MISES: … Știința nu face evaluări, dar îi furnizează omului care acționează toată informația de care poate avea nevoie, în legătură cu evaluările sale. Ea păstrează tăcerea numai atunci când i se pune întrebarea dacă viața însăși merită trăită.
Bineînțeles că această întrebare s-a pus și va continua întotdeauna să fie pusă. Care poate fi semnificația tuturor acestor strădanii și activități omenești, dacă, în cele din urmă, nimeni nu poate evita moartea și descompunerea? Omul trăiește în umbra morții. Indiferent ce va fi realizat el, în cursul pelerinajului său, într-o bună zi va trebui să piară și să abandoneze tot ce a clădit. Fiecare clipă poate fi cea din urmă. Un singur lucru este sigur, în ce privește viitorul unui individ: moartea. Văzute din punctul de vedere al acestui rezultat ultim și inevitabil, toate strădaniile omului par deșarte și inutile.
Mai mult, acțiunea umană trebuie considerată absurdă, chiar și atunci când este evaluată numai din perspectiva scopurilor ei imediate. Ea nu poate asigura nicicând o satisfacție deplină; ea nu oferă decât o îndepărtare parțială a neplăcerii, pe durata unui moment evanescent. Îndată ce o dorință este satisfăcută, se nasc și cer să fie satisfăcute altele. Se spune că civilizația îi sărăcește pe oameni, deoarece le înmulțește dorințele și nu potolește, ci stârnește poftele. Toată activitatea și toate afacerile cele forfotitoare ale oamenilor care trudesc din greu, graba, înghesuiala și agitația sunt lipsite de sens, deoarece ele nu aduc nici fericirea, nici liniștea. Pacea minții și serenitatea nu pot fi dobândite prin acțiune și prin ambiții lumești, ci numai prin renunțare și resemnare. Singurul tip de atitudine potrivită înțeleptului este evadarea în inactivitatea unei existențe pur contemplative.
Însă toate aceste neliniști, îndoieli și scrupule sunt covârșite de forța irezistibilă a energiei vitale a omului. Este adevărat că omul nu poate scăpa de moarte. Dar în prezent trăiește; și viața, nu moartea, este cea care pune stăpânire [p.882] pe el. Indiferent ce i-ar rezerva viitorul, el nu se poate sustrage necesităților momentului actual. Câtă vreme un om trăiește, el nu poate să nu asculte de principalul său impuls, de elanul său vital. Natura înnăscută a omului este cea care caută să-i prezerve și să-i consolideze viața, cea care îl face să fie nemulțumit și să urmărească să-și îndepărteze neplăcerile, cea care îl face să caute ceea ce se poate numi fericire. In fiecare ființă vie lucrează un inexplicabil și neanalizabil Id. Acest Id este impulsul tuturor impulsurilor, forța care îl mână pe om spre viață și acțiune, tendința originară și ineradicabilă spre o existență mai deplină și mai fericită. El lucrează câtă vreme trăiește omul și încetează numai odată cu încetarea vieții sale.
Rațiunea umană se află în slujba acestui elan vital…
NOTA: În mod paradoxal și, din fericire, exterior praxeologiei propriu-zise, mobilul ultim al cultivării raționalității personale si sociale și singurul stăvilar în calea destrucționismului și a autodestrucționismului nihilist este, pentru Mises, tocmai sinele freudian cel mai irațional, așa-numitul Id, presupusul centru vital dintr-o “natură umană” abia deosebită de cea animalică, prin necesitatea satisfacerii ei cu ajutorul rațiunii. Dar acest stăvilar este îngrijorător de apropiat, inductiv și existențial vorbind, de fazele preliminare ale dinamicii nihiliste, descrise critic de Eugene (ulterior Ierom. Serafim) Rose, la finele anilor 1960. “Stăvilarul” lui Mises apare deja ca o fază avansată în mersul revoluției nihiliste, un fel de sumă a primelor trei stadii sesizate de Rose, după care urmează direct dictaturile socialisto-intervenționiste și sub-umanizarea instituționalizată a tinerilor:
«Primul stadiu al nihilismului, spunea el [Rose], este “liberalismul”, înțelegând prin aceasta încercarea de a realiza un compromis între Vechea Ordine (“civilizația creștină”) si Noua Ordine a omenirii, fără de Dumnezeu. Al doilea stadiu este realismul, în care credința în lumea cealaltă si în Adevărul transcendent este abandonată si toată grija este acordată lumii materiale, bunăstării trupești, progresului tehnic, etc. Realismul, totuși, refuză nevoile neplănuite, iraționale ale omului, și prin urmare trebuie sa determine o reacție împotriva sa, care este al treilea stadiu: “vitalismul”.
În perioada vitalistă, criteriul Adevărului este substituit de un standard nou: “dătătorul de viață”, “vitalul”. Acesta poate lua forma unor experiențe pseudo-duhovnicești, invocarea unor “puteri” și “prezențe”, sau a unei alte forme a “cultului naturii” cu elementele sale fundamentale, pământul, trupul si sexul. Vitalismul, spunea părintele Serafim, este “un simptom inconfundabil al oboselii lumii. Este rodul, nu al “prospețimii”, al “vietii” si al “imediatului”, pe care discipolii săi le caută cu atâta disperare (tocmai din cauză că le lipsesc), ci al stricăciunii si necredinței, ce sunt ultima fază a civilizației muribunde, pe care ei o urăsc.
Astfel, credea părintele Serafim, dincolo de vitalism mai poate fi doar încă un stadiu, final, prin care ar putea trece nihilismul: Nihilismul Distrugerii. “Aici, în cele din urmă”, scria el, “găsim un nihilism aproape ‘pur’, o ură împotriva creației si împotriva civilizației, care nu va fi mulțumită până ce nu le va distruge pe deplin”.» (Ierom. Damaschin Christensen, “Ultima Răzvrătire Adevărată”, http://ro.altermedia.info/antisistem/ultima-razvratire-adevarata_4412.html referitor la impactul pe termen lung ale instituționalizării antropologiei freudiene printre tineri cf. si idem, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2005, pp. 144-145.)
Identificarea dinamicii existențiale nihiliste și hiliaste (mai degrabă decât a simplei erori intelectuale), ca mobil ultim al comunismului pur și dur (“orwellian”) și al mutanților săi “de catifea” (gen Minunata Lume Nouă), a fost parțial realizată – independent de Părintele Serafim Rose – și de M. N. Rothbard (în ultimele sale scrieri consacrate istoriei gândirii economice) și de Eric Voegelin (în scrierile sale despre “știința” și “politica” angajate în “imanentizarea eshatonului” gnostic), doi participanți de marcă la seminariile lui Mises de la New York și, respectiv, Viena. Am încercat să arăt în altă parte că viața și învățătura creștin-Ortodoxă nu este, însă, doar terapia existențială a nihilismului, ci singurul cadru logic coerent pentru armonizarea sistematică a intereselor pe termen lung ale fiecărei persoane umane cu imperativele etico-politice ale cooperării sociale pașnice, dorite de liberali (cf. http://misesromania.org/489/). Dar atunci libertatea firesc întrebuințată, liberalismul sustenabil, ar putea fi mai degrabă non-violent și simplu decât violent-revoluționar și consumerist, mai degrabă ascetico-duhovnicesc decât “anarho-capitalist”.
Desigur, încercarea de ieșire “realist-vitalistă” propusă de Mises este, practic, inevitabilă pentru cei care se zbat în cutia secularismului cripto-nihilist (sau, echivalent, în cea gnostică, a nihilismul “spiritualizat”, ilustrat de “contemplația” depersonalizantă, vegetativă, menționată de Mises mai sus). Mai puțin frământat decât Eugene Rose (fiind cu o generație în urma acestuia pe calea revoluției nihiliste), Mises a căutat, totuși, până în pragul teologiei romano-catolice, de care s-a apropiat în ultimii săi ani de viață, soluții la problemele importante pentru care mintea sa genială încă nu avea răspuns. Cf. Jörg Guido Hülsmann, Mises: The Last Knight of Liberalism, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007; Ierom. Serafim Rose, Nihilismul și Revelația lui Dumnezeu în Inima Omului, Ed. Anastasia, Buc., 1997. A se vedea și idem, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Omul Începuturilor, Ed. Sophia, București, 2001, pentru o critică filosofico-epistemologică generală a alternativelor antropologiei creștine; Arhiep. Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală Ortodoxă, Ed. Biserica Ortodoxă, Galați, 2003, pp. 173 ff., pentru o discuție a avantajelor relative ale antropologiei freudiene asupra behaviorismului din perspectiva personalismului creștin-ortodox; Protopresbyter George Grabbe, The Orthodox-Christian education of children in our days, St. Nectarios American Orthodox Church, 1976, pentru o discuție a limitelor antropologiei freudiene, din aceeași perspectivă.
