1. Începuturi
Așa-numita Școală austriacă de economie s-a născut în 1871, când Carl Menger a publicat un mic volum intitulat Grundsätze der Volkwirtschaftslehre.
Există obiceiul de a cerceta influențele pe care le exercită mediul asupra realizărilor de geniu. Oamenii atribuie bucuroși performanțele geniale, cel puțin în parte, mediului în care a evoluat autorul lor și climatului de opinie propriu epocii și țării sale. Oricare ar fi meritele acestei metode în anumite împrejurări, ea este cu siguranță inaplicabilă în cazul acelor austrieci ale căror gândire, idei și doctrine sunt importante pentru omenire. Bernard Bolzano, Gregor Mendel și Sigmund Freud n-au fost stimulați de rudele, profesorii, colegii, sau prietenii lor. Preocupările lor n-au suscitat simpatia concetățenilor contemporani cu ei, sau a guvernului țării lor. Bolzano și Mendel și-au desfășurat activitățile cele mai importante în împrejurări care, relativ la sferele lor specifice de interes, ar putea fi numite deșerturi intelectuale, și s-au stins din viață mult înainte ca valoarea contribuțiilor lor să înceapă să fie presimțită. Freud a fost ridiculizat când a început să-și facă publice doctrinele, în fața Asociației medicale din Viena.
S-ar putea spune că teoria subiectivismului și a marginalismului, elaborată de Carl Menger, plutea în aerul vremii. Ea fusese prefigurată de mai mulți premergători. Mai mult, cam la vremea când Menger scria și își publica lucrarea, William Stanley Jevons și Léon Walras scriau și publicau, de asemenea, cărți consacrate dezvoltării conceptului de utilitate marginală. Cu toate acestea, este sigur că nici unul dintre profesorii, prietenii, sau colegii săi nu manifestau nici un fel de interes pentru problemele care-l preocupau pe Menger. Când, puțin înainte de izbucnirea primului război mondial, i-am vorbit despre întâlnirile informale, dar regulate, în cursul cărora economiștii vienezi mai tineri obișnuiau să discute probleme de teorie economică, el îmi spunea, căzut pe gânduri: “Când eram de vârsta voastră, la Viena nimeni nu era interesat de lucrurile acestea.” Până la finele anilor 1870 nu exista o “Școală austriacă”. Exista doar Carl Menger.
Eugen von Böhm-Bawerk și Friedrich von Wieser n-au studiat niciodată sub directa îndrumare a lui Menger. Ei își încheiaseră studiile înainte ca Menger să înceapă să predea la Universitatea din Viena, în calitate de Privat-Dozent. Învățătura pe care i-o datorează ei lui Menger au asimilat-o studiindu-i lucrarea, Grundsätze. Întorși în Austria, după câtva timp petrecut în universitățile germane, unde frecventaseră mai ales seminarul lui Karl Knies din Heidelberg și unde își publicaseră primele cărți, ei au fost numiți profesori de economie la universitățile din Innsbruck și, respectiv, din Praga. Foarte curând, unii tineri care frecventaseră seminarul lui Menger — și care fuseseră nemijlocit influențați de el — au sporit numărul autorilor care aduceau contribuții la cercetările economice. Toți aceștia au început să fie numiți “austrieci”. Însă, despre “Școala austriacă de economie” s-a vorbit abia mai târziu, pentru a opune acest curent Școlii istorice germane, atunci când antagonismul celor două orientări devenise manifest, în urma publicării celei de a doua cărți a lui Menger, Untersuchungen über die Methode der Sozialwiessenschaften und der Politischen Oekonomie insbesondere (1883).
2. Școala austriacă de economie și universitățile austriece
Cabinetul austriac, pentru al cărui departament jurnalistic a lucrat Menger la începutul anilor 1870 — înainte de a fi numit asistent la Universitatea din Viena, în 1873 — era compus din membrii ai Partidului Liberal, adepți ai libertăților civile, guvernului reprezentativ, egalității tuturor cetățenilor în fața legii, banilor neviciați și ai liberului schimb. La finele anilor 1870, Partidul Liberal a fost înlăturat de o alianță a Bisericii cu principii și conții aristocrației cehești și poloneze, și cu partidele naționaliste ale diverselor naționalități slave. Această coaliție se opunea tuturor ideilor pe care le susținuseră liberalii. Cu toate acestea, până la dezintegrarea Imperiului habsburgic, survenită în 1918, constituția acceptată de Împărat în 1887, la insistența liberalilor, și legile fundamentale care o însoțeau, au rămas, în linii mari, valide.
În climatul de libertate consfințit prin aceste statute, Viena a devenit un centru de recrutare a deschizătorilor de drumuri și a noilor direcții de gândire. Din mijlocul secolului al XVI-lea și până la finele secolului al XVIII-lea Austria a rămas străină de eforturile intelectuale ale Europei. La Viena — și, cu atât mai mult, în celelalte dominioane austriece — nimeni nu se preocupa de filozofia, literatura sau științele occidentale. Când Leibniz și apoi David Hume au vizitat Viena, nu s-au găsit indigeni interesați de lucrările lor.[1] Cu excepția lui Bolzano, înainte de a doua parte a secolului al XIX-lea, nici un austriac nu a adus vreo contribuție importantă la științele filozofice sau istorice.
Dar, după ce liberalii au îndepărtat constrângerile care împiedecaseră orice efort intelectual, după ce au abolit cenzura și au denunțat concordatul, minți dintre cele mai luminate au început să conveargă către Viena. Unii soseau din Germania — este cazul filozofului Franz Brentano și al avocaților și filozofilor Lorenz von Stein și Rudolf vor Jhering — dar cei mai mulți veneau din provinciile austriece; iar câțiva erau vienezi. Nu exista nici un fel de conformitate, nici printre lideri, nici printre adepții lor. Brentano, un ex-dominican, a inaugurat curentul de gândire care a sfârșit prin a conduce la fenomenologia lui Husserl. Mach era exponentul filozofiei din care a rezultat pozitivismul logic al lui Schlick, Carnap și al “Cercului” lor de la Viena. Breuer, Freud și Adler au interpretat fenomenele neurotice într-un mod radical diferit de Krafft-Ebing și Wagner-Jauregg.
“Ministerul austriac al Cultelor și al Instrucțiunii Publice” privea toate aceste preocupări cu ochi răi. Încă de la începutul anilor 1880, ministrul Cabinetului și personalul departamentului său fuseseră aleși dintre conservatorii cei mai de nădejde, adversari ai tuturor ideilor și instituțiilor politice moderne. Ei nutreau numai dispreț pentru “mofturile străine” și ar fi blocat bucuroși accesul universităților la toate aceste inovații.
Însă puterea administrației era serios limitată de trei “privilegii”, pe care universitățile le dobândiseră sub impactul ideilor liberale. Profesorii erau impiegați publici și, ca orice impiegați publici, erau ținuți să asculte de ordinele superiorilor lor, i.e., de ministrul Cabinetului și de aghiotanții săi. Cu toate acestea, acești superiori n-aveau dreptul să se amestece în conținutul doctrinelor predate la cursuri și seminarii; în această privință, profesorii se bucurau de mult-lăudata “libertate academică”. Mai mult, ministrul era obligat — deși această obligație n-a fost vreodată articulată explicit — să consimtă la numirea profesorilor (sau, mai precis, să sugereze Împăratului numirea lor) în conformitate cu sugestiile corpului profesoral de profil. În fine, exista și instituția de Privat-Dozent. Unui doctor care publicase un volum științific i se putea recunoaște, la cerere, de către corpul profesoral, calitatea de profesor liber și privat al disciplinei sale; dacă decizia corpului profesoral era favorabilă, mai era necesar și consimțământul ministrului; în practică, în perioada dinaintea regimului Schuschnigg, consimțământul acesta era acordat întotdeauna. Un Privat Dozent pe deplin recunoscut nu era, în această calitate, un impiegat public. Deși i se acorda titlul de profesor, el nu primea nici un fel de compensație de la guvern. Câțiva deținători ai titlului trăiau din resurse proprii. Cei mai mulți își câștigau traiul lucrând. Dreptul de a percepe contribuții plătite de studenții care participau la cursurile lor era, în cele mai multe cazuri, lipsit de valoare practică.
Ca urmare a acestei organizări a treburilor academice, consiliile profesorale s-au bucurat de o autonomie aproape nelimitată în gospodărirea școlilor lor. Teoria economică era predată la facultățile de drept și de științe sociale (Rechts uns Staadtswissenschaftliche Fakultäten), din cadrul universităților. La cele mai multe dintre aceste universități existau două poziții rezervate profesorilor de științe economice. Când una dintre ele devenea vacantă, un corp de avocați — asistați de cel mult un economist — trebuia să aleagă următorul său ocupant. Așadar, decizia se afla în mâinile non-economiștilor. Putem admite, fără riscul de a ne înșela prea mult, că acești profesori de drept erau animați de cele mai bune intenții. Dar ei nu erau economiști. Ei trebuiau să aleagă între două școli de gândire: între “Școala austriacă” pe de o parte și, pe de altă parte, Școala istorică, așa-zis “modernă”, care reprezenta linia de învățământ adoptată în universitățile Reichului german. Chiar admițând că judecata lor era imună la idei politice și naționaliste preconcepute, ei nu se puteau feri întru totul de suspiciunile născute în jurul unui mod de gândire pe care profesorii din universitățile Reichului german îl porecleau „specific austriac”. Niciodată până atunci nu apăruse vreun mod nou de gândire în Austria. Universitățile austriece fuseseră sterile, până când — după revoluția din 1848 — fuseseră reorganizate după modelul german. Pentru persoanele nefamiliarizate cu știința economică, predicatul “austriac”, aplicat oricărei doctrine, era încărcat de conotații care evocau zilele întunecate ale Contra-Reformei și ale lui Metternich. Pentru intelectualul austriac, nimic nu putea fi mai dezastruos decât recăderea țării sale în neantul spiritual al “vremurilor bune de demult”.
Carl Menger, Wieser și Böhm-Bawerk își obținuseră catedrele de la Viena, Praga și Innsbruck înainte ca disputa metodelor (Methodenstreit) să devină, în ochii opiniei publice austriece, un conflict între știința “modernă” și “înapoierea” austriacă. Colegii lor nu-i tratau, personal, cu animozitate. Dar, ori de câte ori era posibil, ei încercau să aducă din Germania adepți ai Școlii istorice, pentru a preda în universitățile austriece. Cei pe care lumea îi numea “economiști austrieci” aveau, în universitățile austriece, statutul de “outsideri”, tolerați întrucâtva cu reticență.
3. Școala austriacă și viața intelectuală în Austria
Cele mai distinse universități franceze și germane din marea epocă a liberalismului nu erau doar instituții de învățământ care furnizau tinerelor generații de profesioniști instrucția necesară pentru a-și practica satisfăcător activitatea în viitor. Ele erau centre de cultură. Unii profesori erau renumiți și apreciați în întreaga lume. Cursurile lor nu erau urmărite doar de studenții propriu-ziși, care intenționau să obțină calificări academice, ci și de numeroși bărbați și femei instruiți, care activau în diferite profesii, în afaceri sau în politică, și care nu urmăreau să culeagă de pe urma frecventării cursurilor decât satisfacții intelectuale. Asemenea “outsideri”, care nu erau studenți în accepțiunea tehnică a cuvântului, se îngrămădeau, de pildă, la Paris, la cursurile lui Renan, Fustel de Coulanges și Bergson, iar la Berlin, la cele ale lui Hegel, Helmholtz, Mommsen și Treitschke. Publicul educat era serios interesat de activitatea cercurilor academice. Elitele citeau cărți și reviste publicate de către profesori, frecventau societățile științifice și urmăreau îndeaproape discuțiile prilejuite de întâlnirile savante.
Unii dintre acești amatori, care nu-și devotau decât orele libere studiului, se ridicau cu mult deasupra nivelului diletanților. Istoria științelor moderne consemnează numele multor astfel de iluștri “outsideri”. Este, de pildă, grăitor faptul că singura contribuție remarcabilă, deși nu epocală, adusă la dezvoltarea științelor economice în Germania celui de al doilea Reich, provine de la un consilier de corporație foarte ocupat, Heinrich Oswalt din Frankfurt, oraș care la vremea redactării cărții sale nu avea încă o universitate.[2]
Și la Viena, în ultimele decade ale secolului trecut și la începutul secolului al XX-lea, colaborarea apropiată a profesorilor universitari cu publicul cultivat era foarte răspândită. Fenomenul a intrat în declin când, odată cu dispariția sau retragerea din activitate a vechilor maeștri, posturile lor au fost ocupate de persoane de anvergură mai redusă. În această, perioadă, rândurile universității vieneze, precum și cele ale eminențelor culturale ale orașului, s-au îmbogățit și consolidat prin prezența câtorva noi deținători ai titlului de Privat Dozent. Cazul cel mai edificator este cel al psihanalizei. Aceasta nu s-a bucurat niciodată de vreo încurajare din partea vreunei instituții oficiale; s-a dezvoltat și a înflorit în afara universităților, singura sa legătură cu ierarhia birocratică din învățământ fiind aceea că Freud fusese recunoscut ca Privat Dozent, dobândind astfel titlul nesemnificativ de profesor.
Exista la Viena, ca o moștenire din anii când fondatorii Școlii austriece dobândiseră, în fine, notorietate, un interes viu pentru problemele economice. Acest interes i-a permis subsemnatului să organizeze un Privat Seminar în anii 1920, să fondeze o Asociație economică și să pună bazele unui Institut austriac pentru cercetarea ciclului economic, care și-a schimbat ulterior numele în Institutul austriac pentru cercetări economice.
Privat Seminarul nu avea nici un fel de legătură cu Universitatea sau cu orice altă instituție. De două ori pe lună, un grup de învățați, printre care mai mulți deținători ai titlului de Privat Dozent se întâlneau în biroul subsemnatului, de la Camera austriacă de comerț. Cei mai mulți participanți aparțineau grupei de vârstă care-și începuse studiile academice după finele primului război mondial. Câțiva erau mai vârstnici. Cu toții erau animați de un interes viu pentru întreaga gamă a științelor acțiunii umane. Se dezbăteau probleme de filozofie, de epistemologie, de teorie economică, precum și probleme legate de numeroasele ramuri ale cercetării istorice. Acest Privat Seminar a încetat în 1934, când subsemnatul a fost numit profesor de relații economice internaționale, la Institutul de studii internaționale avansate din Geneva, Elveția.
Cu excepția lui Richard von Strigl, a cărui dispariție prematură a pus capăt unei cariere științifice strălucite, și a lui Ludwig Bettelheim-Gabillon, asupra căruia voi reveni, toți membrii Privat Seminar-ului au găsit în afara Austriei un teren propice pentru continuarea activității lor științifice, ca savanți, autori și profesori.
În domeniul preocupărilor spirituale, Viena a jucat un rol deosebit pe parcursul anilor scurși între instituirea Parlamentului, la începutul anilor 1860 și invazia nazistă din 1938. Perioada înfloritoare a urmat brusc, după secole de sterilitate și apatie. Însă decăderea se anunțase deja mult înaintea intruziunii naziste.
În toate țările și în toate perioadele istorice, performanțele intelectuale au fost opera câtorva oameni, puțini la număr, și n-au fost apreciate decât de o elită redusă. Mulțimea privea la aceste realizări cu ură și dispreț; în cel mai bun caz, cu indiferență. În Austria și la Viena elitele erau deosebit de reduse numeric; iar ura maselor și a liderilor acestora era deosebit de vitriolică.
4. Böhm-Bawerk și Wieser în calitate de membri ai Cabinetului austriac
Impopularitatea științelor economice este rezultatul analizei economice a efectelor acordării de privilegii. Economistul demonstrează fără drept de apel că toate privilegiile dăunează intereselor restului populației sau, cel puțin, unei mari părți a celor neprivilegiați, că victimele nu vor tolera existența unor asemenea privilegii decât dacă li se acordă și lor privilegii și că, de aceea, atunci când toată lumea va dobândi privilegii, fiecare va pierde datorită scăderii generale a productivității muncii.[3] Dar avertismentele economiștilor sunt nesocotite de lăcomia celor care sunt pe deplin conștienți de incapacitatea lor de a reuși pe o piață competitivă, fără ajutorul privilegiilor speciale. Ei sunt siguri că vor dobândi mai multe privilegii de mare preț decât alte grupuri, sau că vor reuși să împiedice, cel puțin temporar, orice acordare de privilegii compensatoare altor grupuri. În ochii lor, economistul nu e decât un încurcă-lume, care dorește să le saboteze planurile.
Când Menger, Böhm-Bawerk și Wieser și-au început carierele științifice, ei nu erau preocupați de problema politicilor economice și nici de respingerea intervenționismului, datorată economiei clasice. Ei se considerau chemați să așeze teoria economică pe fundamente solide și nu ezitau să se consacre în întregime acestei cauze. Menger era profund nemulțumit de politicile intervenționiste pe care guvernul austriac — la rând cu toate celelalte guverne din epocă — le adoptase. Dar el nu credea că poate contribui la un reviriment al politicilor sănătoase altfel decât promovând teoria economică de bună calitate, prin intermediul cărților, articolelor și al activității sale universitare.
Böhm-Bawerk s-a alăturat personalului Ministerului austriac de finanțe în 1890. În două rânduri a activat, pe durate scurte, ca ministru de finanțe într-un cabinet administrativ. Din 1900 până în 1904 a fost ministru de finanțe în cabinetul condus de Ernest von Körber. Principiile după care-și desfășura Böhm activitatea erau două: menținerea strictă a parității legal fixate a monedei în raport cu aurul și echilibrarea bugetului, fără nici un fel de sprijin din partea băncii centrale. Un eminent savant, Ludwig Bettelheim-Gabillon, intenționa să publice o cuprinzătoare analiză a activității lui Böhm-Bawerk, în calitate de ministru de finanțe. Din nefericire, naziștii l-au asasinat pe autor și i-au distrus manuscrisul.[4]
Wieser a activat un timp, în vremea primului război mondial, ca ministru de comerț al Cabinetului austriac. Dar activitatea sa a fost, în mare parte, împiedicată de puterile extrem de mari acordate — înaintea instalării lui Wieser în funcție — unui funcționar al ministerului, Richard Riedl. În jurisdicția lui Wieser nu rămâneau, practic, decât chestiuni de importanță secundară.
Note:
- Singurul vienez contemporan care aprecia opera filozofică a lui Leibniz era Prinţul Eugen de Savoia, vlăstar al unei familii franceze, născut şi educat în Franţa. ↑
- Cf. H. Oswalt, Vorträge über wirtschaftlice Grundbegriffe, ed. a 3-a, (Jena, 1920). ↑
- Cf. Mises, Human Action (1949), pp. 712-857. ↑
- Nu s-au păstrat decât două capitole, pe care autorul le publicase înainte de Anschluss: “Böhm-Bawerk und die Brüsseler Zuckerkonvention” şi “Böhm-Bawerk und die Konvertierung von Obligationen der einheitlichen Staatsschuld” în Zeitschrift für Nationalökonomie, Vol. VII şi VIII (1936 şi 1937). ↑
