distrugerea în alt fel a bunurilor sale, concluzia de mai sus nu se aplică. Dreptul de proprietate include dreptul de a renunța la proprietate – economic vorbind, devine bun economic absența acelui obiect indezirabil – desigur, fără invadarea nepermisă a proprietății legitime a altor persoane. Dacă proprietarul însuși al magazinului, în exemplul lui Bastiat, ar fi spart singur geamul sau ar fi angajat pe cineva în acest sens, cu scopul de a-l înlocui sau, de ce nu, ca recreere, nici economic, nici etic nu-i putem aduce vreo obiecție. Bunăstarea sa a crescut, ceteris paribus, întrucât a dus la bun sfârșit cea mai importantă preferință a sa, stabilită în condiții nonagresive. Soluția distrugerii de către proprietar a unor bunuri (de pildă, gunoiul) este însă limitată într-o economie bazată pe cooperare socială și pe schimb. Acele bunuri ce își pierd valoarea (subiectivă) de utilizare pentru proprietarul lor se pot dovedi a poseda o valoarea de schimb (sunt cerute de alte persoane), astfel că proprietarul renunță la distrugere și intră într-o relație de schimb voluntar reciproc avantajos sau împarte cadouri.

Consecința distrugerii agresive a proprietății este, prin urmare, creșterea contrafactuală a proprietății (eventual) – și a bunăstării (ex-ante, în mod necesar) – unor indivizi (în cazul nostru, agresorul, în primul rând, apoi alte persoane non-agresive: geamgiul și, în continuare, vânzătorii bunurilor și serviciilor pe care le va achiziționa acesta cu venitul suplimentar), însoțită de scăderea contrafactuală a proprietății și a bunăstării altor indivizi (proprietarul ale cărui bunuri au fost distruse inițial, precum și alți furnizori de bunuri și servicii pe care acesta le-ar fi cumpărat în absența agresiunii). Dată fiind dimensiunea subiectivă a importanței atașate de indivizi preferințelor proprii – inclusiv costurilor – este imposibil din punct de vedere științific să însumăm aceste valori subiective ale preferințelor diverșilor indivizi și să comparăm sumele astfel calculate. În jargon economic, nu putem face comparații interpersonale de utilitate. Economic vorbind, întreprinderea însăși de calculare a eficienței „sociale” a unei invaziuni agresive a proprietății nu este posibilă. Rămâne de aplicat strict principiul etic, ce ne spune că agresiunea nu poate fi justificată. În fond, o dată ce încălcarea proprietății este evidențiată, apelarea la vreun concept de eficiență care să o justifice este fără acoperire etică. Economicul nu face decât să ne arate haosul calculațional ce însoțește în mod necesar conflictul ne-natural de la nivelul proprietății.

Publicitatea privată versus publicitatea electorală

De mai sus rezultă în mod evident prezența unor costuri – adică a unor alternative nerealizate – și în cazul alocării pe cale politică, de către stat, a unor resurse. Așadar, toate „realizările” – vizibile – ale vreunei guvernări, trecute, prezente sau viitoare, nu rămân fără costuri. Aceasta înseamnă că cele 400 de săli de sport ale lui Năstase au folosit resurse cărora li s-ar fi dat de către proprietarii legitimi pe o piață liberă o altă întrebuințare.

Îmi veți răspunde, și pe bună dreptate, că orice acțiune umană, orice alegere implică niște costuri, o alternativă la care se renunță. Este adevărat, numai că, dacă într-un schimb voluntar, participanții la schimb apreciază mai mult, cel puțin ex ante, bunurile pe care doresc să le dobândească decât cele pe care le cedează, într-o acțiunea agresivă lucrurile sunt diferite. În condiții agresive sau de amenințare cu agresiunea, demonstrarea în acțiune a adevăratelor preferințe ale individului este împiedicată prin însuși actul agresiv. Așadar, toată discuția revine la veșnica întrebare: este impozitarea un exemplu de schimb voluntar pentru toți cei taxați sau reprezintă doar o instanțiere a unei agresiuni – instituționalizate, în cazul de față? Există vreo diferență între cumpărarea unei pâini pe piață și „consumarea” serviciilor furnizate de educația publică, cea finanțată prin impozite?

Să nu uităm, prin urmare, că orice promisiune electorală – din partea oricărui partid politic – este de fapt o promisiune a unei impozitări viitoare. Spre deosebire de piața liberă, unde schimburile sunt voluntare, iar fiecare individ păstrează controlul deplin asupra proprietății sale legitime. Dacă pe piața liberă, ca ansamblu al schimburilor voluntare, există un proces dinamic de ajustare a producției la dorințele de consum ale populației, prin mecanismul profitului și al pierderii, acesta lipsește cu desăvârșire o dată ce statul este cel ce utilizează factorii de producție. Alocare rațională a factorilor (să nu uităm, rari) de producție – pe piață — versus haosul redistributiv, clientelar etatic, prin managementul birocratic. Așadar, pornim la drum cu o metodă oneroasă de finanțare – impozitare și inflație – și continuăm cu un haos calculațional, de direcționare a unor resurse economice.

Sunt mari deosebiri între publicitatea privată – adică cea plătită de firme private – și publicitatea electorală, plătită de finanțatorii partidelor pentru a atrage electoratul.

Publicitatea privată reprezintă o etapă din complicata structură de producție a unui produs, prin care se transmite informația referitoare, în primul rând, la existența pe piață a bunului în cauză – informație esențială pentru consumator, care-l scutește de numeroase costuri monetare și non-monetare. O dată cu creșterea numărului de produse pe piață, apelul la publicitate devine o condiție aproape necesară pentru o firmă doritoare să atragă cumpărători. Aceste cheltuieli de publicitate sunt o parte din cheltuielile de producție, adică din efortul financiar al producătorului de a produce și de a vinde bunul. Pe o piață liberă, firma privată obține venituri și, eventual, profituri, într-un singur mod: servind clienții. Doar dacă bunul corespunde preferințelor clienților și ei acceptă să achite suma minimă la care e dispus vânzătorul/producătorul-proprietar să cedeze bunul, acesta va reuși să încaseze o sumă de bani ce-i permite începerea unui nou proces de producție. Altminteri – dacă bunul nu este agreat de către clienți sau/și dacă suma minimă pretinsă de vânzător li se pare prea ridicată – schimbul nu are loc, iar producătorul va suferi pierderi, ce-i vor afecta negativ proprietatea, inclusiv capacitatea financiară de a reinvesti.

Din cele precizate mai sus, să accentuăm caracterul voluntar al schimbului dintre vânzător și cumpărător. Adică vânzătorul nu bagă mâna în buzunarul clientului și nici nu-l așteaptă seara pe o alee întunecoasă pentru a-i smulge cu forța banii cu care el va achita ulterior costul publicității.

Nu așa stau lucrurile în cazul publicității electorale. În primul rând, publicitatea electorală nu ne prezintă alternative ale unor (pachete de) bunuri economice, ci alternative de „rău” economic, începând de la modalitățile coercitive de obținere a resurselor financiare – impozitare și inflație – până la risipirea resurselor economice, favorizarea unor grupuri sociale pe seama altora etc. Chiar dacă finanțarea publicității electorale se realizează din fonduri private legitim câștigate prin participare la cooperarea socială a pieței, lucrurile nu se opresc aici. De ce ar dori cineva să cheltuiască sume considerabile – renunțând la alternative remunerative pe piață – dacă nu cu gândul de a câștiga mai târziu, însă de data aceasta cu mijloace politice? Există, într-adevăr, și situații în care finanțarea acestui tip de publicitate din bani onest obținuți are ca scop „cumpărarea” unui drept legitim al proprietarului-producător, de pildă obținerea unor reduceri de impozite, scutirea de unele taxe vamale etc. Dacă finanțarea publicității electorale se face din banii colectați prin impozitare sau provin din creșterea masei monetare – inflație – ea devine moralmente condamnabilă.

Dacă publicitatea privată promovează bunuri ce pot fi testate nemijlocit de cumpărător și la care, în fond, se poate renunța, asupra promisiunilor electorale nu avem nici un control, indiferent de partidul care le pune în aplicare. Suntem obligați să le „susținem” cu banii care vrând-nevrând ne sunt luați prin impozite. Faptul că oamenii iau în seamă panourile electorale și cântăresc ofertele electorale – fără a-și mai pune întrebarea de unde provin resursele economice necesare realizării lor și în ce chip reușește aparatul de stat să le obțină – este, din păcate, o dovadă a erorii intelectuale în care se găsesc.

Concluzii

Orice alegere implică alternative la care se renunță, i.e costuri. Afirmația se aplică, desigur, și furnizării de către stat a unor bunuri și servicii. Pentru ca alocarea unor resurse să fie considerată eficientă la un moment dat de către proprietarul lor, este necesar ca alternativa aleasă să fie apreciată de către acesta ca fiind mai importantă decât cea mai valorizată alternativă la care a renunțat. În cazul direcționării de către stat a unor resurse, această judecată agregată de eficiență – acum la nivel „social”, total desprinsă de contextul teleologic al proprietarilor legitimi — nu poate fi realizată; însuși faptul că așteptăm o justificare economică la o problemă ce acceptă doar soluții de ordin etic este o dovadă că în analiză s-a strecurat o greșeală. Putem spune însă cu certitudine că întregul proces redistributiv – de obținere a resurselor monetare prin impozitare și cel de cheltuire a lor pentru factorii de producție necesari proiectelor statului – este echivalent cu o diminuare a proprietății și a bunăstării proprietarilor legitimi (și, în continuare, a persoanelor cu care aceștia ar fi intrat în schimb).

Astfel, ori de câte ori aspiranții la poziții-cheie în aparatul de stat – sau cei deja aflați acolo – ne promit sau ne „oferă” diverse „bunuri” (finanțate pe căile agresive ale impozitării și/sau inflației) să ne aducem aminte cel puțin că toate acestea au un cost, suportat de noi.