Filmul de mai sus prezintă într-un mod adecvat și original situația din învățământ, și nu e vorba doar de România. Acesta a devenit – intenționat sau mai puțin intenționat – o trompetă pentru o (falsă) diversitate și pentru mediocritate. Sub pretextul diversității de opinii, elimină vocile care ies din logica dominantă. Sub pretextul încurajării participării civice, lansează o platformă de exprimare pentru mediocritate și pentru transpunerea politică – în ultimă instanță – a oricărui tip de ideal (cu condiția să nu fie clasic sau conservator), singurul criteriu fiind votul majorității.
Erik von Kuehnelt-Leddihn ar fi văzut în acest film o consecință inevitabilă a democrației, unde valoarea, cunoașterea și adevărul își pierd din relevanță tot mai mult, în fața lor câștigând numerele. În absența unor adevăruri universale totul devine adevăr. În absența unui Dumnezeu, chiar și democrația devine un dumnezeu.
Să nu uităm că democrația este versiunea politică a panteismului. Însă panteismul nu are o ierarhie a valorilor. Un votant e la fel de bun ca oricare altul. În cabina de votare, prostituata e la fel de eficientă ca profesorul de jurisprudență. După cum a remarcat Berdiaev, sistemul democratic nu are un concept exclusiv despre adevăr. (Kuehnelt-Leddihn, 2022, p. 68)
Democrația este un sistem orizontal precum patul lui Procust, cine iese din opinia dominantă își riscă proprietatea, salariul sau chiar pielea. Democrația detestă ierarhia de orice fel, mai ales cea naturală (ordinea bazată pe familie).
Hans Hermann Hoppe arată în cartea Democracy, the God that Failed, printre alte consecințe ale redistribuirii veniturilor (la care poate participa oricine întrunește numărul de voturi necesar), cum sistemul public de pensii erodează în timp responsabilitatea și respectul față de propria familie.
Bătrânii nu mai trebuie să se bazeze pe ajutorul copiilor lor dacă nu au pus nimic deoparte pentru propria bătrânețe, iar tinerii (cu o avere acumulată de obicei mai mică) trebuie să îi sprijine pe bătrâni (cu o avere acumulată de obicei mai mare) și nu invers, așa cum se întâmplă de obicei în cadrul familiilor. Dorința părinților de a-și ajuta copiii și dorința copiilor de a-și ajuta părinții va scădea, destrămarea familiilor și familiile disfuncționale se vor înmulți, iar atitudinea prevăzătoare – economisirea și acumularea de capital – va înregistra un declin, în timp ce consumul va crește. (Hoppe, 2007, p. 58)
De aceea Keynes e compatibil cu democrația, căci în democrație rata socială a preferinței de timp crește și deci ce mai contează viitorul când viitorul are patru sau cinci ani, durata unui mandat politic?! După noi, potopul! Nu știm dacă vom mai fi peste cinci ani, deci trebuie maximizat cât de repede profitul politic. Trebuie să ne încărcăm cât mai mult cu resurse, influență și realizări cantitative.
Și-uite așa ne vizitează corupția sau chiar devine cronică. Tot așa se creează un liant între diversele structuri de putere care se susțin una pe alta și, deși conducerea s-a schimbat, unii oameni sau firme nu pleacă, rămânând conectați la banii publici, mediocritatea și habarnismul cuprind instituțiile publice și setează agenda economică, politică, culturală etc. Asta este logica politică în democrație.
Fără a spune că tot timpul e așa, stimulentele sunt puternic în această direcție, atât timp cât oricine poate participa (dacă obține suficiente voturi) la procesul de distribuire a avutului public. Că mai pot răsări și cauze bune sau câte-un om cu adevărat pregătit în democrație, asta arată mai curând existența unor breșe.
Esența filmului este, cred, democratizarea educației sau mai curând democratismul educațional. 2+2 =4 e doar un simbolism, căci putem găsi asocieri sau afinități și cu alte tipuri de probleme:
- abolirea proprietății private + planificare centralizată = înfometare,
- expansiunea masei monetare + reducerea ratei dobânzii = criză economică,
- școală + stat = politizarea educației.
Sau probleme non-economice:
- ecologie + stat = socialism ecologic,
- știința medicală + stat = dictatură medicală,
- securitate colectivă + înarmare = mai mult război,
- bărbat + femeie = familie,
- parenting necondiționat + timp redus pentru copii = o viitoare generație de tineri frustrați care vor invoca agresiuni psihologice dacă li se spune că greșesc sau dacă li se spune „Nu” etc.
Sfântul Antonie cel Mare, una dintre marile figuri ale spiritualității creștine a secolelor III și IV, spunea că „va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.” (2011, p. 16).
Dacă trăim astfel de vremuri nu e de competența mea să spun, dar pot spune din ce am observat în ultimii ani că gradul de toleranță e invers proporțional cu inițiativele legale de a o „garanta” sau „implementa”.
Răul nu este, desigur, doar în instituții sau sisteme politice ci este în om. Ca economist mă interesează însă ce instituții sau sisteme potențează răul și care dintre ele îl temperează. Dincolo de asta, fără lucrarea virtuții (în sens creștin) și fără îndrumare spirituală (ambele chestiuni fiind strict personale), instituțiile pot lua ușor forme tiranice, de aceea nu cred că totul se reduce la proprietatea privată.
Surse bibliografice:
Kuehnelt – Leddihn, Erik von, Monarhie și război, Editura Contramundum, București, 2022
Hoppe, Hans Hermann, Democracy: The God that Failed. The Economics and Politics of Monarchy, Democracy and Natural Order, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 2007
Patericul Egiptean, Pentru Avva Antonie, Editura Sophia, București, 2011
