Un comentariu recent de Lucian Croitoru este o sursă de încântare, dar și de îngrijorare.
O persoană publică cu vizibilitate mare, mai ales în aceste momente, după ce numele său a fost vehiculat în speculațiile despre cine va ocupa postul de prim ministru, spune răspicat câteva adevăruri despre capitalism și situația românească.
Partea cu care putem fi de acord este legată de aprecierea justă a capitalismului, atunci când afirmă: „Capitalismul inseamna o succesiune de alegeri libere responsabile pe care le fac entitatile private (oameni sau firme) dat fiind un set de reguli bune.”
Sau de recunoașterea caracterului de capitalism de stat, sau capitalism clientelar (ceea ce în engleză se cheamă crony capitalism) al realității economice românești (și nu numai):
Antreprenorul conectat la fondurile bugetare nu vede in orice o oportunitate, asa cum se intampla in capitalismul bazat pe piete libere, ci vede oportunitati in orice proiect bugetar. Unii dintre acesti antreprenori sunt clienti politici. Ei nu se imbogatesc din riscurile pe care si le asuma pe banii proprii, cum ar fi normal, ci din “alocarile”care ii favorizeaza in raport cu altii. Proverbul “spune-mi cu cine umbli ca sa-ti spun cine esti” functioneaza si in varianta „spune-mi cine este la putere ca sa iti spun cine castiga licitatiile pentru proiectele finantate din bani publici”.
In al doilea rand, acesti antreprenori ”de carton” nici nu evalueaza si nici nu-si asuma vreun risc de contrapartida. Ei sunt la adapost. Chiar daca plateste cu intarziere, bugetul pana la urma plateste. Plateste insa un pret suficient cat sa acopere si perioada de intarziere. Aceasta dobanda implicita este inflationista. Dar platitorul de impozite este captiv, nu are ce sa faca. Antreprenorii conectati la bugetul public reflecta mai degraba un defect al aparatului de stat decat caracterul malefic al afacerilor lor.
In al treilea rand, ceilalti antreprenori care isi asuma riscuri nu sunt in mod necesar liberi sa ia profiturile. Profiturile estimate pentru investitiile de astazi ar putea pur si simplu sa nu se materializeze din cauza schimbarilor prea dese ale sistemului de impozitare.
In sfarsit, in economia Romaniei nu toti cei care fac pierderi suporta consecinte. In relatia cu statul continua sa opereze restrictiile bugetare slabe. Multe entitati de stat, sau chiar private daca sunt too big to fail, sunt salvate de stat ex post. Firmele au arierate catre bugetul public de aproape 3,3 procente din PIB, cea mai mare parte venind de la companiile de stat. Dar, partial, aceste arierate se sterg din cand in cand, sub diferite pretexte.
Așadar, în România avem corporatism și incertitudine, iar pe deasupra există o confuzia generală în care consecințele negative ale acestui regim sunt puse pe seama capitalismului bazat pe respectul pentru proprietatea privată.
Aceasta este partea critică și lăudabilă a comentarului d-lui Lucian Croitoru. Dar mai apoi vin soluțiile propuse, care se înscriu într-un registru globalist-etatist. Fără a marșa pe ideea unei agende ascunse a comentariului, tonul general fiind mai degrabă favorabil soluțiilor autentic liberale, vreau să observ că suferă de două mari erori economice.
Fluctuațiile și inegalitatea nu sunt vina capitalismului
O dată sunt puse în opoziție penuria socialismului cu fluctuațiile și inegalitatea care vin odată cu bogăția capitalismului.
Aici Lucian Croitoru pică sub incidența propriei sale critici a confuziei între capitalismul de piață și cel de stat. Revenind la ideea că trebuie să avem un set clar și concis de reguli bune, nu cred că am cădea de acord și asupra conținutul acestor reguli.
Fluctuațiile și inegalitatea veniturilor sunt consecințe ale unei pervertirii continue a ordinii capitaliste de piață. Această pervertire a căpătat complexități din ce în ce mai sumbre în ultimul timp, dar ea are rădăcini adânci. Sursa esențială a inegalității fluctuațiior „capitaliste” este tocmai impunerea unui regim socialist în cele mai importante sfere ale economiei: moneda și activitatea bancară.
În epoca de aur a capitalismului monedele erau produse privat și concurențial, iar piața ajunsese printr-un lung proces de selecție să folosească drept monedă două mărfuri cu atuuri evidente: aurul și argintul. Monedele concrete erau un fel de mărci private bazate pe același standard, un standard ales și impus voluntar de comercianții din lungul și latul lumii, care puteau încheia contracte stipulate în orice monedă doreau.
Aceasta era, apropo de reguli internaționale despre care se vorbește în comentariu și la care vom ajunge imediat, o ordine suprastatală pe care nu o impusese vreun stat sau vreo alianță de state.
Bancherii erau depozitari de bani și intermediatori de credit, între aceste tipuri de activități existând o distincție clară. Încă de la începutul activității bancare moderne a existat tentația fraudei și bancherii i-au cedat adesea. Jesus Huerta de Soto este probabil cea mai relevantă sursă disponibilă în limba română pentru istoria ștergerii trepate a aceste distincții și transformării ei în ceva de nerecunoscut astăzi.
Această fraudă, și generalizarea ei treptată prin impunerea de către autoritățile politice a unor reguli și instituții nefaste, a adus în capitalism cele două defecte de care este acuzat pe nedrept: inegalitatea veniturilor și fluctuațiile.
Prin crearea mediilor fiduciare (substitute monetare false produse prin practica frauduloasă a rezervelor fracționare) s-au pus bazele unei îmbogățiri care nu are nimic de a face cu responsabilitatea și mutualitatea contractelor voluntare între proprietari: redistribuția inflaționistă în favoarea celor care intră primii în posesia mijloacelor de plată nou create din nimic, adică în favoare bancherilor și a protectorilor și prietenilor lor.
Nu este de mirare, de exemplu, că în regimurile cu cel mai mare inflaționism vedem și cea mai mare polarizare a veniturilor și averilor, spre deosebire de regimurile cu monedă mai sănătoasă, unde inegalitatea nu este atât de mare și unde clasa de mijloc este mult mai bine reprezentată.
Apoi, pentru că aceste mijloace fiduciare sunt injectate în economie pe calea creditului mai ieftin decât ar fi pe piața liberă, sunt plantate semnințele fluctuațiilor. Dobânda, care este un preț al timpului — un indicator al raportului în care piața dorește fie să economisească pentru avansul capitalist cu roade mai târzii, fie să consume pentru satisfacția imediată — este falsificată și în aceste condiții nerealiste devin aparent rentabile unele proiecte pentru care lumea nu are de fapt răbdare.
Înaintea rafinării instituțiilor complet străine de capitalismul pieței libere, care guvernează în prezent moneda și activitatea bancară, fluctuațiile erau de scurtă durată și mică amploare, deoarece anvergura bancherilor și capacitatea de a se proteja erau limitate.
Atunci când risipa capitalului era produsă prin bănci private izolate, acestea erau împinse imediat la faliment la cererea deponenților care aveau dreptul să retragă imediat o monedă rară, imposibil de produs de vreun bancher sau vreo autoritate. Aurul și panicile bancare dese țineau pe atunci fluctuațiile în frâu.
Dar de când aurul a fost monopolizat de stat și apoi scos de pe scena monetară, iar activitatea bancară a fost și ea trecută sub tutela statului prin băncile centrale, voința pieței este mai ușor de ignorat iar fluctuațiile „capitalismului” au devenit mai severe și de durată.
Școala austriacă de economie, în frunte cu Ludwig von Mises, a argumentat că într-un capitalism autentic de piață ar fi de fapt atinse idealurile confiscate de socialism: producția de masă pentru nevoile maselor ar crește constant bunăstarea păturilor joase ale societății, concurența capitalistă pentru mâna de lucru ar face din muncitori — prin salarii reale mai mari și economisire — grosul clasei proprietarilor, iar din bursă locul în care ei ar avea cel mai facil acces la procesul investițional de creare a capitalului.
Pătura de mijloc viguroasă și exteremele neglijabile ale celor foarte săraci sau foarte bogați constituie cea mai bună aproximare a idealului egalității materiale între oameni, pe care, într-adevăr, socialiștii nu au cum să îl obțină.
Producția de bunuri publice și stabilitatea internațională sunt compromise prin amestecul statului
O altă idee susținută de Lucian Croitoru este aceea că statul ar trebui să producă bunurile publice. Aș fi curios cum justifică domnia sa această afirmație. Pentru că dacă intrăm în profunzimea argumentelor standard cu care este susținută această idee vedem că suferă de probleme serioase. O critică accesibilă în limba română este cea făcută de Hans-Hermann Hoppe.
Din păcate statul face prăpăd peste tot unde intervine, iar Marea Depresiune și stagflația din anii 70 sunt exemple de eșec al intervenționismului, în ambele cazuri vinovată fiind politica inflaționistă a FED-ului și apoi abordarea eșecului cu măsuri de și mai mare relaxare a creditului însoțite de rigidizarea întregii economii prin reglementări puternice.
Acest lucru este recunoscut și de Lucian Croitoru, care spune spre sfârșitul comentariului încă un lucru admirabil prin absența sa de până acum din discursul public de la noi: dat fiind că statul este capabil de asemenea gafe de proporții, poate este mai bine că statele nu se coordonează în adoptarea măsurilor post-criză și în rezolvarea „eșecurilor” pieței.
Implicită aici este ideea policetricității care s-ar pierde într-un un stat mondial, sau cu o coordonare a statelor sub tutela unui hegemon al lumii. Dacă acest principiu este valabil la nivel internațional, să îl urmăm și la nivel intrastatal, regional sau local și chiar individual.
Să lăsăm autoritățile să concureze între ele pentru găsirea și propunerea celui mai bun aranjament instituțional și vom vedea, așa cum argumentează Hoppe și cum am văzut în istoria Europei, că din punct de vedere politic Small is Beautiful and Efficient, și doar într-un asemenea regim vom putea vedea înflorind ordinea proprietății private și acele legi și reguli care favorizează cel mai bine intensificarea pașnică a specializării și diviziunii muncii la nivel internațional.
