Toată lumea vrea bani mai mulți de la stat. Să ne dea, să ne facă, e prea puțin, e de mizerie, nu se mai poate etc. Statul ce poate să facă? Va da, că nu dă de la el, dar va pune și condiții. Calitate mai mare în predare? Bullying mai puțin în școli? Rezultate mai bune la bacalaureat? Sună bine, dar statul nu poate face asta. De fapt, această grevă, ca oricare altă grevă, nu este despre educație, ci despre privilegii și împovărarea fiscală a altei părți a societății.
De ce? Pentru că orice creștere a salariilor în sistemul public se face fie din taxe, fie prin inflație (banca centrală „tipărește” bani și îi pune la dispoziția guvernului).
Ambele situații sunt însă distructive pentru populație. Prima e mai onestă și mai riscantă politic, căci se va vedea mai clar că Guvernul trebuie să facă eforturi pentru a reduce cheltuielile în alte părți, va avea de suportat protestele altor grupuri privilegiate (poate chiar universitarii sau iată, acum CFR-iștii se pregătesc de grevă – se putea altfel?!); sau poate va fi nevoit să crească unele taxe, ceea ce va scandaliza mediul privat, principala sursă de venituri a guvernului.
Dacă guvernul însă e populat doar cu pomanagii de profesie, fără abilități retorice care să justifice (cu sau fără sens) mișcarea banilor dintr-o parte în alta, cel mai probabil asta se va vedea la următoarele alegeri; adică le vor pierde. Adversarii politici vor specula – și o fac deja – momentul și, își vor aduce aminte că „n-ai rezolvat cu profesorii”.
De aceea, varianta cea mai comodă și lipsită de risc este inflația. Statul nu trebuie să reducă nicio altă cheltuială (deci nu supără pe nimeni), aparent toți rămân cu bani în mână și … pietrele devin pâine, „miracolul” keynesian coboară prin mâna unui prim-ministru sau a miniștrilor de resort. Toată lumea are bani, deci se putea, deci – de fapt – nu s-a vrut.
Astfel, pe termen mediu-lung, costurile sunt pasate la populație în ansamblu, care va plăti mai scump pentru bunuri, credite, vacanțe etc.; de asemenea, va putea economisi tot mai greu, iar asta este ceea ce adoră politicienii, căci cine nu poate economisi devine, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, dependent de resursele publice.
Dar nu vă faceți iluzii că putem afla cu certitudine dacă banii vor veni din taxe sau din inflație. Statul nu poate fi tras la răspundere în problema asta, ambele modalități fiind legale; pe deasupra, statul nu are obligația să împartă resursele de care dispune între cele neinflaționiste și cele inflaționiste. Asta ar ridica deja discuții privind potențialul efect distructiv al resurselor inflaționiste, s-ar putea urmări deci cheltuirea lor în economie.
Un alt efect distructiv și distorsionant pentru educație în sine, este că o creștere a salariilor poate motiva intrarea în sistem a unor persoane care nu au în mod necesar o vocație sau o plăcere în a fi profesor. Iar asta va distruge motivația celor ce se află în educație, prin vocație. Lamentările ulterioare cu privire la atâtea cadre didactice care nu-și fac treaba sunt de prisos, dacă nu pricepem acest raționament de bun simț.
Toți vor bani, cei care nu sunt în stradă vor cu siguranță și ei bani, dar sunt mai puțin activiști. În sistemul universitar este la fel. Toți am vrea bani, mai mulți bani, dar cu cât mai puțină răspundere și productivitate. Unii trăiesc cu iluzia că muncesc mult, că sunt stresați, că pot arăta obiectiv că salariile sunt prea mici, își fac calcule, compară cu alte țări etc. Alții spun că ei au crescut prestigiul școlii/universității și că merită mai mulți bani. Este o iluzie: în absența unui sistem bazat pe proprietate privată și pe prețuri monetare, nu putem calcula și compara nimic; a spus-o Mises acum o sută de ani.
Asta este ceea ce se vede din greva profesorilor. Ce se vede mai puțin este că toți acești oameni cer ca alții să plătească pentru ei și astfel ne rotim într-un cerc vicios al pârliților fiscal așteptând să ne vină rândul la un sfanț în plus, noi muncind la fel (de prost, uneori) și crezând cu tărie că este nevoie de noi, că suntem indispensabili, că educăm noile generații, ba mai mult, că ceea ce facem noi îi pregătește pe elevi pentru viață. Că sfanțul vine de la privați, de la autostrăzi, de la pensii speciale sau din inflație, asta nu interesează pe nimeni, ideea este să vină. Suntem deci clienții perfecți – idioții utili – ai unui sistem în care beneficiarii reali sunt politicienii care „împart” pomeni și agențiile guvernamentale cu rol în educație la nivel central și local.
Mai este ceva ce nu se vede deloc din grevă și din răspunsurile date până acum. Sunt soluțiile cu adevărat reformatoare pentru educație, pe care n-o să le vedeți ridicate de niciun partid, sindicat sau influencer în social media.
În primul rând rolul statului ca furnizor de educație este o teribilă prostie. Îl poate – cel mult – garanta, nu trebuie să fie și furnizor. Deci s-ar impune privatizarea rapidă a educației. Așa vom ști repede de câte școli e cu adevărat nevoie și de câți profesori. Dispare astfel la fel de repede toată birocrația care se hrănește din existența școlilor publice, autorități de certificare, supraveghere, consilii și inspectorate etc. Dispare bineînțeles și ideea de sindicat, acesta având putere numai în relație cu statul. Apropo de sindicate, vedem astăzi cum la victimele grevei – părinții (contribuabili la sistemul public de educație) și copiii – s-a instalat un veritabil sindrom Stockholm, aceștia susținând demersurile sindicatelor deși este în mod evident în detrimentul lor; etatismul paralizează dorința de a te mai apăra.
La privatizare s-au avansat și alte soluții, un fel de second-best-uri problematice dar (probabil politic fezabile) cum este cea a sistemului de vouchere educaționale. Într-un astfel de sistem părinții aleg școala, iar guvernul alocă voucher-ul școlii respective (o sumă de bani care azi e botezată finanțarea per elev). E mai bine decât nimic, dar rămân riscuri precum:
- reglementarea programei educaționale a școlii alese (pe principiul îți dau bani deci predai ce spun eu, de la minister)
- încercarea de a simula o piață cu bani publici (ca în proiectele europene, îți dau bani și fac ce afaceri vrei; e bine? Crește calitatea afacerilor, în cazul nostru a educației?!)
- statul rămâne conectat la bani, la resurse; ori exact asta este problema
- apariția unor inițiative private de școlarizare care nu sunt în mod necesar școli dar vor bani de la stat, pe modelul investițiilor eronate care apar în perioada de avânt sau boom a unei crize economice; e total exclus? Apoi, ca o consecință, prestația slabă a acestor instituții de școlarizare nu ar putea genera critici severe ale oponenților sistemului de vouchere care vor spune „iată ce înseamnă privatizarea educației!”? E total exclus?
- riscul capturării agențiilor care definesc și stabilesc valoarea voucherelor cu scopul înlăturării competiției etc.
Schimbarea apare doar dacă banii sunt aduși de acasă. Acum, nu vrea nimeni asta, toți vor banii altora, iar statul este sursa prin care putem avea acces la banii altora. Dacă vrem educație cu adevărat trebuie să reducem din puterea economică a statului, adică trebuie să-i dăm cât mai puțini bani pe mână. Astfel îi vom reduce și puterea politică, iar copiii vor deveni cu adevărat liberi.
