Vă mai aduceți aminte cum era să obții un post telefonic pe vremea lui Ceaușescu?
Vă puteți închipui cum ar fi ca, dacă doriți cablu tv/internet să trebuiască să mergeți la societatea ce deține monopolul pe telecomunicații și să depuneți un dosar care să conțină actele de proprietate ale casei, cartea de identitate, acordul vecinilor, acordul președintelui asociației de locatari, eventual dovada achitării investiției către primii vecini care au investit în montarea cutiei cu echipamentul de distribuție pe scară, proiectul amplasarii și montării router-ului în locuință?
Iar apoi, să așteptați câteva săptămâni pentru aprobarea dosarului (pentru că sunt mii de dosare, domnule) și încă vreo două luni până când vin băieții să pună contorul de date? Și înainte de a se sfârși totul să aveți de plătit proiectul de instalare inclus în dosar, autorizarea de funcționare a legăturii la tv/internet către inspectoratul de stat în transmisia de date (eventual cu atribuții extinse în protejarea drepturilor de autor) și constatarea instalării corecte de către angajații societății de telecomunicații?
Ce contrast este între acest coșmar birocratic și situația actuală, în care concurența trimite agenți de vânzări de la firmele private de cablu să ne tenteze cu oferte. Și încă nu este un domeniu complet liber, concurența nu se desfășoară la potențialul ei!
Ei bine, acum închipuiți-vă cum ar fi dacă ar exista concurență în distribuția de gaze naturale. Vă puteți imagina cum v-ar căuta pe acasă angajați de la „Distrigaz-Panama” pentru a vă face o ofertă excelentă, un pachet ce include montarea unei centrale termice de top și instalarea contorului și a țevii de gaze, pe care să vină gaz natural de o calitate superioară față de cea a concurenților de la „RGS/RPL” și la un preț mai mic, totul inclus în prețul de 3000 de lei, iar dacă semnați un contract pe doi ani aveți și o reducere de 50% a prețului gazelor consumate în primele șase luni?
Dar de ajuns cu imaginația. Pentru cine vrea să își monteze o centrală în București, realitatea este cea complicată descrisă mai devreme. Pe lângă așteptarea comunistă, costurile inutile sunt cel puțin următoarele, cu aproximație: taxă de debranșare Radet (200 lei), proiect de instalare autorizat (500 lei), taxe Distrigaz de instalare și constatare a montării (400 lei), taxa aviz ISCIR sau „iscirizarea” (200 de lei), acesta din urmă fiind obligatorie din doi în doi ani.
Despre redundanța iscirizării cu un serviciu oferit gratuit de către producătorii centralelor termice (punerea în funcțiune), de pe forumul softpedia:
In cazul centralele pe gaz de apartament, a aparut cam prin 2001-2002 necesitatea de a fi puse in functiune de catre o firma de servis agreata de importator. Asa a aparut un formular numit PIF, eliberat de catre o firma de servis, prin care firma respectiva recunostea ca centrala este montata corect si in baza acelui formular ti se recunostea faptul ca beneficiezi de garantie. Ulterior a intervenit si ISCIR-ul cu PTA1-2002 care a inceput sa fie pus in aplicare de prin 2004. Cei de la ISCIR au venit cu un alt formular, nimit VTP/AF. Pentru ca era total diferit de formularul PIF, au inceput sa se faca 2 documente. In mod normal este acelasi lucru si in timp uni importatori au renuntat la formularul PIF, raminind valabil doa cel de VTP/AF. Dar denumirea de PIF nu a disparut.
Întâmpin aici obiecția că instalațiile de gaze nu se compară cu cele de telecomunicații în privința riscurilor și că asta ar justifica birocrația mai multă și taxele mai mari.
Este greu de demonstrat cu probe o judecată contrafactuală, dar dacă mâine s-ar pune iar Romtelecom în poziția de monopol al telecomunicațiilor este evident că va deveni rapid mult mai complicat să consumăm serviciile specifice. Și să nu trecem ușor peste chestiunea drepturilor de autor. În viitor s-ar putea să fim martori la organizarea și mai riguoasă a poliției proprietății intelectuale, cu efecte dramatice pentru libertatea de procurare a serviciilor de internet, iar oligopolul firmelor de cablu ar putea avea un rol major.
Și mi se pare evident că, dacă s-ar privatiza distribuția de gaze, riscurile (reale, nu închipuite) ar fi cu totul altfel gestionate decât în prezent. Aici firmele de asigurare ar avea un rol esențial, în felul cum sunt calculate primele pentru riscul de incendiu/explozie și în impunerea unui standard de piață în privința siguranței.
Și pentru că tot am ajuns să vorbesc despre asigurări, să închei cu constatarea surprinzătoare pe care am făcut-o recent, cu ocazia unui accident auto fără victime.
Instituția constatării amiabile este salvatoare. Poliția rutieră poate fi complet ocolită, deci și sancțiunile sau amenzile de rigoare în cazul oricărui accident pe drumurile publice (care au rolul de a reduce temporar cererea de servicii de transport pe drumurile publice aglomerate supraoptimal, pentru că sunt — dar de fapt nu sunt — gratuite, și de a taxa suplimentar luxul șofatului). Or, asta este o evoluție pozitivă la care nu m-am gândit în toți anii de când nu am mai avut un accident. Înainte vreme, după ce că pica necazul bușelii în trafic, mai urma și supliciul declarațiilor amanunțite într-o secție sordidă de poliție: câteva ore care trebuiau pierdute imediat după accident.
Problema rămâne în cazul accidentelor cu daune corporale, când poliția are grijă să întocmească dosar penal celui vinovat în toate cazurile, chiar și atunci când victimele sunt dispuse la o înțelegere privată cu agresorii. Consecința, se poate argumenta, este creșterea artificială a daunelor morale și materiale.
Cum ar fi dacă poliția rutieră s-ar desființa? Ar duce cineva lipsa agenților care dirijează traficul? Dar acest lucru ar putea fi realizat mult mai bine și în condiții superioare de proprietarii privați ai drumurilor (un subiect pentru altă dată). Ar duce cineva lipsa amenzilor și sancțiunilor pentru depășirea limitelor ridicole de viteză? Mă îndoiesc că există cineva care să nu vrea să scape de taxele zdravene pe viteză, pentru că asta sunt de fapt acele amenzi, iar aportul lor la buget nu este deloc neglijabil.
Constatările pentru accidentele controversate le-ar putea face direct inspectorii companiilor de asigurări. Tot companiile de asigurări ar avea interesul să pună la dispoziția șoferilor servicii de asigurări de viață și accident, la pachet cu spitale private și servicii de ambulanță private (contra Arafat).
Încă o observație: pentru cei care achiziționează polițe CASCO, RCA-ul este redundant și un cost nejustificat. De fapt RCA-ul, datorită obligativității, este încă o taxă pe circulația auto, și nu o asigurare. Ar trebui abolit, caz în care mai multă lume ar fi stimulată să cumpere asigurare de tip CASCO, iar vinovații neasigurați ar fi urmăriți pentru daune de asigurătorul victimei mult mai eficient decât sistemul de justiție (public, deci de mai proastă calitate).
Diferențele în bine față de situația prezentă ar putea fi inimaginabile dacă s-ar permite o autentică piață liberă în furnizarea de gaze sau în circulația rutieră.
