Thomas Jacob: Domnule profesor Hoppe, sunteți un renumit critic al statului și al centralizării politice. Nu credeți că criza declanșată de coronavirus dovedește în fapt că statele centralizate, precum și reglementările guvernamentale centralizate sunt, de fapt, necesare?
Hans-Hermann Hoppe: Din contră.
Desigur că, multe dintre statele cu politică centralizată, precum și organizații internaționale precum UE sau Organizația Mondială a Sănătății (OMS), care au încercat să se folosească de pandemia covid-19 în propriul avantaj, i.e. să își extindă propria putere asupra supușilor lor, să încerce să descopere cât de departe pot merge în a comanda oamenilor ce pot și ce nu pot face în fața unui pericol inițial – vag și apoi dramatizat sistematic – al unei epidemii globale. Și măsura în care le-a reușit, ajungând până la și incluzând chiar arestul la domiciliu, este înfricoșătoare.
Dar, dacă cursul actual al evenimentelor a demonstrat ceva, acest lucru nu a fost cât de necesare sau de eficiente sunt autoritățile centrale și deciziile luate de acestea, ci, din contră, ce importanță critică o are procesul de decizie descentralizată.
Pericolul ce emană dintr-o epidemie nu este același peste tot și în același timp pentru toată lumea. Situația în Franța e diferită de cea din Germania sau cea din Congo, iar condițiile din China nu sunt la fel cu cele din Japonia. De asemenea, în interiorul țărilor, nivelul de pericol diferă de la o regiune la alta, de la un oraș la altul, între urban și rural, depinde de compoziția demografică și culturală a populației. Mai mult, există un întreg set de evaluări și propuneri diferite despre ce este de făcut și mai ales ce este de evitat în contextul acestui pericol, toate dintre ele avansate de specialiști cu grad egal de „expert cu certificare științifică”. Tocmai de aceea, orice măsură centralizată, orice model „bun pentru toate măsurile / cazurile” aplicat la nivel național (în cazuri extreme chiar mondial) pare absurd și nepotrivit.
Considerând toate acestea, e normal că, pe lângă reprezentanții guvernelor centrale, diferiți lideri provinciali sau locali de peste tot s-au implicat rapid și în grad din ce în ce mai mare în afacerea prevenirii pericolului. Epidemia le-a oferit oportunitatea excelentă de a se diferenția față de puterea centrală și față de reprezentanții săi, precum și de a-și crește propria lor sferă de putere. Astfel ei au ignorat, exacerbat, atenuat, întârziat sau modificat în alte feluri măsurile guvernelor centrale atunci când a venit vorba de regiunile conduse de ei, mereu cu un ochi atent la opinia publică, sau mai degrabă la opinia publicațiilor, și mai mereu îmboldiți de speranța de a se califica pentru rolul de dictator central devenind mai întâi un dictator regional cu popularitate mare.
Trecând peste cele câteva îmbunătățiri în controlul hazardului aduse de un sistem de decizie descentralizat, și exceptând de asemenea faptul că o varietate de regiuni diferite, cu tratament diferit, reprezintă un sistem în care se poate învăța din greșeli, experiența per total, în ceea ce privește statele și felul în care organele acestora de decizie au tratat epidemia, este șocantă. La fel ca în toate celelalte domenii în care se implică, statul a dat greș în mod magnific, în special în domeniul sănătății publice și al prevenirii bolilor. De fapt, așa cum devine din ce în ce mai clar din starea curentă a lucrurilor, statul omoară sau îmbolnăvește mai multă lume prin „măsurile de protecție” adoptate, decât vindecă sau ține în viață.
TJ: Sunt politicienii pur și simplu proști?
Hoppe: Cu siguranță, politicienii per ansamblu nu reprezintă mințile cele mai luminate. Și ar trebui privită cu suspiciune de la început „facerea de bine” care îi adună pe toți în categoria de politicieni, i.e., pretenția lor că vor și sunt capabili să-i ajute pe ceilalți (sau întreaga umanitate) să obțină o fericire mai mare și prosperitate prin propriile acțiuni. Dar adevăratul motiv al eșecului politicilor în general, și în special atunci când vine vorba de managementul bolilor infecțioase, este unul mai profund și de natură structurală.
Acest motiv profund, structural, este că politicienii, fie ei de la centru sau locali, nu își pun, cum se spune în popor, „propria piele la bătaie” atunci când iau decizii. Adică, nu urmează să fie afectați de riscurile unor decizii posibil greșite, nu acumulează posibilele pierderi și costuri. Astfel încât nu trebuie să cântărească cu atenție consecințele și posibilele efecte secundare ale propriilor acțiuni. În loc de asta pot lua decizii „spontane” pentru că nu răspund în nume personal pentru consecințele edictelor date. Aceștia ajung să pună în cârca altora costurile propriilor lor acțiuni. Acesta este motivul pentru care prostia și „facerea de bine” – în special atunci când sunt combinate – devin inevitabil un pericol și promovează sistematic lipsa de responsabilitate, despotismul arbitrar și megalomania.
Să luăm, de exemplu, coronavirusul: ce motiv ar avea cineva, confruntat cu o boală infecțioasă, să nu ia măsuri „curajoase”, precum interzicerea socializării și contactului inter-uman, arestul la domiciliu, închiderea unor afaceri, interzicerea muncii și a activității de producție, etc., dacă această persoană nu suferă nici o pierdere directă de venit de pe urma tuturor acestor măsuri? La fel ca în cazul tuturor deciziilor luate de politicieni sau de așa-numiții slujitori publici, aceste lucruri se întâmplă pentru că propriul lor venit nu provine dintr-o slujbă sau angajament care să producă valoare, în loc de asta venitul lor fiind finanțat prin taxe, i.e., printr-un sistem de extracție obligatorie de la alții, astfel încât acest venit este asigurat atât pe termen scurt cât și mediu. Deci, de ce s-ar îngrijora cineva din cauza efectelor indirecte și a consecințelor pe termen lung ale propriilor acțiuni dacă nu poate fi acuzat sau tras la răspundere în nume personal pentru daunele create? Pentru a-și justifica „curajul” acțiunilor, acest politician nu trebuie decât să ne arate cu degetul un număr în realitate mic de oameni – dar extrapolat cu creativitate la dimensiunile întregii populații – despre care se presupune că ar fi fost salvați de la o boală gravă sau chiar de la moarte, în vreme ce tratează cu ignoranță consecințele unui lockdown, i.e., faptul că un număr mult mai mare de oameni au să ajungă într-o situație economică precară în urma măsurilor luate și care vor ajunge în cele din urmă, tot ca rezultat al măsurilor, să se îmbolnăvească și chiar să moară.
De fapt, la început se părea că cei ce luau decizii politice nu știau deloc (sau nu doreau să știe) că până și „operațiile de salvare”, oricât de bine intenționate ar fi, nu sunt niciodată gratis. Prin virtutea de a fi operații de salvare, ele au fost prezentate ca singura alternativă. Atunci când efectele secundare au devenit atât de evidente încât nu au mai putut fi negate, politicienii au afirmat că deciziile luate de ei au reprezentat o soluție de compromis între „sănătate” și „economie” și că pentru ei, fiind „făcători de bine” vocaționali, viața oamenilor are prioritate absolută în fața considerațiilor economice. Există un discernământ elementar pe care „cei de la putere” au demonstrat că sunt incapabili să îl aibă, sau la care nu au vrut să ajungă. Și anume, că o asemenea dihotomie nu există. Din contră, o economie prosperă reprezintă baza pe care se construiește protecția populației și în particular prezervarea sănătății acesteia. Din aceste motive, zonele mai sărace și păturile din populație mai sărace sunt cele mai puternic afectate de lockdown (și asta include aspectele legate de sănătate). Doar cu mare dificultate s-a reușit reconcilierea acestei paradigme de bază cu pozițiile adoptate de toți cei ce au luat decizii politice pozând în salvatori curajoși, pe fundalul celei mai mari urgențe ale tuturor timpurilor.
Și atunci când au fost, în fine, confruntați cu actualul grad de sărăcire a societății ca rezultat al interzicerilor contactului, producției și vânzărilor impuse de stat, al închiderilor de firme, al exproprierilor, al falimentelor, al șomajului, al tranziției înspre slujbe part-time, etc., până și cel mai naiv argument de tipul „salvăm vieți” și-a pierdut credibilitatea și politicienii care se prezentau ca salvatori atotputernici au început să sune din ce în ce mai fals și chiar ipocrit. În consecință, aceștia au anunțat că pierderile ce au rezultat de pe urma măsurilor luate vor fi, bineînțeles, compensate în cel mai bun mod posibil. În acest sens, ar avea beneficiul că asta i-ar face de două ori providențiali, devenind salvatorii unor salvatori ajunși într-un nou pericol. Și acest lucru a fost realizat prin creșterea masivă a masei monetare. Ștergerea pierderilor sau compensarea lor a luat forma creării din nimic a unor bani noi de hârtie, produși la un cost practic egal cu zero. Această procedură nu îi costă nimic pe politicieni și le pune la îndemână, fapt mereu bine primit de ei, un număr crescut de bani, alocarea cărora le permite imediat să-și dea aere de binefăcători. Între timp, costurile reale ale acestei creșteri a cantității de bani, i.e., pierderea puterii de cumpărare unității monetare și o creștere a datoriilor viitoare sunt mușamalizate în discursul public și puse în cârca altor grupuri sau a societății. Întreaga manevră se aseamănă cu exemplul notoriu al piromanului care se pretinde pompier, stingând casa căreia i-a dat foc, ajungând până la urmă să fie sărbătorit drept erou. Singura diferență este că statul, crescând masa monetară, impune societății până și costurile stingerii focului din casa pe care deja a incendiat-o.
Dar – și acesta este probabil cel mai înfricoșător lucru la tot acest episod legat de corona – statul a ajuns să scape prea ușor cu fața curată după această golănie. Desigur, există opoziție la lockdown pe ici, pe colo și, cu cât a durat mai mult, cu atât această opoziție a crescut. Dar majoritatea factorilor de decizie politică sunt încă văzuți drept eroi salvatori în loc să fie percepuți ca piromani. Atât statul, precum și reprezentanții săi, s-au folosit de pericolul de infecție, care a fost alimentat și amplificat sistematic cu propagandă, pentru a-și mări puterile până la un punct fără precedent, cel puțin pe timp de pace. Asta include suspendarea tuturor drepturilor de proprietate, a libertăților și o restricție aproape universală a dreptului personal la mișcare liberă, până la nivelul granular al rezidențelor private – și toate astea în numele controlului infecției și al sănătății publice.
In opinia mea, gradul de servilism față de politicieni ce s-a desprins de pe urma acestor evenimente este extrem de îngrijorător.
TJ: Cum ar fi rezolvată problema unei pandemii fără reglementări guvernamentale, într-o societate unde există doar drept privat?
Hoppe: Într-o societate de drept privat, fiecare centimetru pătrat este în proprietate privată. Toate apartamentele, casele, orașele, drumurile, râurile, porturile navale și aeroporturile, fabricile, birourile, școlile, spitalele, etc., au un proprietar privat. Acest proprietar este ori un individ ori un grup de indivizi, o asociație privată, fiecare dintre ei având propriile obiceiuri, propriile structuri organizaționale și propriile reguli și proceduri interne pentru luarea deciziilor. Și fiecare decident este responsabil sau va acoperi din avutul său costurile directe și indirecte ale deciziilor greșite pe care le ia.
Acest lucru duce, prin contrast cu toate și cu orice politici centralizate, la un proces decizional descentralizat la maximum și, în același timp, la un maxim de responsabilitate și de acțiune responsabilă. Fiecare decizie este decizia unei anumite persoane sau a unei asociații și se aplică propriei proprietăți private (și numai acestei proprietăți private).
În ceea ce privește problema specifică a felului în care se reacționează la o pandemie, aceasta se reduce – în mare măsură similar cu problema imigrației, a cărei stringență este astăzi obscurată de coronavirus – la simpla întrebare, „Pe cine las să intre și pe cine nu?” sau „Pe cine vizitez și de cine mă feresc?”. Mai specific de atât: fiecare proprietar sau asociație de proprietari trebuie să decidă, în baza propriilor evaluări ale riscurilor pe care le prezintă o boală infecțioasă pentru proprietățile lor, cui le vor permite accesul pe proprietate, când și în ce condiții și cui le vor refuza accesul. Și, în special în cazul unei proprietăți folosite în scopuri comerciale, această decizie poate să includă și va include măsuri preventive, cu intenția de a facilita accesul unui vizitator sau client, prezentându-le în cheia reducerii sau a minimalizării riscului asumat de aceștia. Și, în contrapartidă, vizitatorii sau clienții pot de asemenea lua măsuri de precauție pentru a-și asigura accesul neafectat la mai multe gazde potențiale. Rezultatul acestor multiple decizii individuale este o rețea complexă de reguli de acces și de vizitare.
Toate întâlnirile dintre persoane au loc voluntar și deliberat. Aceste întâlniri se petrec în fiecare caz pentru că atât gazda cât și vizitatorul au considerat că beneficiile ce decurg din întâlnirea lor sunt mai mari decât riscul unei posibile contagiuni ce ar rezulta de pe urma întâlnirii. De aceea, nici gazda, nici vizitatorul nu au nici un fel de obligație reciprocă în cazul în care ar rezulta o infecție în urma întâlnirii lor. Acest risc (incluzând posibilele costuri de spitalizare, etc.) trebuie suportat de fiecare parte în solitar. În acest caz, orice revendicări monetare sunt posibile doar în cazul în care, de exemplu, gazda și-a înșelat vizitatorii cu privire la propriile măsuri preventive sau dacă vizitatorul a violat deliberat și intenționat condițiile de acces impuse de gazdă.
Dar chiar și fără nici o înșelăciune, deciziile gazdelor și ale vizitatorilor nu vin niciodată gratis. Fiecare măsură preventivă sau de precauție implică un cost adițional ce trebuie să aibă o justificare clară, fie în anticiparea unor profituri adiționale, fie în reducerea unor pierderi, fie în creșterea acceptabilității sau reducerea refuzului din partea clienților potențiali. Și, în particular, fiecare agent decizional privat va suporta costul deciziilor greșite în acest sens, i.e., dacă așteptările nu sunt realizate sau chiar se materializează opusul acestora, dacă măsurile de presupusă apărare și precauție nu sunt doar ineficiente, dar se dovedesc a fi contra-productive și chiar cresc riscul de infecție în general, fie pentru gazde ori pentru vizitatori, în loc să îl reducă.
Acestea reprezintă costuri însemnate care sunt în responsabilitatea unui agent decizional privat și pot rămâne în responsabilitatea sa atunci când se confruntă cu o epidemie. Existența sa economică precum și mediul său proxim social pot fi puse la bătaie. Din această cauză, el va acorda destulă considerație deciziei și considerația va crește cu cât vorbim de mai multă proprietate și de mai multe relații sociale pe care le are sau le întreține agentul în cauză. Acesta trebuie să fie pregătit rapid, adesea aproape „forțat”, să învețe din propriile greșeli și să-și corecteze deciziile luate deja pentru a evita costuri mai mari la nivel economic sau social.
Ca în cazul tuturor celorlalte tipuri de probleme sau riscuri – reale sau percepute – același lucru e adevărat și în cazul bolilor infecțioase și al epidemiilor. Cel mai bun mod de a minimiza pericolele asociate cu o epidemie – și cel mai eficient din punct de vedere al costului – este de a descentraliza procesul decizional până atinge nivelul proprietarilor individuali de proprietăți private sau al asociațiilor de asemenea proprietari. Asta din cauză că, așa cum am menționat mai sus, pericolul prezentat de o epidemie e diferit în locuri diferite și în momente diferite, și cu siguranță este perceput diferit. În general, nu există un răspuns unic, definitiv, non-ambiguu și științific pentru a evalua riscul prezentat de o boală infecțioasă. În loc de asta, problema evaluării e una empirică și răspunsurile la problemele de acest gen sunt, în principiu, doar ipotetice și euristice, aceste răspunsuri putând diferi și suferi schimbări semnificative de la un om de știință la altul și chiar de la o disciplină de specialitate (e.g., virologie) la alta (e.g., economie) și, de asemenea, putând varia în timp.
Având toate acestea în vedere, pare aproape de la sine înțeles că deciziile cu privire la măsurile potrivite de apărare trebuie luate de agenți decizionali locali, familiarizați cu condițiile locale respective. Și ar trebui să fie de asemenea de la sine în5#539;eles că acești agenți decizionali locali ar trebui să fie proprietari privați sau asociații de proprietari, pentru că doar ei sunt responsabili pentru propriile decizii precum și pentru selecția de experți pe a căror consultanță își bazează deciziile. Și numai acest tip de agenți au un incitativ imediat de a învăța din propriile greșeli sau din greșelile altora și de a reproduce sau imita succesul, fie al lor sau al altora, pentru a se apropia în acest fel, pas cu pas, de o soluție. De asemenea, merită menționat că în acest mediu al agenților privați care sunt în competiție pentru a ajunge la o soluție a problemei se regăsește un număr considerabil de mare de persoane sau de grupuri de persoane – mai mare, în orice caz, decât numărul de găști de politicieni adunați în parlamente și guverne – și care le sunt acestora din urmă superiori în toate privințele relevante imaginabile: în termeni de experiență, inteligență, succes antreprenorial sau profesional și calificări științifice, performanță sau judecată.
În schimb, dacă ne așteptăm ca o soluție rapidă și nedureroasă la problema bolilor infecțioase să fie descoperită de politicieni și intelectualii lor de curte, dintre toate categoriile profesionale – adică de persoane care iau decizii privind drepturile de a folosi proprietatea și dreptul la liberă circulație în numele unui număr vast de persoane complet necunoscute lor, fără nici un fel de cunoștințe despre circumstanțele locale, de persoane care nu își asumă nici un fel de răspundere în fața altora pentru propriile decizii și de persoane care, mai ales, nu sunt nici extraordinar de inteligente – înseamnă că, literalmente, credem în miracole.
TJ: Puteți da un exemplu de mod diferit de abordare a coronavirusului într-o societate de drept privat, prin comparație cu felul în care a fost abordat de politicul actual? Și mai ales cum?
Hoppe: Pe scurt: corona nu ar fi fost o pandemie.
Asta nu înseamnă că virusul nu există sau că nu este contagios sau că nu este periculos. Înseamnă că pericolul de infecție care emană din acest coronavirus este atât de mic încât nu ar fi fost perceput ca astăzi de majoritatea populației (în special de către cei inteligenți!) și, de aceea, nu ar fi declanșat nici o schimbare semnificativă de comportament. Și acolo unde s-ar fi petrecut o creștere observabilă a infecțiilor sau a morților înregistrate (e.g., în căminele pentru bătrâni, spitale, etc.), această creștere ar fi fost percepută ca fiind normală, sezonală sau ca un fenomen de fluctuație regională sau sezonală, precum o epidemie serioasă de gripă, pentru care există o reacție obișnuită de măsuri preventive. Cu alte cuvinte, toate evenimentele legate de sănătate precum și situațiile ce s-ar dezvolta de pe urma lor ar fi fost în registrul normal. Nu ar fi fost și nu ar fi existat nici o stare de urgență, cu spitalele și diviziile ATI dând pe afară de pacienți peste tot, precum și pacienți serios bolnavi sau morți peste tot, prin cercurile de cunoștințe ale tuturor sau împiedicându-ne de ei pe stradă, nimic nu s-ar fi întâmplat ca să ne determine să ne schimbăm fundamental modul de viață. În mare, viața ar fi continuat la fel ca întotdeauna. Nu ar fi fost nici un motiv de panică sau de a declara o urgență globală pe sănătate.
De fapt, numărul total de morți pentru 2020, de exemplu, în Germania, Austria sau Elveția nu a fost dramatic mai mare, cum ar fi fost de așteptat ca să poată fi justificate urgențele politice fără precedent ce au fost decretate în cursul acestui an. Numărul este în marja statistică normală a ultimilor ani. Într-adevăr, controlând pentru creșterea populației și pentru îmbătrânirea ei, au fost ani cu mortalitate mai pronunțată decât 2020, dar niciodată nu ne-am mai întâlnit cu asemenea „operațiuni de salvare” atât de drastice și de severitatea celor întâlnite în acest an. Și chiar acolo unde mortalitatea este în exces, nu este deloc clar dacă acest lucru se datorează coronavirusului sau dacă are cauze complet diferite, cum ar fi, de pildă, consecințele lockdownului. Așa că nu este corona ceea ce a schimbat lumea, ci politicienii care s-au folosit de corona ca pretext pentru a schimba lumea în avantajul lor.
Schimbarea radicală – cu efect de ruinare economică – a cursului normal al evenimentelor care se întâmplă acum nu este datorată unei schimbări fundamentale în lumea externă a faptelor sau a științei. Nici faptele și nici știința nu oferă o bază pentru a justifica un „nou normal” global sau un „mare reset”. Acesta este rezultatul mașinațiunilor deliberate din partea elitelor politice pentru a-și extinde propria bază de putere prin minciună, înșelăciune, dezinformare, fraudă și o propagandă fără de sfârșit la o scară ce până astăzi nu a mai fost întâlnită sau imaginată.
Aceste mașinațiuni necinstite au inclus exagerarea sistematică a numărului de morți atribuite coronavirusului, prin numărarea ca moarte de coronavirus a oricărei morți unde virusul a putut fi detectat la momentul morții, indiferent dacă a avut vreo legătură cu moartea în cauză. Chiar și o persoană cu coronavirus, care a murit într-un accident de mașină, a fost numărată drept moartă de coronavirus. Spitalele, câteodată chiar regiuni întregi, au primit subvenții financiare pentru fiecare moarte de coronavirus raportată, în vreme ce pentru morțile normale nu primeau nimic, ceea ce a dus, în mod natural, la reatribuiri de cauză a morții. Mai mult, au fost acțiuni deliberate pentru a se evita corelarea acestui număr umflat în mod scandalos al morților de coronavirus cu numărul mult mai mare al morților din alte cauze și boli. Pentru că un asemenea tip de analiză proporțională ar fi pus într-o perspectivă corectă mortalitatea reală a coronavirusului și toată situația nu ar mai fi părut deloc gravă. Astfel că cei „de la putere” au ținut cu rigiditate și cu încăpățânare să raporteze doar numerele absolute, pentru că acestea arată cel mai înspăimântător. Și, de asemenea, autoritățile au evitat deliberat să raporteze mortalitatea distrugerii colaterale cauzate de lockdown: numărul de oameni care au murit pentru că spitalele au fost deschise o vreme doar pentru pacienți cu coronavirus, numărul de sinucideri dintre cei ce au fost ruinați economic sau numărul de bătrâni care au murit izolați în singurătate.
Dar cea mai nesăbuită și importantă manevră de înșelăciune a reprezentat schimbarea fundamentală a definiției a ceea ce constituie un „pericol”, redefinirea conceptului și, prin urmare, prezentarea sa într-o perspectivă exagerată. De obicei, boala și pericolul de îmbolnăvire sunt definite prin prezența unor anumite simptome. Dacă o persoană nu prezintă nici un simptom de boală, atunci nu prezintă nici un pericol pentru ceilalți. În loc de asta, politicienii au legiferat și și-au bazat deciziile pe o definiție a pericolului care măsoară pericolul nu prin prezența simptomelor ci prin rezultatul unui test de coronavirus. Pericolul devine astfel măsurat prin numărul absolut de persoane pozitive cu coronavirus, care sunt cu atât mai multe cu cât se testează mai mult; și acest număr ne este anunțat zi de zi cu fanfară și dramă.
Testul în sine nu este demn de încredere, producând frecvent atât rezultate fals pozitive cât și fals negative. Dar, și mai important, rezultatul testului nu are aproape nici o valoare predictivă în privința existenței unei boli recognoscibile prin simptome sau în privința unei anumite progresii a bolii. Majoritatea covârșitoare, aproximativ 80%, dintre oamenii care au avut un rezultat pozitiv de test pentru coronavirus sunt asimptomatici și, în acord cu cel mai recent consens științific, riscul lor de a răspândi infecția este foarte aproape de, dacă nu chiar exact, zero. În absența testului, ei nu ar ști nimic despre pericol (și ar fi fost scutiți de tot stresul asociat cu testarea în masă care mai mult ajută boala). În aproape 15% din cazuri se dezvoltă o boală mai severă care se limitează la câteva zile în pat, în cel mai rău caz. Și în doar 5% din toate cazurile, de obicei în conexiune cu probleme respiratorii severe, este nevoie de tratament medical intensiv. Per total, dacă este să ne încredem în numerele raportate de Centrul Pentru Control Al Bolilor din SUA (CDC) – care este finanțat de guvern și a cărui singură raison d’etre este bazată pe existența bolilor infecțioase și a agenților patogeni, și deci nu poate fi aruncat cu lejeritate în tabăra celor care „nu cred în virus” sau a scepticilor – putem extrage următoarea imagine deloc înspăimântătoare: probabilitatea de a supraviețui unei infecții cu coronavirus variază în funcție de vârsta unei persoane, dar este, consecvent, extrem de ridicată pentru toate grupele de vârstă. Pentru grupa 0-19 ani, probabilitatea de supraviețuire este 99,997%. Pentru grupa 20-49 de ani, probabilitatea este 99,98%. Pentru grupa 50-69 de ani este 99,5%. Și chiar și pentru grupa 70+ ani este 94,6%.
Ceea ce mă aduce înapoi la prima parte a răspunsului meu. Cine? Care proprietari sau care asociații de proprietari, într-o societate de drept privat, ar avea un motiv să-și schimbe fundamental comportamentul lor normal și obișnuit confruntați fiind cu această situație „periculoasă”? Cine s-ar opri din muncă, din producție sau din călătorit? Cine și-ar auto-impune o interdicție a contactului cu alții sau ar bloca total accesul pe propria proprietate? Cred că răspunsul la aceste întrebări este evident. În baza științei reale, a experienței de viață, mai degrabă decât în baza unui test artificial și a unui rezultat care este numai marginal și foarte vag corelat cu experiența reală a unei boli, cu siguranță am fi luat una sau două măsuri de precauție adiționale, precum am făcut și în trecut, când a venit vorba de o epidemie mai serioasă de gripă. Cu siguranță am fi fost mai atenți când vine vorba de persoanele în vârstă care sunt expuse unui risc mai mare de boală. Poate un manager de spital sau doi ar fi crescut numărul de paturi disponibile. Și poate observația schimbării simptomelor sau a apariției de noi simptome ar fi determinat un virolog sau doi să caute un virus care s-ar corela cumva cu aceste simptome specifice. Poate chiar ar fi dus și la dezvoltarea unui test specific. Și poate la căutarea unui vaccin corespunzător, chiar dacă asta e mai degrabă improbabil atunci când luăm în considerare costul ridicat ce îl implică o asemenea dezvoltare și o cerere predictibil scăzută pentru un asemenea vaccin, atunci când riscul evaluat este atât de scăzut.
***
Faptul că în prezent continuăm să fim pe o traiectorie complet diferită nu are nici o motivare obiectivă, ci este datorat în exclusivitate existenței unei clase de persoane, clasa politică sau mai degrabă elita politică, care nu trebuie să își asume nici un fel de responsabilitate pentru costurile și consecințele propriilor lor acțiuni și care, astfel, își pot amplifica „facerea de bine” la niveluri megalomanice.
Încă din timpuri imemoriale, megalomania politicienilor, născută din lipsa acestora de responsabilitate, s-a manifestat în aceea că, în baza unor numere produse de autoritățile lor statistice, acești politicieni au născocit o justificare „bazată pe știință” pentru intervențiile din ce în ce mai numeroase și mai adânci ale statului în relațiile sociale normale. Până acum, însă, acești indicatori au fost mărimi luate din câmpul statisticilor economice, precum venitul sau bogăția și respectivele lor distribuții, creșterea economică, importurile, exporturile, masa monetară, balanțele comerciale și de plăți, inflația, prețurile, salariile, producția, nivelurile șomajului etc. etc. Fiecare dintre acești indicatori le-a oferit politicienilor un motiv de intervenție. Fie indicatorul era prea ridicat, fie prea scăzut, fie că fluctua prea tare și trebuia stabilizat prin măsurile potrivite. Întotdeauna, însă, se presupunea că există o stare corectă. Nu cred că avem nevoie aici să intrăm în detalii despre magnitudinea efectelor redistributive și a pierderilor care au rezultat din acest intervenționism economic.
În ceea ce privește criza corona, însă, politicienii au ajuns pe țărmuri complet virgine. Politicienii au descoperit că statisticile din domeniul sănătății le oferă o acceptabilitate mai mare pentru despotismul guvernamental și le conferă statutul dorit de ei mai ușor decât toți indicatorii de statistică economică. În baza unui test viral, care a fost ales drept indicator oficial al unui presupus pericol acut sau chiar fatal de infecție, politicienii au reușit să înghețe aproape complet activitatea întregii societăți, să arunce milioane de oameni în sărăcie sau precaritate economică, în vreme ce au favorizat complexul farmaceutic-industrial, i.e., producătorii de măști, de teste, de vaccinuri, să acumuleze o bogăție enormă. Și, cu toate acestea, acești politicieni au reușit să iasă din toată tărășenia, cel puțin până acum, drept eroi.
Este o realizare înfricoșătoare, ba chiar de-a dreptul devastatoare.
*
Traducere de Valentin Berceanu după articolul publicat în limba engleză pe mises.org
Tradus din originalul în germană de către Robert Groezinger.
Hans-Hermann Hoppe este un economist al Școlii austriece și un filozof libertarian / anarho-capitalist. Este fondatorul și președintele Societății pentru Proprietate și Libertate (Property and Freedom Society).
