Poate că este prima dată în istoria Americii când tehnocrații nealeși în mod democratic joacă un rol atât de mare în modelarea politicii publice americane.
În săptămânile care tocmai au trecut, membrii Congresului au dispărut în misiune. La sfârșitul lunii trecute (aprilie 2020 – n.t.), Camera Reprezentanților a adoptat cel mai mare pachet de cheltuieli din istorie, în timp ce majoritatea membrilor erau absenți. Voturile membrilor nu au fost înregistrate, iar legislația a fost adoptată cu ajutorul votului deschis (prin apel nominal), pentru care a fost nevoie de numai o mână de membri.
Câteva săptămâni mai târziu, Senatul nici măcar nu acceptă să se întrunească, fiind de sperat că ar ajunge în cele din urmă să dezbată unele chestiuni legislative abia în luna Mai. Cât privește Camera, o mână de membri s-au întrunit mai devreme pentru a aproba un alt pachet enorm de stimulare financiară. Mulți senatori au stat acasă (ca urmare a restricțiilor Covid-19 – n.t.). Așa arată „guvernul reprezentativ” în America modernă.
Dar dacă prin această lipsă de participare parlamentară ați crede că nu se întâmplă prea multe în Washington în privința elaborării de politici publice, ați fi într-o mare eroare.
Lucrurile par așa numai pentru faptul că, în prezent, instituțiile alese democratic au devenit niște elemente de importanță secundară, în bună parte irelevante. Politica publică reală se construiește printre experții nealeși în mod democratic, care singuri decid – cu minimă supraveghere sau control din partea oficialilor aleși – ce se va întâmpla în politica publică. Persoanele care conduc în mod real țara sunt acești experți și birocrați din băncile centrale, agențiile de sănătate publică, serviciile de informații și o rețea de consilii și comisii în continuă expansiune.
Ascensiunea tehnocrației
Aceasta nu este o noutate. În ultimile decenii – și în special începând cu perioada New Deal – experții oficiali au luat gradual locul reprezentanților aleși, ca principali factori de decizie în guvern. Dezbaterea publică a fost abandonată în favoarea întâlnirilor la nivelul unor grupuri mici de tehnocrați nealeși în mod democratic. Politica a fost înlocuită de „știință”, fie ea socială sau a naturii. Acești puternici – și în mare parte incontrolabili – factori de decizie sunt astăzi cel mai vizibil prezenți în curțile federale, în serviciile de „informații”, la Rezerva Federală și, lucru ignorat până acum, în agențiile guvernamentale de sănătate publică.
Tehnocrația reprezintă o opțiune de guvernare cel puțin din timpul Erei progresiste, deși a fost deseori restrânsă de legislativele tradiționale sau de instituțiile și actorii politici aleși democratic. La nivel global a câștigat recunoaștere în diverse timpuri și locuri, spre exemplu în Mexic, în anii 1980 și 1990.
Dar puterea tehnocrației a crescut de mult timp și în Statele Unite.
Acest lucru poate părea straniu într-o lume în care ni se spune că democrația este printre cele mai importante idealuri politice, dar tehnocrații au reușit, totuși, să se justifice prin mituri precum ideea că deciziile luate de ei sunt științifice și se bazează exclusiv pe date empirice. Acești tehnocrați, ni se spune, nu au de-a face cu politica nici în clin nici în mânecă și nu fac decât să ia decizii solide bazate pe ceea ce le indică știința.
Deși totul poate să sune rezonabil și logic pentru unele persoane, adevărul e că nu-i nimic apolitic, științific sau imparțial în ceea ce privește un guvern condus de tehnocrați. Tehnocrații, ca toată lumea, au propriile lor ideologii, propriile agende și propriile interese. Nu de puține ori, interesele lor sunt în dezacord cu cele ale publicului larg, care plătește salariile acestora și este ținta edictelor tehnocrate. Ascensiunea tehnocrației a însemnat doar că mijloacele de a influența politica publică sunt acum limitate la un număr mult mai mic de persoane – adică cei care sunt deja influenți și puternici în interiorul guvernului. Tehnocrația pare mai puțin politică, deoarece șmotrul politic este limitat la ceea ce în trecut purta numele de politica ușilor închise. Aceasta înseamnă că tehnocrația este în mod real o specie de oligarhie, chiar dacă nu este limitată la cei mai înstăriți financiar. Ea este limitată la persoane care au absolvit școlile „potrivite” sau care controlează corporații puternice precum Google sau Facebook, sau lucrează pentru organizații media influente. Este promovată ca fiind „non-politică”, întrucât votanților obișnuiți și contribuabililor nu li se permite să afle nici măcar cine este implicat sau ce politici publice sunt propuse. Cu alte cuvinte, tehnocrația înseamnă guvernare condusă de un mic club exclusivist. Iar voi nu faceți parte din el.
Și, deci, cum supraviețuiește tehnocrația într-un sistem care pretinde că-și bazează legitimitatea pe instituții democratice? La urma urmei, tehnocrația este destinată prin propria sa natură să fie antidemocratică. Într-adevăr, întrucât stângii nu-i mai sună bine ideea de democrație, stângiștii au început să militeze pentru ca mai multe metode tehnocratice să fie implementate cu scopul de a pune capăt instituțiilor democratice. Într-un articol foarte citat din 2011, scris pentru New Republic, influentul bancher și economist Peter Orszag acuză faptul că instituțiile democratice, cum ar fi Congresul, nu implementează suficient din politicile sale preferate. Astfel, el insistă că este timpul „să ne descotorosim de basmul intitulat Civics 101[*] despre democrația pur reprezentativă și în schimb să începem să punem bazele unui nou set de reguli și instituții”. Orszag dorește o conducere tehnocrată printr-un sistem de „comisii” alcătuite din „experți independenți”.
Acesta este noul model de guvern „eficient”. Dar, în multe privințe, America este deja guvernată în acest mod. Nu ducem lipsă de consilii, paneluri, curți și agenții controlate de experți care funcționează în mare parte fără nicio supraveghere din partea alegătorilor, contribuabililor sau a oficialilor aleși.
Putem indica mai multe instituții în care spiritul tehnocrației este deopotrivă atât bine înrădăcinat cât și extrem de influent.
Prima: Curtea supremă a SUA
Această tendință tehnocrată s-a manifestat pentru prima oară sub forma pe care a luat-o Curtea Supremă a SUA. Curtea, desigur, a fost considerată multă vreme un corp de experți legali, de diverse feluri. Ei trebuiau să lucreze pe probleme tehnico-juridice, în afara vicisitudinilor politicii electorale. Dar această expertiză nu a venit fără limitări. Curtea era de așteptat să-și limiteze propria putere, altfel ar fi riscat acuzații de interferență în procesul democratic. Cu toate acestea, până la jumătatea secolului XX, aceste limitări au fost în mare parte abandonate. În timpul anilor 1950 și 1960, Curtea Supremă a creat o varietate de noi „drepturi” pe care Congresul nu s-a arătat disponibil să le creeze. Cazul Roe v. Wade, spre exemplu, a creat un nou drept legal la avort, la nivel federal, bazat pur și simplu pe dorințele câtorva judecători și ignorând faptul că, întotdeauna a fost presupus de toată lumea că avortul este o problemă ce ține de legislativele statelor [membre ale federației – n.t.].
Anterior acestei perioade, orice modificări de o astfel de magnitudine ar fi necesitat un amendament constituțional. Adică, înainte de ascensiunea modernei și mult prea puternicei SCOTUS (Suprem Court of The United States – n.t.), se presupunea că modificările majore la Constituție necesitau o dezbatere publică îndelungată și implicarea multor alegători și legiferatori. Dar odată cu ascensiunea Curții Supreme în rolul de expert creator de legi noi, a devenit o normă ca judecătorii să se dispenseze de dezbaterea publică și procesul electoral de decizie. În locul acestora, experții ar „tâlcui” ei înțelesurile Constituției, creându-și propriile legi noi fundamentate pe „expertiza” legală.
A doua: Rezerva federală
A doua placă turnantă a tehnocrației a fost Rezerva Federală. De la înființarea sa în 1935, Consiliul Guvernatorilor Rezervei Federale a jucat din ce în ce mai mult rolul de consiliu tehnocrat de politici publice, nesupus procesului legislativ, dar care totuși emite reglementări și politici cu efecte enorm de mari asupra sistemelor bancare, sectorului financiar și chiar asupra politicii fiscale.
Cei care propun politici publice de la FED sunt tehnocrați prin excelență, în sensul în care se presupune că iau decizii bazate doar pe „date empirice” și fără a fi constrânși de preocupările politice. Natura sacrosanctă a deciziilor acestor tehnocrați a fost ani de zile pe nedrept susținută de pretenții implauzibile privind așa-zisa independență a FED-ului de presiunile politice dinspre Casa Albă sau Congres.
Bineînțeles că, în realitate, FED-ul nu a fost niciodată o instituție apolitică, iar lucrul acesta a fost demonstrat de o varietate de cercetători, mulți dintre ei politologi. Consiliile FED-ului au fost dintotdeauna influențate de președinți și alte persoane politice. (Cei mai mulți economiști o fac cu bună știință pe naivii în privința dimensiunilor politice ale FED). În zilele noastre, a devenit extrem de evident faptul că FED-ul există pentru a susține regimul politic și sectorul financiar prin orice mijloace necesare. Ideea că acest proces este ghidat de o stimă nepărtinitoare față de „datele empirice” ar trebui să ne pară caraghioasă.
A treia: Experții medicali
O noutate printre cercurile tot mai extinse de tehnocrați din America este și legiunea experților medicali – la toate nivelurile guvernamentale – care au încercat să dicteze politica publică în timpul panicii Covid-19 din 2020. Conduși la nivel național de birocrați guvernamentali de cursă lungă precum Anthony Fauci și Deborah Birx, experții în sănătate publică s-au instalat în tipicul tehnocrat: sunt ghidați doar de „știință” – insistă ei – și se pretinde că doar acești experți au abilitatea de a implementa și impune corect politicile publice care vizează riscurile asociate diverselor boli.
Ca și în cazul Rezervei Federale și a Curții Supreme, cei care se opun experților medicali se spune că sacrifică obiectivitatea apolitică – o virtute de care se bucură doar tehnocrații (și suporterii lor) – pe altarul dobândirii unor avantaje politice.
A patra: Serviciile de informații
Din 1945, guvernul Statelor Unite a construit o rețea tot mai mare de servicii de informații, alcătuită din peste douăsprezece agenții echipate cu ofițeri militari de carieră. Așa cum ne-am putut da seama în ultimii ani, dintr-o varietate de scandaluri la CIA, NSA și FBI, acești tehnocrați nu au nicio jenă în a încerca să submineze guvernul civil ales, pentru a-și impune în loc propria agendă. Acești birocrați din interiorul așa-numitului stat profund (deep state) se văd de multe ori pe ei înșiși ca nerăspunzători față de guvernul ales, căutând chiar să treacă peste deciziile sale de politică externă.
De ce politicienii aleși conferă putere tehnocraților
În toate aceste cazuri, oficialii aleși ar putea interveni să limiteze puterea tehnocraților, dar cu toate acestea aleg să n-o facă.
În cazul Curții Supreme, Congresul ar putea limita jurisdicția curților de apel – și astfel însăși jurisdicția Curții Supreme – pur și simplu prin modificări în legislație. Similar, Congresul ar putea aboli sau limita sever puterile Rezervei Federale. Din nou, Congresul alege să n-o facă. Și, bineînțeles, Congresul și legislativele statelor ar putea lejer interveni să reducă nu doar din puterile tehnocraților medicali, ci și puterile aparatului administrativ medical în situații de urgență. Și totuși acest lucru nu s-a întâmplat.
Explicația rezidă în faptul că politicienilor le este convenabil să „externalizeze” elaborarea politicilor publice către tehnocrați nealeși în mod democratic. Le va fi mai ușor ulterior să pretindă că nu sunt responsabili pentru măsurile nepopulare implementate de instituțiile tehnocrate. Prin acordarea unei puteri mai mari tehnocraților, politicienii pot de asemenea pretinde ulterior că n-au făcut decât să respecte natura „apolitică” a acestor instituții și că au căutat să respecte „expertiza”. „Nu aruncați vina pe mine”, vor spune politicienii mai târziu, „eu nu am făcut decât să respect „știința” sau „datele empirice” sau «legea»”.
Acordarea de putere tehnocrației este un mod eficace de a dispersa vina de la nivelul autorităților din Washington și este de asemenea un mod – așa cum sugerează și Orszag – de a ocoli instituțiile legislative care fac ceea ce trebuie să facă: prevenirea acțiunilor guvernamentale pentru care nu există suficientă susținere parlamentară.
Dar, în contextul tehnocrației, o lipsă de voturi în Congres nu este o problemă: totul poate fi pasat unei duzine de tehnocrați care vor decide ce este de făcut. Apoi totul se poate realiza ferit de ochii publicului, și cu avantajul suplimentar că decizia aparține unor „experți” apolitici.
Din nefericire, acest sistem a funcționat. Alegătorii sunt predispuși să „creadă în experți”, iar sondajele scot des în evidență faptul că publicul are încredere în „experții” nealeși în mod democratic mai mult decât în Congres. Lucrul acesta reprezintă o mare victorie pentru birocrați și pentru cei care militează pentru un stat mai puternic ca niciodată.
[*] Lecțiile de bază despre modul de funcționare al legilor și procesului politic în SUA – n.t.
Apărut inițial pe mises.org. Traducere de Andreas Stamate-Ștefan.
