Pentru mulți economiști moderni, cu câteva excepții notabile, studiul istoriei gândirii economice a devenit un subiect desuet. Deloc surprinzător, astfel de cursuri au fost ușor-ușor eliminate din programa departamentelor de economie, iar relevanța unei contribuții la teoria economică este judecată prin prisma noutății. Dacă teoriile economice mai vechi își mai găsesc loc în cursurile de astăzi—exemple la îndemână fiind avantajul absolut (Adam Smith) și avantajul comparativ (David Ricardo)—, acestea sunt predate într-o formă renovată, cât mai recent cu putință, de model matematic. Și nu de puține ori, bibliografia unei lucrări științifice este privită cu suspiciune dacă articolele citate sunt mai vechi de 5 sau 10 ani.
Această situație nefericită era, se pare, evidentă încă de la jumătatea secolului XX. Joseph A. Schumpeter, într-o introducere la volumul Interest and Usury al lui Bernard Dempsey—volum ce discută contribuțiile scolasticilor la teoria dobânzii—analizează unul dintre motivele pentru care economiștii de astăzi nu mai sunt interesați de istoria gândirii economice:
Economics as a field of intellectual interest boasts of a line of descent that can be traced from Aristotle to Francis Hutcheson, the teacher of Adam Smith. But theorists do not usually concern themselves with developments prior to the eighteenth century… One of the most convincing [reasons] is that most economists are not qualified to go much into the past because the requisite knowledge forms no part of their professional equipment.
In consequence, a sort of tacit arrangement has evolved, according to which, with rare exceptions, the older stages are being dealt with by historians or philologists while economists are content to accept results at second hand, comforting themselves’ by assuming that the thought of remote times, though interesting as a part of a general picture of by-gone civilizations, is essentially “pre-scientific” and thus, of no direct interest to scientific economics.
Unfortunately, that is not always so; and whenever it is not, the historian, however competent as a historian, is at a disadvantage which, though different, is not less serious than the disadvantage under which a theorist labors when he tries to extract economic doctrine from Aristotle without knowing Greek and without understanding the world of ancient Greece (Schumpeter 1948).
Analiza lui Schumpeter nu arată doar că specializarea economiștilor pe subiecte din ce în ce mai înguste conduce la ignoranță cu privire la trecutul științei, ci și că trecutul științei economice a rămas în mâinile unor oameni de știință nespecializați. Ambele aspecte pun în primejdie atât înțelegerea modernă a multor teorii economice de căpătâi, cât și utilizarea teoriilor noi în formularea de politici economice.
Citatul de mai sus ar fi perceput fără îndoială ca un semnal de alarmă serios cu privire la situația în care se află știința economică, dacă, din nefericire, comunitatea științifică n-ar fi îmbrățișat de mult teoria Whig (progresistă) a … teoriei și științei. Așa cum arată Rothbard (el insuși cititor avid de istorie a gândirii economice), progresul de la rău la bine, sau de la incorect la corect, nu lucrează cumva inevitabil prin noi, scutindu-ne de orice indoială că ceea ce facem duce neapărat la o înțelegere superioară a trecutului, prezentului și viitorului.
Evoluția recentă a gândirii economice e marcată profund de erori fundamentale în înțelegerea și analizarea (matematică) a conceptelor de monedă, dobândă, diviziune a muncii sau capital. Iar proliferarea modelelor matematice noi, din ce în ce mai specializate dar bazate pe teorie economică dobândită second-hand, din ignoranță pentru trecutul unei științe vechi de câteva secole, poate fi percepută ca orice altceva, dar nu progres.
