Teoria economică sănătoasă ne învață că pentru a consuma mai mult în viitor trebuie să ne restrângem consumul în prezent. Această teză este până la urmă de bun simț. Orice posibilitate de creștere a bunăstării care să nu fie rezultată în urma economisirii unei părți din venitul actual sau trecut este nulă. Cu atât mai mult, în cazul unei crize economice, economisirea este necesară. Totuși realitatea în Europa, și implicit în țara noastră, este alta. În țările EU 27 rata de economisire în al doilea sfert al anului 2011 a fost de doar 12,6%, în timp ce în zona Euro rata de economisire a fost de 13,9%, conform Eurostat. După anumite surse, în decembrie 2010 rata de economisire în România ajunsese la 9,4%, mult sub media europeană la momentul respectiv. Ne putem întreba: Ce îi împiedică pe români să economisească? Vom prezenta în continuare câțiva dintre factorii care au efect negativ în acest sens și care au contribuit decisiv la actualul nivel scăzut al economisirii în România:
1. Inflația
Inflația erodează în mod clar economisirea, deoarece nu are nici un sens să pui bani deoparte dacă în fiecare lună aceștia își pierd din puterea de cumpărare. Rata anuală de inflație în 2010 a fost, conform Eurostat, de 6,1% în țara noastră. Mai mult, în 2011 rata inflației în România a atins maximul din UE în lunile martie și iulie, sărind peste pragul de 8%. Deși conform BNR în octombrie 2011 rata inflației s-a redus la 3,55% (calculată față de luna octombrie a anului trecut) ea rămâne una dintre cele mai ridicate din UE.
2. Impozitul pe dobândă
Deși dobânzile la depozitele bancare erau mici iar nivelul de economisire în România era și așa redus, autoritățile de stat au decis ca în iulie 2010 să introducă un nou instrument de „încurajare a economisirii” – impozitul pe dobândă. Mai exact, dacă deții un depozit în bancă vei constata că 16% din valoarea dobânzii este virată către stat. Evident, impozitul pe dobândă nu poate decât să descurajeze economisirea deoarece scade venitul net obținut din deschiderea unui depozit bancar.
3. Scăderea dobânzilor la depozitele la termen deschise în băncile private
Dobânzile la depozite bancare deschise în RON în luna noiembrie 2011 oscilează între 4,15% și 7,5% pe an, în funcție de credibilitatea băncii respective. Putem spune astfel că dobânda bancară „medie” la depozite este în jur de 6,25% pe an, la băncile mari cum ar fi BCR sau ING. Dacă scădem din acești 6,25% impozitul pe dobândă de 16%, plătim diversele comisioane ale băncii și actualizăm suma cu rata inflației constatăm că, în mod real, puterea de cumpărare a banilor obținuți după încasarea dobânzii este mai mică decât cea a banilor pe care i-am avut în momentul deschiderii contului. Cu atât mai mult în cazul unei inflații de 8,4%, așa cum s-a înregistrat în luna aprilie a lui 2011. Această situație creează stimulente economice perverse deoarece, într-un mediu puternic inflaționist, devine rațional să-ți consumi tot venitul în prezent, dacă te aștepți că în viitor îți vei cumpăra mai puține bunuri și servicii cu aceleași unități monetare decât în momentul de față.
În cazul depozitelor în valută situația este și mai puțin roz. Dobânzile în luna noiembrie 2011 variază între 1,35 și 4,5% pe an pentru Euro și respectiv între 0,10 – 3,15% pe an pentru USD. În cele mai multe cazuri, pentru sume mici (de câteva mii de Euro/USD) valoarea dobânzii nici măcar nu acoperă comisioanele băncii, cu atât mai puțin dacă luăm în calcul rata inflației.
Ceea ce am vrut să sugerez în aceste două paragrafe nu este că băncile, ca agenți privați, au un comportament irațional. Aceste dobânzi scăzute la depozitele la termen, situate, în opinia mea, sub nivelul la care acestea s-ar afla pe o piață liberă sunt rezultatul a doi factori – sistemul de rezerve fracționare și existența unei bănci centrale. Motivele pentru această evoluție sunt relativ evidente. În momentul actual, o bancă poate să ofere credite și din depozitele la vedere (pentru care în mod normal nu se plătește dobândă) atâta timp cât păstrează rezervele obligatorii prin lege[1]. Ce stimulent ar mai avea băncile să atragă clienți care să deschidă depozite la termen și care vor cere, pe bună dreptate, să fie remunerați pentru așteptarea lor? Mai mult, atâta timp cât băncile comerciale pot primi credite de la banca centrala la dobânzi sub prețul pieței, stimulentul de a atrage bani de la deponenți scade din nou, banca putând să se concentreze pe alte activități mai profitabile, cum ar fi cele de creditare.
4. Politicile de încurajare ale consumului
În conformitate cu reminiscențele keynesiste, o teză des întâlnită este că pentru a ieși dintr-o criză economică trebuie încurajat consumul. Orice tentativă de politică publică îndreptată către încurajarea consumului, în afara faptului că nu va duce la o alocare optimă a resurselor, va avea ca rezultat implicit scăderea economisirii, plecând de la premisa că resursele de care dispune o economie la un moment dat sunt fixe. Cel mai des, aceste politici îmbracă forma încurajării consumului autohton. În țara noastră au avut loc diverse politici de acest gen cum ar fi celebrul program „Cumpără românește!”, încurajarea consumului de fructe în școli sau încurajarea consumului de pește pe plan național.
În concluzie, se pot identifica destul de clar câțiva factori care lucrează împotriva economisirii în țara noastră. Mai mult, majoritatea acestor factori, cum ar fi inflația, impozitul pe dobândă și încurajarea consumului, nu reprezintă rezultatul activității agenților economici pe piață, ci rezultatul unor politici publice dăunătoare pentru economie. Orice relansare economică, orice progres, trebuie să plece în mod necesar de la un stoc de resurse care a fost economisit în prealabil.
[1] Câteva explicații cu privire la ideea de sistem bancar cu rezerve fracționare sunt utile. Într-un sistem bancar cu rezerve 100%, banca ar fi obligată să țină toți banii proveniți din depozitele la vedere în seif. Astfel, banca ar putea să ofere credite strict din depozitele la termen, deoarece deponentul cedează în acest caz dreptul asupra banilor săi pentru o anumită perioadă de timp.
În schimbul cedării acestui drept, deponentul este remunerat pentru așteptarea sa prin plata unei dobânzi. Pe de altă parte, în cazul constituirii unui depozit la vedere (termenul astăzi nu mai este frecvent folosit, fiind înlocuit uzual cu cel de cont curent), deponentul nu cedează dreptul asupra banilor săi, acesta așteptându-se ca suma respectivă să fie disponibilă la cerere.
În mod normal, oamenii recurg la astfel de depozite pentru motive cum ar fi siguranța ridicată a banilor sau beneficierea de pe urma unor servicii conexe oferite de bancă (de exemplu servicii contabile, transferuri de bani, etc.), servicii pentru care aceștia plătesc o primă băncii.
Totuși, într-un sistem de rezerve fracționare, banca este obligată să păstreze un anumit procent din depozitele la vedere, putând deschide credite pe baza acestora. De exemplu, în cazul unei rate de rezerve obligatorii de 10%, pentru un depozit la vedere de 100 de RON, banca păstrează în rezervă 10 RON și oferă credite în valoare de 90 RON. Dacă presupunem că aceasta ar fi sigura tranzacție dintr-o economie, brusc pe piață în loc de 100 RON ar apărea 190 RON. Astfel, banca a creat în mod fraudulos bani din nimic, mărind masa monetară din economie. Tocmai pe baza acestor motive sugerez că, prin însăși existența sa, sistemul de rezerve fracționare este contrar economisirii.
[O versiune a acestui articol a fost publicată anterior pe Adevărul.ro]
