În[1] vreme ce există măcar un grup redus de economiști libertarieni în America astăzi, situația în celelalte discipline ale acțiunii umane este într-adevăr descurajantă. Cei mai mulți politologi, de exemplu, sunt angajați fie în fabricarea de „modele” scientiste eronate, fie într-o solemnă înregistrare empirică a trivialităților activității birocrației publice. Mica minoritate a filosofilor politici (aceia care încă încearcă să răspundă la probleme fundamentale precum natura sau buna funcționare a Statului) trâmbițează pretinsele măreții ale Ordinii, Tradiției, Comunității, a „Saltului în Ființă”, ale Bunelor Moravuri, dar rămân oarecum tăcuți în privința libertății individului. Această atmosferă generalizată face să fie cu atât mai bine-venită publicarea unei serii notabile de prelegeri ale Profesorului Bruno Leoni, jurist eminent și politolog la Universitatea din Pavia, Italia. În cazul său este în sfârșit vorba de un politolog cu puternice înclinații libertariene.
Teza principală a Profesorului Leoni este că până și economiștii cei mai devotați pieței libere au admis, lipsiți de înțelepciune, că legile trebuie create prin legiferare de către puterea statală; această concesie, arată Leoni, oferă o inevitabilă poartă deschisă pentru tirania Statului asupra individului. Cealaltă față a monedei privind creșterea intervenției guvernului pe piața liberă a fost proliferarea legislației, însoțită de inerenta coerciție a unei majorități – sau, mai des, a unei oligarhii a pseudo-„reprezentanților” unei majorități – asupra restului populației. În legătură cu aceasta, Leoni prezintă o critică excepțională a scrierilor recente ale lui F.A. Hayek cu privire la „domnia legii”. În opoziție cu Hayek, care militează pentru reguli legislative generale în locul capriciilor birocrației arbitrare sau a „dreptului administrativ”, Leoni subliniază că pericolul real și fundamental nu este organul administrativ, ci actul legislativ care face posibilă emiterea normelor administrative.[2] Nu este suficient, demonstrează Leoni, să ai reguli aplicabile tuturor și scrise de mai înainte; pentru că înseși aceste reguli ar putea să încalce libertatea – și, în general, chiar o fac.
Marea contribuție a lui Leoni este de a arăta până și teoreticienilor celor mai devotați ai laissez-faire-ului o alternativă la tirania legiferării. Mai degrabă decât să acceptăm ori dreptul impus pe cale administrativă (administrative law), ori legiferarea, Leoni militează pentru o întoarcere la tradițiile și principiile antice ale dreptului jurisprudențial (judge-made law) ca o metodă de limitate a Statului și de asigurare a libertății. În dreptul privat roman, în codurile civile continentale, în dreptul cutumiar anglo-saxon, „drept” nu înseamnă ceea ce credem noi astăzi: nesfârșite edictări ale unui organ legislativ sau ale unuia executiv. „Dreptul” nu era edictat, ci găsit sau descoperit; acesta reprezenta un corp de reguli cutumiare care, precum limbile sau cutumele, crescuse spontan și complet voluntar în mijlocul oamenilor. Aceste reguli spontane au constituit „dreptul”; și au fost eforturile experților în drept – bătrânii tribului, judecători sau juriști – cele care au determinat ce este dreptul și cum ar trebui acesta să se aplice numeroaselor situații litigioase care apar încontinuu.
Dacă legiferarea este înlocuită de un astfel de drept jurisprudențial, spune Leoni, fixitatea și certitudinea (una dintre cerințele fundamentale ale „domniei legii”) vor înlocui edictările, supuse schimbărilor capricioase, ale legislației scrise (statutory legislation). Conținutul dreptului jurisprudențial se schimbă foarte încet; mai mult decât atât, întrucât hotărârile judecătorești pot fi pronunțate doar atunci când părțile sesizează instanțele cu litigiile lor și întrucât hotărârile se aplică adecvat doar unui caz particular, dreptul jurisprudențial – spre deosebire de legiferare – permite ca un corp vast de reguli, acorduri și arbitraje voluntare, adoptate liber, să se dezvolte atât cât este necesar societății. Leoni arată într-un mod excepțional analogia dintre aceste reguli și acorduri libere, care exprimă cu adevărat „voința comună” a tuturor participanților, și acordurile și schimburile voluntare ale pieței libere.[3] Geamăna economiei de piață liberă nu este, atunci, un organ legislativ democratic care fabrică mereu noi dictate pentru societate, ci o dezvoltare a regulilor voluntare interpretate și aplicate de experți în drept.
Dacă Leoni este vag și oscilant în privința structurii pe care instanțele sale o vor avea, el indică, cel puțin, posibilitatea concurenței private dintre judecători și instanțe judecătorești. La întrebarea: cine îi va numi pe judecători, Leoni răspunde cu întrebarea: cine îi „numește” în prezent, în societate, pe doctorii ori pe oamenii de știință cei mai buni? Ei nu sunt numiți, ci obțin acceptarea generală și voluntară pe baza propriilor merite. În mod similar, deși în anumite pasaje Leoni acceptă ideea unei curți statale supreme despre care el admite că devine ea însăși un organ cvasilegislativ,[4] el chiar militează pentru restaurarea practicii antice a separării puterii publice de funcția judiciară. Dacă nu pentru alt motiv, lucrarea Profesorului Leoni este extrem de valoroasă pentru formularea, în epoca noastră în care Statul trebuie regândit profund, a posibilității unei separări operaționale a funcției judiciare de aparatul Statului.
Un mare defect al tezei lui Leoni este absența oricărui criteriu pentru stabilirea conținutului dreptului jurisprudențial. Este un accident fericit al istoriei că o parte semnificativă a dreptului privat și a dreptului cutumiar este libertariană, că acestea reglementează mijloacele de conservare a persoanei și proprietății cuiva împotriva „agresiunii”. Dar o bună parte a vechiului drept a fost antilibertariană și cu siguranță nu se poate aștepta ca obiceiul să fie întotdeauna în concordanță cu libertatea. Vechea cutumă poate fi, în definitiv, un bastion fragil, într-adevăr; dacă obiceiurile oprimă libertatea, mai trebuie acestea să servească drept cadru legal permanent sau, cel puțin, secular? Să presupunem că vechiul obicei stabilește ca femeile virgine să fie aduse jertfă zeilor la lumina lunii pline sau ca roșcații să fie măcelăriți ca fiind demoni. Ce se întâmplă atunci? Nu ar putea fi supus obiceiul unui test de raționalitate mai înalt? Dreptul cutumiar conține astfel de elemente antilibertariene, precum legea „conspirației” (law of „conspiracy”) și legea „defăimării care incită la răzvrătire” (law of „seditious libel”) (care scoate în afara legii critica puterii publice), atât de des introduse în ansamblul normativ de către regi și slujbașii acestora. Și poate cel mai slab punct al lucrării este venerația lui Leoni față de dreptul roman; dacă acesta a oferit un paradis al libertății, cum se pot explica fiscalitatea apăsătoare, inflația și alterarea monetară periodică, rețeaua represivă de controale și măsurile „asistențiale” sau autoritatea imperială nelimitată pe care le-a presupus Imperiul Roman?
Leoni oferă câteva criterii diferite pentru stabilirea conținutului dreptului, dar niciunul nu este foarte reușit. Unul este unanimitatea. Dar deși plauzibil la prima vedere, chiar unanimitatea explicită nu este în mod necesar libertariană; în acest sens, să presupunem că nu se află deloc musulmani într-o țară și fiecare hotărăște – iar acest lucru devine cutumă – că toți musulmanii ar trebui să fie trimiși la moarte. Și ce ar fi dacă, mai târziu, câțiva musulmani ar ajunge în țara respectivă? În plus, așa cum recunoaște Leoni, există problema infractorului; cu siguranță el nu va fi în favoarea propriei pedepsiri. În privința acestui aspect, Leoni se refugiază în construirea chinuitoare a unei unanimități implicite, respectiv că, într-o astfel de situație precum uciderea sau furtul, infractorul ar agrea pedeapsa dacă oricine altcineva ar fi infractorul, astfel încât chiar el ar fi de acord cu dreptatea legii. Dar să presupunem că acest infractor sau alții din comunitate au convingerea filosofică potrivit căreia anumite grupuri umane (fie ele de roșcați, musulmani, proprietari de pământ, capitaliști, generali sau orice altceva) merită să fie ucise. Dacă victima este un membru al unuia dintre aceste grupuri detestate, atunci nici infractorul, nici alții care împărtășesc această convingere nu vor fi de acord cu justețea nici a legii generale împotriva uciderii, nici a pedepsirii în particular a ucigașului. Pentru acest singur temei, teoria unanimității implicite este sortită eșecului.
Un al doilea criteriu oferit pentru stabilirea conținutului dreptului este Regula de Aur în formularea sa negativă: „Să nu faci celorlalți ceea ce nu ai vrea ca ei să-ți facă ție”. Dar aceasta este, de asemenea, nesatisfăcătoare. Un prim motiv este că unele acte considerate în general criminale ar trece în continuare testul Regulii de Aur negative: astfel, un sadomasochist poate să tortureze o altă persoană, dar, deoarece el ar fi încântat să fie torturat, actul său, din perspectiva Regulii de Aur negative, nu ar putea fi considerat criminală. Pe de altă parte, Regula de Aur este un criteriu mult prea larg; multe acte care ar fi condamnate drept criminale ar trebui cu siguranță să nu fie astfel. De aceea, Regula statuează că oamenii nu ar trebui să se mintă unii pe alții (un om nu ar vrea să fie mințit) și totuși puțini ar cere ca toate minciunile să fie declarate ilicite. De asemenea, Regula de Aur ar stabili ca niciun om să nu întoarcă spatele unui cerșetor, pentru că cel dintâi nu ar dori ca cerșetorul să-i întoarcă spatele dacă pozițiile celor doi ar fi inversate – și totuși, este în mod cert neconformă cu libertarianismul declararea ca ilicit a refuzului de a face milostenii unui cerșetor.[5]
Leoni sugerează un criteriu mult mai promițător: libertatea să fie definită ca lipsă a constrângerii sau a coerciției – cu excepția celei îndreptate împotriva celor care constrâng. În acest caz, inițierea coerciției este ilicită și funcția „puterii guvernamentale” devine strict limitată la a-i constrânge pe cei care constrâng. Dar, în mod foarte nefericit, Leoni cade în chiar aceeași eroare care l-a pus în dificultate pe Hayek în a sa „Constituție a libertății”: „coerciția” sau „constrângerea” nu este definită într-o manieră adecvată sau convingătoare.[6] La început, Leoni oferă promisiunea unei corecte înțelegeri a coerciției, atunci când spune că nu se poate considera că un om îl „constrânge” pe altul când refuză să cumpere bunurile sau serviciile acestuia din urmă sau când refuză să salveze un om de la înec. Dar ulterior, în nefericitul său capitol 8, Leoni admite că ar putea exista constrângere atunci când o persoană religioasă s-ar simți „constrânsă” din cauză că o altă persoană nu-și conformează conduita potrivit practicilor religioase ale celei dintâi. Și acest sentiment al constrângerii ar putea părea că justifică astfel de încălcări ale libertății precum legile restricțiilor duminicale (Sunday blue laws). În această privință, Leoni cade din nou în eroarea de a-și plasa testul privind constrângerea sau coerciția nu pe acte obiective ale celui acuzat, ci pe trăiri subiective ale celui care reclamă. Cu siguranță, aceasta este o cale extrem de largă spre tiranie!
Mai mult decât atât, Leoni, aparent, nu vede că taxarea este un prim exemplu de coerciție și că este în mod cert incompatibilă cu propria sa viziune asupra unei societăți libere. Pentru că, în cazul în care coerciția este limitată la cei care o practică la rândul lor, atunci cu siguranță taxarea este o prelevare constrângătoare nedreaptă din proprietatea unei mulțimi vaste de cetățeni care nu constrâng pe alții (non-coercing). Cum, poate fi ea justificată în acest caz? Leoni, din nou în capitolul 8, admite de asemenea, în societatea sa ideală, existența unei legislații care include, mirabile dictu, câteva sectoare de activitate naționalizate![7] O anumită naționalizare favorită a lui Leoni este cea a farurilor de coastă. Argumentul său este că un far nu ar putea să ceară consumatorilor individuali un preț pentru serviciile sale și de aceea ar trebui să fie subvenționat de stat.
Răspunsurile elementare date acestui argument sunt în număr de trei:
(1) taxarea făcută pentru faruri presupune coerciție și reprezintă, astfel, o încălcare a libertății;
(2) chiar dacă farul nu poate impune un preț indivizilor, ce oprește companiile maritime să-și construiască ori să-și subvenționeze propriile faruri? Replica obișnuită este că în acest caz diverse „căpușe” (free riders) ar beneficia de serviciu fără să plătească. Dar acest lucru este universal adevărat în orice societate. Dacă devin o persoană mai bună sau dacă îmi întrețin grădina mai bine, aduc beneficii suplimentare de care se bucură alți oameni. Sunt eu îndreptățit în acest caz să le pretind tribut pentru acest fapt fericit?
(3) În fapt, farurile ar putea ușor să pretindă navelor plata aferentă serviciilor prestate, dacă le-ar fi permis să dețină acele suprafețe de mare pe care le transformă prin iluminare. Unui om care ia pământ nedeținut de nimeni și îl transformă în scopuri productive îi este imediat atribuită proprietatea acelui pământ, care din acel moment poate fi folosit în mod economic; de ce nu ar putea aceeași regulă, care se aplică acestor resurse naturale diferite, să se aplice și mării? Dacă proprietarului farului i-ar fi atribuită proprietatea acelei suprafețe a mării pe care el o iluminează, atunci el ar putea să perceapă tarif fiecărei nave care traversează acea suprafață. În această situație, deficiența o constituie un eșec, nu al pieței libere, ci al puterii publice și al societății de a atribui un drept de proprietate proprietarului legitim al resursei.
Cu privire la necesitatea taxării pentru farurile publice și alte servicii, Leoni adaugă comentariul uimitor că „în aceste cazuri principiul liberei alegeri în activitățile economice nu este abandonat și nici chiar pus la îndoială”. De ce? Pentru că „se admite” că acei oameni oricum ar fi doritori să plătească pentru acele servicii, dacă ar fi valabile pe piață. Dar cine admite acest lucru și în ce măsură? Și ce oameni ar plăti?
Problema noastră poate fi totuși rezolvată; un criteriu convingător chiar există pentru conținutul dreptului libertarian. Acest criteriu definește coerciția sau constrângerea, în mod simplu, astfel: inițierea violenței ori a amenințării cu aceasta împotriva altei persoane. Devine atunci clar că folosirea coerciției (violenței) trebuie să fie limitată la constrângerea celor care inițiază violența împotriva semenilor lor. Un argument pentru concentrarea atenției noastre către violență este că unica armă angajată de puterea publică (sau de orice altă agenție de protecție) împotriva crimei este în mod precis amenințarea cu violența. Să „scoți în afara legii” orice acțiune înseamnă în mod precis să ameninți cu violența împotriva oricui ar comite-o. De ce atunci să nu utilizăm violența doar pentru a inhiba pe aceia care inițiază violență și nu împotriva altor acțiuni sau nonacțiuni pe care cineva le-ar putea defini drept „coerciție” sau „constrângere”? Și totuși, problema tragică este că atât de mulți gânditori cvasilibertarieni au eșuat, în decursul vremii, să adopte această definiție a constrângerii sau au eșuat să limiteze violența la acțiunile de contracarare a violenței, deschizând în schimb ușa etatismului prin utilizarea unor concepte vagi, confuze precum „dăunare, „interferență”, „sentimente de constrângere” etc. Să decretăm că nicio violență nu poate fi inițiată împotriva unei alte persoane și toate portițele spre tiranie pe care chiar persoane precum Leoni le acceptă: restricții duminicale, faruri publice, fiscalitate etc. vor fi eliminate.
Pe scurt, există o altă alternativă în societate pentru drept, o alternativă nu doar pentru reglementarea administrativă sau pentru cea legislativă, ci chiar pentru dreptul jurisprudențial. Această alternativă este dreptul libertarian, bazat pe criteriul că violența ar putea fi folosită doar împotriva celor care inițiază violență și fundamentat astfel pe inviolabilitatea persoanei și proprietății fiecărui individ față de „imixtiunea” prin violență. În practică, aceasta înseamnă preluarea cât mai amplă a dreptului cutumiar de factură libertariană și corectarea lui prin utilizarea rațiunii umane, înainte de a-l ridica la rangul de cod libertarian permanent sau de constituție. Și aceasta presupune interpretarea și aplicarea continue ale acestui cod libertarian de către experți și judecători în instanțe private aflate în competiție.
Profesorul Leoni concluzionează în cartea sa atât de interesantă și importantă că „procesul de creare a dreptului este în mult mai mare măsură un proces teoretic decât un act de voință”. Dar cu siguranță „un proces teoretic” implică folosirea rațiunii umane pentru a stabili un cod de reguli care va fi o fortăreață de neclintit și lipsită de imperfecțiuni pentru libertatea umană.
Note:
- O recenzie a lucrării lui Bruno Leoni, Libertate și drept (Princeton: D. Van Nostrand, 1961) publicată în New Individualist Review, ed. Ralph Raico, Indianapolis, Liberty Fund, 1981. ↑
- Leoni prezintă de asemenea o critică eficace a apărării de către Hayek a „instanțelor administrative” speciale. Dacă trebuie să fie o lege pentru birocrați și încă o altă lege pentru cetățenii obișnuiți, atunci nu există deloc egalitate în fața legii pentru toată lumea și, de aceea, nu există în niciun caz o veritabilă „domnie a legii”. În această privință, ca și în alte părți, Leoni reabilitează domnia legii înțeleasă în mod strict, așa cum era promovată de marele jurist englez de secol al XIX-lea, A.V. Dicey, în opoziție cu versiunile moderne mai diluate ale lui Hayek și C.K. Allen. ↑
- Aceasta contrastează cu susținerea ridicolă a legislatorilor „democratici”, care impun disidenților în mod coercitiv regulile lor; potrivit lor aceste reguli sunt expresii ale „voinței comune”. Pentru a fi „comună”, subliniază Leoni, voința trebuie să fie una unanimă. ↑
- Într-un anumit punct, pare că Leoni crede că cerința unanimității la nivelul instanței Curții Supreme pentru orice schimbare asupra deciziilor anterioare ar putea în mod aproximativ să susțină „modelul Leoni” pe scena americană. Dar în această privință totul depinde de „punctul zero” la care cerința unanimității este introdusă. În actuala lume condusă atât de mult de Stat, cerința unanimității pentru schimbare ar tinde să fixeze normele noastre etatice în mod permanent în societate. ↑
- O eroare fundamentală – în acest loc și în altele – este tendința lui Leoni de a lua drept test al criminalității sentimentele subiective ale participanților, mai degrabă decât acțiunile lor obiective. ↑
- Pentru o critică excelentă a conceptului de coerciție la Hayek, vezi Ronald Hamowy, „Hayek’s Concept of Freedom: A Critique”, New Individualist Review, (April, 1961), pp. 28-31. ↑
- Astfel, Leoni afirmă că în acele cazuri neclare când criminalitatea sau constrângerea nu pot fi în mod obiectiv determinate, există loc pentru legislație coercitivă. Dar cu siguranță regula adecvată – și libertariană – este că situațiile neclare vor fi soluționate în favoarea „laissez-faire”-ului – a lăsării activității să funcționeze. ↑
Traducere în limba română de Nicolae Săcrieru.
